Zori incetosate ( fragment din roman )
În loc de prefată
Scriitorul David Kimel este un slujitor al Învierii, nu al unei singure, ci a tuturor Învierilor. Stimatii cititori vor putea constata cum au reînviat cei dragi dusi, cum duhul vietii reintră în Simona si ceilalti, cum Grantul Bucurestiului de altă dată si întreaga lui mahala se umple iarăsi de lume vie, de case si grădini si cimitire nedărâmate. Cum chioscarii, librarii si tipografii îsi oferă generos prestatiile lor traditionale. Cum Stadionul răsună de vuietul meciurilor, cum cinematografele mahalalei iau seama la strigătele disperate de ”Sonorul!” ale spectatorilor cu ochii zgâiti la cow-boy-ii de pe ecran; cum blocul de pe Eduard Grant zvârle în cartier cântările lui Cesar Franck din „Ruth” si „Rebecca”...
Am fost, ba mai mult, am trăit si eu decenii în acea Arcadie, am iubit si suferit alături de Dorel. Mărturiile lui sunt si ale mele. Doar forma prezentării diferă: Pentru că numai el putea să scrie asa de frumos.
Mircea Valeriu Diaconescu
Aachen, Germania, 2008.
Când am început să citesc „Zori Încetosate” nu mi-am putut imagina că o să fie o lectură asa de captivantă. Cartea este deosebit de plăcută si în aceeasi măsură interesantă, antrenantă intrunind toate calitătile unei opere literare care poate fi incadrată în genuri literare ca memorii, roman sau pur si simplu amintiri. Amintirile sunt de fapt pretextul pentru a zugrăvi o frescă socială din perioada interbelică premergătoare celui de-al doilea război mondial, continuată cu perioada războiului si începuturile socialismului în România. Valoarea si atractia textului pentru cititor consistă în faptul că prezentarea autobiografică în diversele etape de evolutie a unei copilării zbciumate este înfătisată cu o broderie de evenimente autentice, descrise cu un farmec deosebit, care captează, trezeste interesul cititorului, căruia nu-i vine să lase cartea din mână. Epilogul – scris în acelasi stil atractiv, trezeste intrebarea cititorului: Ce s-a mai întîmplat în cele sase decenii după perioada copilăriei si bine înteles sugerează autorului să continue aparitia editorială a volumului II a acestei veritabile creatii literare.
Prof.Dr. Tiberiu Seicaru
Bucuresti, România, 2008.
„Zori Încetosate” a fost scris cu multă sensibilitate si mai ales a reusit să creeze o imagine reală si colorată a vietii noastre din acele timpuri. Este o frescă vie si ca în fotografiile de epocă, redă imagini de film înghetate în timp si în spatiu. Este un documentar cu valoare de istoriografie si din care un regizor ar putea scoate momente de caracter cu încârcătură sentimentală. Fiecare personaj din scriere este viu si ancorat în timp, cu remarcabil talent de a descrie cu precizie si a picta succint caracterele puse în contexul vietii de zi cu zi.
Victoria Dimonie
Bethlehem, Pensylvania, 2008.
„Zori Încetosate” este o carte plină de originalitate ca still, de autenticitate ca continut, de vivacitate ca actiune. Este amuzantă si provocantă. Are toate sansele să devină un bestseller. Dar, mai mult, se pretează excelent la turnarea unui film artistic, film de epocă.
Mircea Valeriu Diaconescu
Germania, 2008.
Cuvânt înainte
Viata ne întâmpină ca pe niste oaspeti trecători; ea a existat înainte de sosirea noastă si continuă mult după ce o vom părăsi. E ca si cum te afunzi în apele unui râu, te bălăcesti un timp, înoti un pic, apoi iesi afară să te usuci la soare. Tu pleci, dar râul rămâne la fel ca mai înainte să-si continue nestingherit curgerea lină de veacuri către marea de ape . Ca oaspeti, noi putem privi viata cu ochi încântati de minunătiile care ne înconjoară, ori defăimători si nemultumiti de ospetia ei. Nu toti oamenii văd acelasi lucru, desi au în fată acelasi tablou. Eu nu am caliatea să judec pe nimeni, dar în scurta mea trecere am căutat să receptionez precum imaginile unui aparat de fotografiat câteva instantanee, asa cum le-am prins ca martor al unor locuri si fapte apuse. Imaginile au menirea să mentină vie amintirea, asa cum o fac documentele, cu tendinta de a lăsa celor de după noi dovada că parte din cărările lor poartă încă amprentele pasilor nostri si ale celor ce ne-au precedat. Si nimic nu-mi răsplăteste mai mult efortul de a fi înmănunchiat imaginile din povestirea ce urmează decât credinta că ele vor fi întelese, judecate cu îngăduintă si păstrate de către cei care duc mai departe, nestinsă, făclia noastră.
David Kimel
Toronto, 2008.
La început a fost lumina
I
Cartea Vietii se scrie singură, noi numai proiectăm pe paginile ei albe calea ce-o alegem, ori cea care ne-a fost hărăzită. Cartea Vietii nu are nevoie de un limbaj sofisticat sau de metafore poetice ca să–si descrie povestea. Ea urmăreste pas cu pas, oriunde si oricând, ca un aparat de filmat nevăzut dar prezent, fiecare miscare ce o facem. Din această carte ne solicităm amintirile si creem istoria.
La masa mea de scris am în fată această pagină imaculată, simbolizând parcă primele momente din viata mea în acel început de zi din 20 ianuarie 1934. Am fost primul născut intr-o familie unită numai cu doi ani mai devreme. Tata avea 28 de ani, era tipograf, paginator la ziarul Dimineata. Mama era venită din Bulgaria fără să cunoască limba Română, avea 29 de ani. Prima mea locuintă a fost în casa domnului Tabacu din strada Sabinelor la numărul 10, nu departe de Parcul Carol. Aici aveam, tin minte, două camere, din care prima servea si ca bucătărie si ca salon. O perdea cu flori gingase pe fond alb despărtea de restul încăperii masina de gătit si masa de bucătărie. Lângă perete, în partea din fată a camerei, un dulap masiv din lemn lustruit, cu vitrină în partea de sus si geamuri de cristal ce lăsa să se vadă toată sticlăria si portelanurile de care mama era asa de mândră. În mijlocul camerei, masa cu patru scaune, dichisită cu o fată de masă brodată chiar de mama. În camera cealaltă era dormitorul. Curtea era un careu pietruit în întregime cu bolovani rotunjiti de vreme, si nu tin minte să fi avut un copac sau alte plante in jur, doar trei corpuri de case ce formau un careu cu deschiderea spre poartă. Fiecare clădire era divizată în apartamente ca al nostru, cu trei trepte la intrare pentru că din bucătărie se putea coborî la beci. Acolo tineam lemnele pentru iarnă, zarzavaturile îngropate in nisip si murăturile. Intrarea în curte se făcea prin poarta mare de fier forjat de la stradă. Prima mea amintire mă aduce în această curte. Parcă mă văd si acum în ligheanul de metal smăltuit în alb ca laptele în care mama a pus apa să se încălzească la soare, jos lângă scara de la intrare. Aveam o pălărioră de paie pe cap si băteam apa cu mânutele, bucuros că se împrăstie împrejur. Mama stătea lângă mine pe scară, cosând sau crosetând ceva, apoi, după un timp, aducea un prosop mare plusat si mă lua la ea în poală. Eram învelit în prosop până la gât, iar ea mă bătea usurel pe spate în timp ce eu îngânam un aaaa lung, tremolat într-o vibratie ce o făcea să râdă. Uneori vecinele din curte se strângeau în jurul ei, cu întrebări desuchiate, amuzate grozav de răspunsurile ei nevinovate, ea neîntelegând adevăratul sens al întrebărilor. Se pare că am fost plin de năzdrăvănii de mic, dar eu nu tin minte. Povestea spune că odată, scos în curte în mijlocul unui suport cu rotile pe care învătam să merg, găsind eu poarta de la stradă deschisă, am esit să explorez lumea. Părintii m-au căutat în disperare peste tot, la spitale, la morgă si la politie, fără să mă poata găsi. Către seară, gardianul ce străjuia străzile din cartier, le-a spus că m-a găsit si că, nestiind al cui sunt, m-a lăsat in grija tutungiului din colt. Aici mă găsiră stând cuminte pe tejghea, măncând bomboane. Tata lucra deobicei în fiecare noapte la ziar. Dimineata venea obosit acasă si mergea la culcare în dormitor. Mama si cu mine stăteam în bucătărie si trebuia să păstrăm liniste. Eu îmi găseam de joacă pe dusumeaua albă de brad printre mobillele din jur. Masa de bucătărie era acoperită cu o musama in careurii. Perdeaua era trasă la perete ca să intre lumina acolo unde mama trebăluia. De cele mai multe ori trebuia să mă mă dea la o parte dintre picioarele ei cu prefăcută supărare care deseori se transforma în scurte îmbrătisări urmate de un sărut. Îmi amintesc că odata, în perioada aceea, în dormitor, m-am trezit de-a curmezisul patului la picioarele lui tata. El tocmai avusese un accident la tipărirea unor cărti de vizită pe o masină Tigel care-si desfăcea presa de tipărit ca pe o falcă uriasă ce se deschidea si închidea automat la scurte intervale de timp. În timp ce plasase un cartonas în masină, un coleg i-a sustras un moment atentia iar mâna a zăbovit încă în deschizătura aceea flămândă. Înclestarea de fier a masinii i-a zdrobit doua degete la mâna dreaptă. Tata nu s-a văitat niciodată, desi degetul mijlociu i-a fost operat. Acum se odihnea în pat si-si tinea mâna bandajată pe deasupra capului. Lumina unei după-mese târzii de vară pătrundea în cameră prin geamurile acoperite de perdele crosetate de mama înainte de-a se mărita. Casa era plină cu tot felul de lucrări de mână si broderii, piese de mândrie si prestigiu în perioada aceea pentru o fată serioasă si cu zestre. Mama venise din bucătărie dezbrăcată ca după baie si, văzându-mă treaz, s-a ascuns grăbită după tăblia patului: “Uite că Dorel nu mai doarme”
II
Într-o noapte, către sfârsitul lui noembrie 1937, tata mă scoală grăbit din somn si începe să mă îmbrace. Afară era întuneric, frig si umed. Am mers pe străzi întunecate, tata tinând-o pe mama de un brat si pe mine agătat de mânerul unei valijoare tinută de el în partea dinspre stradă. Când oboseam, mă lua în brate. Ajunsi la o casă mare, cu trepte la intrare si un coridor lung în spatele usii, tata a ajutat-o pe mama să intre, dându-i la despărtire valijoara. Noi doi am făcut calea întoarsă către statia de tramvai. Mai târziu am aflat că acolo era Spitalul Caritas. După o vreme am ajuns la tanti Rasela, sora lui tata. Ea ne-a asteptat în bucătăria mică din fundul curtii care servea si ca dormitor pentru Maria, slujnica ce o ajuta la treabă. Înăuntru era cald si mirosea bine, dar tata m-a lăsat în bratele mătusii mele si a plecat în grabă. Tanti Rasela era una din cele două surori gemene care s-au născut imediat după tata. De fapt, ei au fost sase copii ce au supravietuit anilor de copilărie si a mizeriei din timpul primului război mondial. Cel mai mare dintre ei, unchiul Herman, a continuat să trăiască în orasul natal, Pitesti, si să aibe în grije pe bătrâna lor mamă care acum nu mai avea si alti copii în jur. Cel de-al doilea frate, Pavel, s-a însurat la Bucuresti cu o croitoreasă, Fani, care i-a dăruit un copil, Aurel. Unchiul Pavel, pe care eu nu l-am cunoscut, a murit tânăr de tbc. A urmat tata, care la vârsta de zece ani a fost trimis să lucreze ca ucenic la tipografia din oras, să învete meserie. Scoala nu a fost de el, pentru că s-a născut cu un defect de vorbire, era peltic, si copii la scoală îl necăjeau. Asa că numai după două clase primare a fost dat la muncă. De fapt tot la muncă ar fi mers chiar si dacă ar fi fost cel mai bun din clasă, pentru că era război, foamete, iar în familie erau încă multi copii mai mici. Tatăl lor, bunicul meu, un om cumsecade, de meserie tinchigiu,un rătăcit de prin lanurile Galitiei din Polonia, a alunecat de pe acoperisul unei case si după aceea nu a mai putut munci. Îi plăcea însă să se întâlnească cu oamenii la crâsma din cartier, si cu o tuiculită în fată tălmăcea stirile de pe front si din lume. Nevoile familiei au trecut în sarcina bunicutei care cosea pentru altii la lumina strecurată prin perdeaua crosetată de la fereastră. Cu calm si răbdare si-a strâns în jur copii si le-a cerut să contribuie fiecare la nevoile familiei, mai cu seamă că erau si două fete care aveau nevoie de zestre si deci trebuia să fie ajutate. După război, când tata-si făcea stagiul militar, unitatea lui a fost la aviatie, la Pipera, în jurul Bucurestiului. Obisnuit cu munca de mic, el a găsit o tipografie unde mergea noaptea să lucreze. Cu banii căstigati cumpăra tăcerea sergentului si a căprarului unitătii si în felul acesta putea să-si vadă de treabă, trimitând câte putin si acasă. După armată a găsit angajament la tipografia Socec Lafayette, locuind la fratele lui, Pavel. Acesta închiriase un apartament la subsol lângă Gara de Nord, pe o strădută laterală de lângă calea Grivitei. Tata dormea în bucătărie pe un divan acoperit cu o scoartă. Tanti Fani tinea de mai multi ani o pisică; în timpul noptii pisica se aseza, torcând, pe pieptul lui tata. El iubea animalele, dar nu putea să doarmă cu pisica torcând pe pieptul lui, asa că o închidea până dimineata în cuptorul din bucătărie. Într-o dimineată însă, luat cu graba, a uitat să scoată pisica din cuptor si la întoarcere a constat că ar fi fost mai întelept să se mute în altă parte. Într-o zi din iarna anului 1932 tata a primit stirea de la sora lui din Giurgiu, că Dunărea este înghetată si că ei plănuiesc să treacă cu un grup de prieteni în Bulgaria, la Ruse. Tata s-a alăturat grupului si, fiind dumincă, au mers în vizită si pe la unii, si pe la altii. Asa a nimerit si în casa lui mama. Câteva luni mai târziu, în iunie, au făcut nuntă mare în curtea din calea Crângasi la numărul 9 unde locuia tanti Rasela cu familia ei. Cele două surori gemene, tanti Rasela si tanti Sofi, s-au făcut modiste, învătând mestesugul confectionării pălăriilor de damă si nu mai putin arta de-a prezenta clientelor din magazin ultimile modele la modă atât în Bucuresti, cât si la Paris. Apoi s-au măritat, părăsind si ele orasul natal. Tanti Rasela a fost cerută in căsătorie de un croitor din Bucuresti de două ori văduv, tată a doi băieti din căsătoriile precedente. Scurt timp, la un an dupa nuntă, a născut si ea un băiatel, Benu. Tanti Sofi a cunoscut un tânăr care avea în Giurgiu o prăvălie de măruntisuri, “La Degetar”, chiar în centrul orasului, sau pe “Farfurie”, cum se numea acolo. Ultimul dintre frati, Manole, mezinul familie, a fost cel mai răsfătat. Ceea ce bunica si restul copiilor economiseau strângând bănut cu bănut pentru zestrea celor două fete, el, furisat cu cutitul, forta usa dulapului si curăta tot ce găsea, mergând apoi in oras să petreacă. În final a găsit si el o fată din Ploiesti cu care s-a însurat si-a intrat în negotul de haine vechi. După ce-am fost lăsat cu tanti Rasela, am fost dus în camera musafirilor, si lăsat să dorm în acest dormitor întunecat, încărcat cu mobilă veche si grea, în care eram îngrozit de întuneric si înspăimântat de umbrele furisate din afara curtii ce dântuiau ca stafiile pe tavan. Dimineata tata a venit să mă scoale, m-a îmbrăcat si am mers să mâncăm în bucătăria din fundul curtii. De acolo am mers cu autobuzul la gară unde între trenurile aliniate pe peron tata a găsit pe cineva, un domn cu o valiză în mână, căruia, după câteva cuvinte, m-a lăsat în grije. Nu mult după aceea, trenul s-a pus în miscare. Eu, cu nasul lipit de geam, priveam vagoanele defilând prin fată. Unele erau rosi, altele erau verzi ori albastre, cu inscriptii aurii de-a lungul geamurilor. Părăsind peronul, au dispărut si ele ca si forfota din gară. Domnul m-a tinut tot timpul lângă el. Când ne-am dat jos în Pitesti, m-a dus la o prăvălie elegantă de pantofi de pe strada Mare. Aici lucra unchiul Herman. Când prăvălia s-a închis la prânz, unchiul Herman m-a dus la el acasă. Sotia lui, tanti Coca, nu avea copii si s-a bucurat că mă vede. Ne-a servit cu bucate bune în sufrageria cochetă din centrul casei si la desert am primit o cremă de ciocolată. “Îti place?” m-a întrebat. “Mie î-mi place, dar mămica nu-mi face”, am răspuns, lucru care i-a făcut pe amândoi să râdă cu poftă. Când unchiul Herman era la lucru, după ce deretica si spăla vasele, tanti Coca îsi lua o carte si se aseza pe pat ca să citească. I-a plăcut mult cititul si spunea că are să scrie o carte. Când citea, nu suporta să fie deranjată, si ca să nu aibe grija mea, mă tinea lângă ea pe pat, spunându-mi să dorm. Dacă nu dormeam, mă lăsa să mă joc cu brătara groasă de aur de pe mâna ei si când mă plictiseam, îsi trăgea afară din bluză tâta ei albă si rotundă si-mi spunea să mă joc cu ea. . Mă revăd venind acasă cu unchiul Herman si tanti Coca. Era in după amiaza zilei de Crăciun. Acasă la noi atmosfera era sărbătorească, era cald si frumos. Perdelele atârnau ca deobicei la ferestre lăsând lumina să pătrundă bogat în casă. Tata ne-a întâmpinat plin de bucurie, m-a săltat cu bratele lui voinice până la tavan, iar în pat mama tinea un bebelus în fasă, pe sora mea Simona. Bucuria mea cea mare a fost însă cadoul de Crăciun, o cutie împachetată frumos cu pompon tricolor făcut dintr-o fundă lucioasă care mă astepta pe una din noptiere. Înăuntru era un avion cu două aripi si motor cu cheie. Tata a scos avionul din cutie, a răsucit cheita odată, de doua ori si avionul a fost lăsat să meargă singur pe podea. Era cea mai frumoasă jucărie pe care am văzut-o vreodată. Avionul a mers până la perete, elicea se învârtea singură si eu jubilam sărind prin casă. De bucurie, dupa câteva încercări, avionul s-a ascuns sub sifonier, de unde numai tata, culcat pe burtă, a reusit să-l scoată afară cu clestele de foc.
III
Ce înteresant este să vezi cum lucrează memoria! Nu împlinisem încă patru ani când mama a născut-o pe Simona si cred că am văzut de sute de ori cum o alăpta, dar nici una din aceste imagini nu s-a întipărit pe acest formidabil ecran care ne leagă de trecut. Nu retin nici o imagine care să-mi amintească dacă Simona dormea într-un pătuc, leagăn ori albioară, dar îmi amintesc exact cu detalii profund, că unicul meu prieten din această perioadă a fost o fetită de vreo nouă anisori, Gabi Ionescu, care locuia în aceasi curte cu noi. Era un copil foarte ordonat, de două ori mai înaltă decât mine, care avea o colectie de animale făcute de ea însăsi, din plastilină. Era de o dibăcie unică, frecând plastilina între palme până devenea moale si uniformă ca o cocă, apoi, luând portiuni reduse între degete, le fasona cu grije, creând diferite forme. Uneori combina plastilina de diferite culori, si în felul acesta figurile ei păreau ca adevărate. Am încercat si eu, dar tot ce am putut să fac a fost un fel de cârnat lung si subtire vălătucit între palme care totusi părea să semăne cu un sarpe. Cel mai mult mi-a plăcut soricelul făcut de Gabi, cu bot ascutit si o codită lungă, subtiindu-se către sfârsit. Mama lui Gabi era o femeie de statură potrivită, îmbrăcată într-un capot larg, înflorat. Ea îsi vedea de treabă în bucătărie si uneori ne servea cu prăjituri sau bucatele ce le pregătea. Apartamentul lor era mai larg decât al nostru, lumina era difuză chiar si în timpul zilei, iar în dormitor perdelele erau trase, lăsând numai lumina becurilor de pe noptiere să lumineze încăperea. Pe tata lui Gabi nu l-am văzut niciodată, nici nu stiu dacă avea tată. De câte ori mama mă scotea afară să mă joc în curte când mă plictiseam, mă duceam să bat la usa lui Gabi. Dacă ea nu era acasă, mama ei î-mi deschidea si mă lăsa să mă joc cu figurinele de plastilină de pe noptiera ei. Doamna Ionescu era ocupată la bucătărie, dar uneori venea să controleze ce fac, sau mă chema si pe mine în bucătărie. Aici, vorbea cu mine, î-mi da să gust din cele pregătite atunci si-mi punea întrebări despre noi. Într-o zi când Gabi nu era acasă iar eu mă jucam cu soricelul de plastilină în dormitor, doamna Ionescu a venit să se schimbe si, scotându-si capotul de casă, m-a întrebat ce vreau să fiu, cănd voi fi mare. “Aviator”, am răspuns. “Dece nu vrei să te faci doctor ca să vindeci oamenii?”, m-a întrebat în timp ce si-a acoperit umerii cu un capot nou, curat. S-a asezat lângă mine pe marginea patului. „Spune, nu vrei să fi doctor?” M-a luat de mână si m-a tras între pulpele ei răsârind trandafirii de sub cămăsuta de satin peste care capotul încă deschis atârna peste umeri. “Tu sti că eu am o bubită care mă doare? Asa-i că vrei să-mi trecă durerea?” Am încuvintat. Dintr-odată privirea ei a devenit foarte serioasă. M-a apucat de bărbie, m-a fixat cu privirea si mi-a zis: ”Dar să sti, că nu ai voie să spui la nimeni. Dacă spui la cineva, mă supăr pe tine rău si nu te mai las să te joci cu Gabi. Ai înteles?” Am zis “Da”. După ce m-a mai privit odată în ochi, si-a tras cămăsuta peste pântecul ei reliefat si sidefiu. “Uite aici mă doare. Vezi piticul ăsta? Aici mă doare.” Mi-a indicat cu degetul movilita răsărită din mijlocul văii întunecate dintre pulpe. “Pune tu limbuta pe ea ca să-mi treacă!” M-a tras spre ea, fortându-mi capul pe deschizătura acea neagră de unde abia răsărea “piticul.” După un timp, când durerea îi trecuse, s-a ridicat din pat, si-a strâns capotul cu cordonul pe talie si a venit cu un borcan de dulceată din care m-a servit cu o lingurită cu vârf. “Nu spui la nimeni nimic, ne-am înteles?” M-a condus până la use si m-a lăsat să plec. În zilele următoare nu m-a mai lăsat să intru la ea, desi stiam că Gabi e acasă. Într-o dimineată însă, pe când eram în curte, m-a chemat întrebându-mă dacă vreau să mă joc cu figurinele lui Gabi. După un timp a venit să-mi spună că iar o doare “piticul”. S-a alungit lângă mine de-a curmezisul patului cu pântecul descoperit, ca s-o vindec. Tot ce-am remarcat a fost doar burta ei răsărită ca un aluat crescut ce se revărsa peste cuvertura patului. “Dă-mi foarfeca să scot copilul din burtă”, am cerut. Cred că legătura am făcut-o cu pântecul mamei mele când a fost însărcinată cu Simona. Insistentele mele cu foarfeca, repetate obsedant, au determinat pe doamna Ionescu, supărată de-acum, să amâne interventia mea doftoricească pentru o altă dată. Nu stiu ce anume s-a întâmplat, dar retin că mama a mentionat odată că am vazut-o pe mama lui Gabi dezbrăcată. Stiu însă precis că înainte de sosirea primăverii, Gabi s-a mutat din strada Sabinelor 10. Anul 1938 a adus, între altele, stiri despre pregătirile de război, un guvern nou, guvernul Goga, si concedierea lui tata de la ziarul Dimineta, pentru că era jidan. N-a lipsit mult până ce domnul Tabacu ne-a spus că trebue să ne mutăm. Într-o dimineată tata ne-a dus la gară pe mama, Simona si pe mine, a pus lucrurile noastre în trenul de Giurgiu si ne-a lăsat să plecam la sora lui. Tanti Sofi locuia într-o casă veche, nu departe de prăvălia lor din centru orasului. În vara acea, căldura dogorea ca în cuptor. Aglomeratia din tren, trăsurile asteptând în fata gării, caii lovind cu copitele in tărâna de pe drum si tot praful asternut pe noi după un drum lung, nu păreau să anunte semne de bucurie în această vacantă departe de casă. Casa lor era mare, avea camere multe însiruite în vagon si tineau toate geamurile si usile deschise pentru aer. Era permanent asaltată de o droaie de copii, pentru ca tanti Sofi avea trei băieti si o fată născută cam în acelas timp cu Simona. Mai aveau o slujnică, o femeie slăbută care nu stia de cine să asculte mai întâi si cum să facă fată între cei trei băieti care nu încetau să zburde, să tipe si să se bată între ei, sau de părinti care nu se puteau pune de acord cu ceace vrea celălat. Fetita lor, Lolica, plângea în pătucul ei, ceea ce o făcea si pe Simona să plângă. Unchiul Rubin era încă la prăvălie iar tanti Sofi si cu mama nu stiau cum să rânduiască culcusurile pentru noapte. Eu am fost pus să dorm în camera băietilor, în acelas pat cu Hermus, vărul meu mijlociu care era mai mare decât mine cu doi ani. Iancu, cel mai mare dintre frati, trebuia să doarmă cu Jakitu, care era mai mic decât mine. Dimineata când m-am sculat, patul nostru era ud, iar Hermus a început să râdă de mine împreună cu fratii lui arătându-mă cu degetul în timp ce săreau pe pat: “Pisăciosul, Pisăciosul, s-a pisat în pat” De-atunci în fiecare dimineată eram arătat cu degetul si râdeau de mine. Până atunci, nu tin minte să fi dormit în pat ud. Numai mama, mai întelegătoare, mă strângea la piept si-mi soptea la ureche să nu mă supăr, curând o să mergem la noi acasă.
IV
După câteva săptămâni, într-o duminică după masă, am fost condusi la gară. De data asta toată familia încluzând femeia de serviciu care ajuta la bagaje, a venit până la tren. Mama cu Simona în brate si cu mine de mână, nu stia la cine să asculte mai întâi, primind sfaturi, sărutări si îmbrătisări de despărtire. Nu i-a fost usor aici: gălăgia si ropotul făcut de cei patru băieti, dacă mă înclud si pe mine; plânsul fetitelor care se luau la întrecere care să tipe mai tare; accesele de gelozie ale lui tanti Sofi; lacrimile ei aproape zilnic când unchiul Rubin venea seara târziu acasă, băut si cu chef de ceartă. Cel mai mult o mânia faptul că a ajuns să fie socotită ca un fel de servitoare în casă, pentru că ea nu se sfia să dea o mână de ajutor când era nevoie. Tata ne-a asteptat în Bucuresti la gară. Ne-a ajutat să coborâm din tren, ne-a luat pe rând în brate la sărutat si apoi am mers la tramvai la clasa a doua. Am coborât curând, numai după câteva statii, am trecut pasarela de lemn pentru pietoni a podului Grant pe sub care se vedeau lunecând trenurile cu multe vagoane. In sfârsit am ajuns la noi acasă, pe strada Eduard Grant. Era ceva mai mică decât aceea din strada Sabinelor, avea curtea nepietruită, cijmeaua în fundul curtii si două corpuri de case, fată în fată. În casa din dreapta locuia proprietarul, domnul Dobre. Noi locuiam în partea opusă, împărtind clădirea cu alti chiriasi. Aveam doar o cameră si bucătărie către stradă. Dormitorul era mai mic, cu peretii albi, un geam adâncit într-un zid gros si toată mobila noastră părea aici îngrămădită în spatiul prea strâmt. Întregul mobilier, paturile, sifonierul, toaleta si noptierele erau confectionate din lemn masiv de stejar cu lustru natural ca si aurul din părul lui Simona, sora mea. Un covor mare de iută acoperea podeaua care mai mult zăcea sub mobilă. Cu exceptia unui spatiu mai larg între paturi si fereastră, era greu să te strecori în celelalte directii. Peredele crosetate de mama îmbrăcau fereastra, iar în colt, între geam si usa de la bucătărie, locul era ocupat de un godin negru de tuci de două ori mai mare decât mine. Burlanul se ridica până aproape de tavan, iar cotul intra în perete. Nu aveam lumină electrică. Bucătăria era îngustă, cu pământ pe jos. O rogojina mare acoperea spatiul din perete în perete, peste care erau întinse presuri ca să tină iarna de cald. Tanti Rasela, sora lui tata, locuia numai cu o stradă mai departe de noi si parcă o văd venind, destul de des, însotită de Maria, femeia de serviciu care o ajuta să care un cos din nuiele împletite, încărcat cu alimente. Tata era plecat de-acasă toată ziua. Când se întorcea seara, stătea de vorbă cu noi în jurul mesei si uneori se ne spunea povesti sau se juca alături de noi. Odată s-a apucat să construiască un aparat de radio cu galenă pe care l-a montat la geam, în dormitor. Cu căstile pe urechi, răsucea cu răbdare periuta închisă în tubul de sticlă pe cristalul galben din tub, dar nu a reusit să găsească nici un post. Toate încercările lui au fost zadarnice pentru că din aparatul acela nici o vorbă, nici un sunet sau zgomot nu s-a auzit vreodată. În schimb, aceste căsti au devenit jucăria mea preferată pentru că, instalat lângă geam pe un scaun, cu căstile pe urechi, mă vedeam când un mare aviator, când sofer ori combatant celebru. Câteodată tata ne ducea sâmbătă seara la cinematograf. Era unul aproape de casă, pe soseaua Crângasi. Ne lăsa să-l asteptăm in holul cinematografului, în timp ce el mergea la director cu ziarul în mână, să-i arate reclama tipârită de el în ziar. Asa puteam intra pe gratis. După film, mama se oprea la semigeria grecului din colt de unde cumpăra un cornet de seminte de dovleac, sau chiar câteva bucătele de dovleac copt, cald, abia scos din cuptor. Mie-mi plăcea mai ales crusta înegrită pe deasupra, care era dulce ca mierea. Apoi mergeam acasă la culcus. Pe timp de iarna mergeam să mă joc cu un băietel din curte, ceva mai răsărit decât mine care stia să scuipe si să fluiere printre dinti. Pe partea celaltă a străzii locuiau niste fetite. Una avea o sanie mare de fier si uneori mă trăgea de-a lungul trotuarului acoperit din belsug cu zăpadă. Când mă răsucea instantaneu, mă rostogoleam pe caldarâmul murdar si mergeam acasă cu hainele ude, cu paltonasul plin de zăpada culeasă din căzături, si cu mâinile înghetate. După ce mama imi trăgea mănusile cu un deget crosetate de ea, în bucătăria caldă durerea părea si mai cumplită si mă făcea să plâng. Într-o zi fetitele m-au chemat în curtea lor, într-o magazioară mică, rânduită cu lemne de foc gata despicate. Voiau să stie cum fac băietii prostii între ei. Nedumerit, nu stiam ce vor. Ca să înteleg mai bine ce întrebau, două dintre ele au luat câte-un lemn în mână, tinându-l acolo unde se cuvine peste paltonasele. Stând fată în fată cu lemnele puse cap la cap, mă întrebau dacă asa? Eu am încuvintat. Către primăvară, intr-o zi pe înserat, lumea a început să fugă spre piată zicând că arde cinematograful. Mama a luat-o pe Simona în brate si a dat fuga odată cu vecinii să vadă despre ce era vorba. Eu am rămas acasă singur, continuând să mă joc pe covor lângă masa din bucătărie. Pe deasupra, pe fata albă de masă, era o farfurie aburindă plină cu prăjituri pudrate cu zahăr. Când s-a-ntors, mama s-a uitat la farfurie, s-a uitat la mine si m-a întrebat: “Dorel, ai mâncat prăjituri?” “Nu”, am răspuns. Neîncrezătoare, m-a mai întrebat odată: ”Spune adevărul, că nu te bat. Ai luat prăjituri?” “Nu”, am răspuns, continuându-mi jocul. Lui mama i s-a părut acum că sunt nu numai un mare mincinos, dar si sfidător pe deasupra. Cu clestele de foc în mână, m-a tras spre ea strigând: “Să nu mă minti! Întelegi? Să nu mă minti!” si m-a pocnit cu clestele peste cap. Când a văzut sânge, s-a speriat, m-a luat în brate, m-a sărutat, m-a bandajat la cap si m-a tinut în bratele ei până am adormit. Întâmplarea asta nu avea să rămână, din păcate, unicul incident în care am fost pedepsit, spunând adevărul. Tata a venit acasă cu vestea că a fost mobilizat în armată. Cu chiria în restantă, domnul Dobre i-a pus în vedere că trebuie să ne mutăm.
V
Ne-am mutat pe strada Tabla Butii 29 la doamna Stela. Strada cobora din soseaua Giulesti până aproape de Piata Grant. Pe vremea acea străzile din cartierele mărginase aveau trotuarele pavate numai pe o singură parte, cealată fiind numai pietruită. Noi locuiam pe partea cu pavaj. Un singur corp de case într-o curte neobisnuit de lungă si îngustă. Apartamentul nostru era spre fundul curtii, după cel al doamnei Stela. Aveam, la fel, o cameră si bucătărie. În curte, doamna Stela crestea mai multe orătănii, găini, rate si un porc care alerga nestingherit din fund până la poartă. Către gard, jos la stradă, se afla un put cu scripete si lant de care atârna o găleată îngustă de metal ce scotea apă rece din adâncimi. Către centrul curtii, era si o cijmea de unde se căra apa în casă cu găleata. Doamna Stela si domnul Gică, sotul ei nu aveau copii. El era un om blând, foarte linistit, totdeauna îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă si cravată. Politicos si harnic, mă lăsa să privesc când muncea prin curte si chiar vorbea cu mine, arătându-mi cum trebue făcut lucrul respectiv. Era un bărbat frumos, îngrijit, cu părul ondulat pieptănat într-o parte si o mustăcioară mică, pictată parcă în negru, dar avea un ochi de sticlă fixat într-o pozitie unică ce-i da un aer straniu. Acasă, tata îi spunea „Chiorul”. Curând l-am văzut pe tata venind acasă îmbrăcat militar, în tunică si pantaloni verzui, ghete negre lustruite, din care ieseau, răsucindu-se până sub genunchi, jambierele făcute din postav de aceasi culoare. O sapcă largă cu cozoroc negru îi acoperea fruntea. Cum era înalt si slab, părea si mai subtire în uniformă. Venea numai în trecere pe acasă, pentru că trebuia să fie tot timpul în regiment. Tanti Rasela continua să vină aproape zilnic la noi cu cosul încărcat cu de toate, dar totdeauna pe fugă pentru că unchiul Aurel, sotul ei, era gelos si zgârcit. Uneori o trimitea numai pe Maria la noi, cu câte ceva. Odată, către toamnă, după ce a fost lăsat la vatră, tata m-a luat de mână la băcanul de peste drum unde avea un cont de achitat. Pe tejghea băcanul avea mai multe borcane cu bomboane felurite, îmbrăcate în poleală si hârtie de toate culorile care făcea să-ti lăse gura apă. Erau si bănuti de ciocolată cu chipul regelui Carol purtând un chipiu de metal strălucitor si panas ca la defilare, copia banilor adevărati din aur sau din argint. Văzându-mă atât de absorbit de acesti bănuti, tata a cumpărat doi bănuti de aur pentru mine si Simona. În spatele casei, la vecinul de alături, crestea în curte un corcodus mai înalt decât casa noastră. Nenea Gică, proprietarul, s-a urcat sus pe acoperis prin usa de la podul casei si m-a luat si pe mine acolo sus. Crengile corcodusului se întindeau peste acoperisul nostru, lăsând să sclipească în soare corcodusele gabene ca aurul. Nenea Gică trăgea câte-o creangă spre el, asezat pe acoperisul de tablă, tinându-mă pe mine între picioarele lui. Culegeam amândoi fructele de pe creangă într-un vas adus de jos si mâncam pe îndestulate fructele gălbui si zemoase de care era greu să te deslipesti. Când mama m-a văzut pe acoperis, era să lesine. În toamna acea am fost dat la grădinită. Era una chiar pe strada noastră, colt cu soseaua Giulesti. M-a luat tata într-o dimineată, îmbrăcat în sortuletul cu careuri mici albe si bleu, cu guleras alb scrobit si o funda mare rosie la gât. M-a dat în primire unei profesoare tinere in curtea scolii si m-a lăsat cu lacrimi în ochi, părăsit parcă într-o lume complect străină. Profesoara, tănără si frumoasă, ne-a adunat precum closca îsi adună puii si ne-a adus în clasă. Aici ne-a rânduit la măsutele cu căte două scăunele fiecare. După ce ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, ne-a pus să stăm cu mâinile la spate, apoi ne-a dat câte-un pătrat de postav gros si ne-a învătat cum să perforăm cu acul desenul tipărit pe-o foaie de hârtie. Lângă mine la măsută stătea o fetită care vorbea tot timpul si care mă întepa cu acul pe sub bancă. De aceea profesoara a mutat-o in prima bancă. De câte ori mergeam afară in recreatie, ne însiruia doi câte doi în fata usii si tinându-ne de mânute, mergeam pe coridor în liniste până afară în curte. La fel trebuia să intrăm în clasă. Într-o seară, în timpul iernii, ne-am întors de la un cinematograf de pe calea Grivitei. Ajunsi acasă, mama a avut chef să mânănce ceva dulce. Încă cu pardesiul pe ea, pardesiul acela bleu-marin de gabardină, cu nasturi mari de lemn si cu mânicile croite cu colt la închietura cotului, a deschis brusc usile cu geamuri de cristal ale vitrinei. Acolo-si tinea toată văsăria bună, cristalurile si portelanurile din zestrea ei de fată si cadourile primite la nuntă. Voia să scoată farfurioarele de dulceată cu bordură rosie si pictate pe fund. Tata cu Simona adormită în bratele lui si cu mine de-o mână, privea din pragul usii ce vrea mama să facă. Trăgând de usi, partea superioară a dulapului s-a dezechilibrat si era cât pe ce să se răstoarne peste mama. Ager, tata s-a repezit cu o singură mână si a oprit căderea dulapului, dar toată văsăria din el, cele mai frumoase farfurii, cesti si pahare din portelan fin si cristal, au alunecat în sir neîntrerupt până la podea, transformându-se în cioburi pe jos. Tragedia a fost cumplită. Lacrimile mamei nu mai conteneau. Jelea de parcă murise cineva si-l suduia pe tata că nu a fost în stare să monteze dulapul în asa fel ca să nu se răstoarne. A tinut-o asa timp îndelungat. Tata, supărat si el, fără să scoată o vorbă, ne mai putând răbda plânsetele si ocara, s-a înervat si a fortat-o pe mama să meargă la culcare. Ea nu a vrut să se supună si-a-nceput să-l lovească cu pumnii pe piept. Asa s-a pornit bătaia. Simona s-a trezit si-a-nceput să tipe, eu deasemeni, cu ochii siroind in lacrimi, priveam neputincios din coltul meu, nestiind cui să mă adresez, iar mama plângea istovită pe marginea patului. Tata a dispărut în noapte fără palton si pălărie. Dimineata următoare ne-am trezit îmbrăcati pe patul cu covertura răvăsită, în casa rece, cu cioburile încă împrăstiate prin toată bucătăria. Mama avea ochii rosii, fata tumefiată cu o vânătaie sub ochi. Tata încă nu s-a întors acasă. În zilele următoare treceau unul pe lângă celălalt fără să se vadă si fără să-si vorbească. Când mama i s-a plâns lui tanti Rasela într-una din zile, aceasta i-a spus că tata este fără de lucru de peste o lună si că merge zilnic în gară si cară bagajele la oameni. Uneori vre-un comisioner din Pitesti sau Giurgiu îi cerea să facă câteva cumpărături pentru ei si în felul acesta reuseste să aducă acasă ceva bani. Mama niciodată nu a stiut nimic despre felul în care tata întretinea casa. Acum a rămas gânditoare, cu ochii plutind în lacrimi. În ziua acea, când tata a ajuns acasă la prânz, mama l-a întâmpinat cu mâncarea aburind in farfurie si o vază cu flori proaspete ce păreau să zâmbească din mijlocul mesei.
Se strică vremea
I
Vara anului 1939 ne-a prins pe mama, Simona si pe mine în Ploiesti la nenea Manole, fratele mai mic al lui tata. Locuiau aproape de centru orasului, pe lângă piată, acolo unde aveau o mică prăvălioară ticsită cu haine vechi. Găseai de toate în prăvălia aceea, costume, mantouri, cămăsi, rochii si chiar pantofi, unele mai bune, altele mai uzate. Le vedeai încă din stradă, atârnate de usa deshisă de la intrare, iar in vitrină un manechin vechi, stirbit, era îmbrăcat cu un costum in carouri, de culoare deschisă. Unchiul stătea afară pe un scaun cu spătar, fumând si urmărind trecătorii de pe trotuar, atrăgând unora atentia cu: “Hei bade, nu vrei să te îmbrac?”. Dacă vedea omul ezitând, se ridica de pe scaun si luându-l de mână, îl trăgea în prăvălie. Acolo în spatele tejghelei se afla tanti Debora, nevasta lui. Venea si ea să întâmpine cumpărătorul si amândoi, vorbind în acelas timp, cu tigările atârnându-le de coltul gurii, îl ducea pe om in fata unei oglinzi lungi, rezemată de un raft si-l ajutau să se îmbrace cu diferite haine. După ce se tocmeau îndelung asupra pretului, mergeau alături, la cârciuma din colt, să bea aldămasul. Amândoi, si el si ea, fumau si beau zdravăn. Atât unchiul, cât si mătusa erau născuti să fie comercianti. Dacă intra cineva în prăvălia lor, nu putea iesii fără să cumpere ceva. Vorbeau mult, repede si se complectau unul pe celălalt, reluând idea si răsucind-o pe toate fetele. În principiu, vindeau ieftin. “Un bănut în plus, e un bănut câstig” -era crezul lor. Când făceau câte-o vânzare bună, erau bucurosi si veneau acasă cu bomboane si daruri pentru copii si restul familiei. Aveau o fetită mai mică decât mine, Paula, si un băiat de aceasi vârstă cu sora mea, care se numea Simonel. El avea aproape doi ani, dar nu se putea ridica din pat, nu se misca si nu stia să vorbească. Stătea zgribulit într-o singură pozitie, pe o parte si scâncea. Era slab, fata suptă, cu ochi goi îngropati în orbite si neverosimil de mari. Seara la masă, în camera din centrul casei, se aduna întreaga familie pentru că locuiau împreună cu mama lui tanti Debora, rămasă văduvă înainte de-a mă fi născut si în plus servitoarea din casă, o femeie trecută de prima tinerete, venită de la tară. Mama lui tanti Debora era uscătivă, plină de energie, care nu se rusina să pună pe fiecare la locul lui, si fumătoare avidă. Masa era mare, luminată de-un candelabru greu atârnat de tavan, înconjurată de întreaga familie, mai putin servitoarea. Mâncarea era multă si îndestulătoare, vinul negru nelipsit din pahare, iar pentru noi, copiii, era limonadă colorată din sticlele cu dop de portelan care se închideau cu un mecanism de sârmă. Se mânca, se vorbea gălăgios si se fuma în acelas timp. Simonel ne privea din pătucul lui de la marginea peretelui. Ca să nu plângă, femeia de serviciu îi punea în gură o lingurită de zahăr înfăsurată într-o năframă albă, din care sugea linistit. Simonel ca si sora mea, au fost numiti, asa cum traditia evreiască o cere, în amintirea bunicului nostru care a decedat cu putin înainte de a mă naste si care s-a numit Simon. Eu, fiindcă am fost botezat de unchiul Manole si tanti Debora, am primit numele tatălui ei, David. Fata lor Paula a fost botezată cu numele fratelui mai mare al lui tata, Pavel. Paula era o fetită drăgută si foarte desteaptă. Stia deja să numere, să socotească si putea să citească din ziar pentru că bunica ei o punea în fiecare zi să numere, să socotească si să citească câte putin. În fiecare zi după-masă eram pusi să dormim în acelas pat, în camera de alături, pentru că era liniste. Noi ne acopeream cu pătura peste cap, si în semi-obscuritatea de dedesubt, ne jucam si râdeam pe înfundate. Când mama venea să ne controleze, ne făceam că dormim. Într-o zi, sub ascunzisul păturii, ne-am cercetat locurile interzise. Când mama a venit să ne controleze, noi am înghetat de spaimă. De atunci nu am mai fost lăsati să dormim împreună. Venind sărbătorile din toamnă, au fost cumpărate din piată câteva găini mari albe cu picioare gălbui. Seara, în sufragerie, au fost aduse legate de picioare, în timp ce noi eram strânsi la marginea camerei în jurul mamei lui tanti Debora. Ea, cu cartea de rugăciuni în mână si cu capul acoperit de un sal subtire, ridica pe rând fiecare găină, rotind-o de mai multe ori deasupra capetelor noastre, citind o rugăciune neînteleasă. În acest timp noi urmăream in tăcere procesul. În ziua următoare, dimineată, ea si servitoarea, au pus găinile în cosuri de papură si, luându-ne si pe noi, pe Paula si pe mine, am mers la o casă unde se făcea tăierea rituală a păsărilor. O curte largă. În spatele unei clădiri mari se afla o usită scundă, către care o grămadă de oameni cu păsări în mâini asteptau să le vină rândul. Când am ajuns în fată, am fost lăsati înăuntru de un om în halat negru, lucios. Era un bătrânel cu barba albă, ochelari si pălărie cu borduri mari, rotunjite. O cămărută mica, un geam cu oblon de lemn în afară având lângă perete un bazin de tablă cu fundul rotunjit si mai multe agătători sudate pe prelungirea dinspre perete. A luat una câte una fiecare găină în mână, le-a cercetat cu atentie pielea, dând puful la o parte. După ce a declarat că găinile erau “cuser” adică curate (sănătoase, sau mai bine zis, bune de mâncat), le-a agătat cu capul în jos de cărligele bazinului. Apoi le-a răsucit aripile pe spate si, bolborosind cuvintele neîntelese ale unei rugăciuni, le-a smuls puful de sub guse si a crestat gâtul cu un cutit foarte ascutit. Sângele a tâsnit pe fundul bazinului intr-un suvoi subtire ce înceta după căteva clipe. Când găinile încetară să mai miste, omul le-a scos din agătători, le-a băgat capul atârnând sub o aripă si ne-a lăsat să le împachetăm si mergem cu ele acasă. Mama lui tanti Debora a plătit si am plecat pe acelas drum înapoi.
II
Nu mult timp după sărbători, ne-am întors la Bucuresti. Aici ne astepăta altă casă. Era în aceasi curte cu tanti Rasela, pe soseaua Crângasi la numarul 9. Numai că asta nu era o casă obisnuită, ci o fostă sifonărie. Avea ciment pe jos, gură de canal cu găurele ca o strecurătoare pe mijloc, tevi văruite în alb de-a lungul peretelui, geam mare de vitrină la stradă, acoperit cu obloane de lemn pe din afară si o cămărută mai mică în fund. Cămăruta era îngustă, cu pereti albi si cu un geam lat aproape de tavan, prin care se vedea numai cerul si care dădea spre curte. Intrarea din dos în sifonărie se făcea printr-un gang lung, întunecat, cu tavanul rotunjit care ducea din stradă în curte pentru că deasupra noastră se afla un apartament la etaj. Sifonăria era mare, avea lumină electrică si apă. Godinul de încălzit a fost montat pe mijloc, lângă gura de canal, iar masina de gătit a fost pusă în cămăruta mică din fund unde mai încăpeau doar masa de bucătărie cu două scaune. Paturile erau acum la perete pe mijlocul sifonăriei, sub tevile de apă. Deasupra lor, cele două tablouri mari, înrămate, ale bunicilor, părintii lui tata, iar pe peste cele două noptiere, tablourile in sepia de la nunta părintilor. Closetul se afla în fundul curtii. Era zidit din cărămidă, cu ciment pe jos si instalatie de apă care uneori îngheta iarna dacă se lăsa usa deschisă. În mijlocul curtii, sub un salcâm bătrân ce umbrea toată curtea, era cijmeaua cu canal dedesubt. Curtea era flancată de un corp de case fără etaj pe partea din dreapta care se continua până la stradă cu croitoria unchiului Aurel. Aici locuia tanti Rasela si familia ei. În mijloc, către stradă era sifonăria în care locuiam noi, iar pe partea stângă un alt corp de case, mai înalt si mai nou, cu peretii stropiti în calcio. Pe partea dinspre stradă a acestui corp, se afla un etaj ce se întindea si peste sifonărie. Aici locuia dentistul Jose Pernos, cu sotia lui Eva, o doamnă între două vârste cu părul platinat, si fata lor Lica. Sub ei, la apartamentul de jos stătea familia Fridman, iar în fată la strada clădirea continua cu curătătoria chimică de haine Schmidt. Tanti Rasela avea trei copii, dar numai unul, cel mai mic, Benu, era al ei. Ceilalti doi, Sergiu si Ticu, erau copii unchiului Aurel din căsătoriile precedente. Prima lui nevastă se spune că si-a dat foc si a murit în chinuri. Cea de-a doua sotie a murit din motive naturale. Unchiul Aurel era un om mai în vârstă, cu o chelie mare, ursuz si rece. Î-si făcea siesta în fiecare după-masă si nimeni nu trebuia să-l deranjeze. Dar era un croitor priceput si foarte căutat de clienti. În atelierul lui lucrau multi băieti pe care-i lua de mici ca ucenici si-i învăta meseria. Sergiu terminase scoala si lucra într-un birou. Era înalt, slab, cu părul negru dat peste cap si putin cam nepăsător. De câte ori mă vedea, î-mi da bobârnace peste nas care mă făceau să plâng. Benu mergea la liceu, avea număr matricol cu litere de aur pe mânecă si de multe ori mă lua cu el până la coltul străzii si-mi cumpăra bomboane de la cofetărie. Pe soseaua Crângasi traficul era mare si gălăgios, masini si autobuze, camioane trase de cai si trăsuri cu muscalii îmbrăcati in caftane negre de plus, mânând birjele. Unele veneau din calea Grivitei peste podul Grant ca o curgere continuă din zori si până în noapte. În coltul străzii era statia de autobuz 38 care ducea la Gară. Benu s-a oprit în statie si mi-a zis: ”Să nu spui lui mama că am plecat. Tu nu sti nimic!” “Dar unde te duci?”- am întrebat. “Mă duc la Sora să cumpăr ceva” Sora era ce-l mai apropiat magazin universal, aflat chiar în fata Gării de Nord. “Ia-mă si pe mine,” l-am rugat. “Nu se poate. Am să-ti aduc bomboane”. A sărit in autobuzul oprit în statie si a plecat.
Pe străzi, s-a înmultit numărul celora care purtau cămăsi verzi peste care se încingeau cu curele de piele neagră în diagonală. Era uniforma legionarilor. Multe prăvălii din cartier si de pe calea Grivitei aveau lipite pe geamul vitrinei banderole mari de hârtie cu inscriptia JIDOV. Intr-o seară un grup în cămăsi verzi au intrat si în prăvălia unchiului Aurel si i-au lipit pe geam o banderolă pe care scria cu litere mari, negre, cuvântul JIDOV. Adoua zi, unul dintr-e ei s-a întors, spunând că dacă-i plăteste o sumă de bani, îi ia jos banderola. Unchiul însă nici n-a vrut s-audă. Se făcea propagandă pentru recucerirea Basarabiei si Bucovinei, luate de la rusi. Spuneau că vor să colonizeze tinuturile redobândite de la rusi si că se vor face împroprietăriri de pământuri. Politica asta încludea si pe evreii din tară. Vărul meu Sergiu, sustinea cu tărie că el nu mai stă aici, că trebuie să plece imediat undeva, iar acolo pare să fie mai bine. Unchiul Aurel, cu inima frântă din cauza banderolei de pe geam, a vândut ce s-a putut vinde în grabă, a împachetat în câteva valize ce avea mai de pret, haine si bani, si au plecat. La plecare tanti Rasela i-a lăsat lui tata o sumă de bani din care să trimeată la Pitesti, lui bunica, câte-o parte în fiecare lună. Tata lucra acum la o tipografie în spatele Palatului Telefoanelor, lânga piata din spatele Palatului Regal, unde întorcea tramvaiul 6 dând înapoi cu spatele pe o înfudătură laterală. Într-o după-amiază mama ne-a îmbrăcat ca pentru oras si am plecat să-l luăm pe tata de la lucru. Aici dânsul era angajat ca zetar, culegând literele de plumb una câte una pe un spalt în formă de L, închis la capete. Literele de plumb înnegrite de cerneală erau aliniate în căsute de lemn intr-un sertar imens care se afla pe deasupra unui dulap înalt. Siruri de sertare cu litere de plumb de toate mărimile si caracterele erau însirate în dulapuri negre ca acesta de-a lungul peretelui. Tata mai avea ceva de isprăvit si, trăgând un sertar de la mijlocul unui dulap de lângă el, m-a urcat pe deasupra si m-a lăsat să mă joc cu literele de plumb de pe deasupra. Eu însă eram atent la el cum culegea literele, ciugulind cu repeziciunea unei găini, parcă, fiecare literă cu două degete fără să se încurce si le alinia pe spaltul din mâna stângă. Lucrând, tata î-mi spunea că asa se face o carte. Cred că am fost la un cinematograf, poate si la un restaurant, pentru că am sosit acasă târziu, pe întuneric. Intrând din stradă în gangul nostru unde se afla usa de la sifonărie, o persoană ne-a iesit în fată: “Bine mamă că a-ti venit! De când v-astept aici?!” Era bunica de la Pitesti, mama lui tata. Era frig si era îmbrăcată cu un pardesiu subtire. Părul lung, alb, legat în coc la spate, era acoperit de o broboadă dantelată. “Dar bine mamă, dece nu mi-ai trimis vorbă că vii, că te asteptam la gară?”- a întrebat tata. Am intrat în casă. Mama a facut focul în godin si a pregătit ceva de mâncare pentru bunica. Simona care adormise în bratele lui tata, a fost pusă pe pat. Bunica a desfăcut din geanta ei o legăturică din pânză albă în care erau bomboane si mi le-a dat. Venise odată cu căderea serii. Nu stiu ce, o presimtire, i-a spus că ceva nu e în regulă la Bucuresti si a venit să vadă la fata loculuiă. Când a zărit obloanele trase peste prăvălia unchiului Aurel, că e întuneric beznă în toată casa si că totul pare pustiit, a lesinat. Au venit vecinii s-o ajute si i-au spus că toată familia a plecat în Transnistria. Au insistat să intre la ei până la întoarcerea noastră, dar ea a refuzat. S-a asezat pe treapta de intrare la sifonărie si, chircită acolo, în întuneric, ne-a asteptat. Adoua zi dimineată, i-a cerut lui tata s-o ducă la gară că vrea să meargă si la Ploiesti, la unchiul Manole. Nici o insistentă, nici o rugăminte nu au putut s-o convingă să-si amâne planul, măcar cu o zi sau două. La sfârsit de săptămână am primit o telegramă de la Ploiesti: bunica se prăpădise!
III
Tata s-a întors de la Ploiesti după două zile, slab, obositâ, cu barba lui roscată, nerasă de mai multe zile. Avea o înfătisare stranie. Când m-a luat în brate să mă sărute, m-a gâdilat pe obraz cu tepii din barba lui. A povestit că îndată ce a ajuns la Ploiesti, bunica a căzut la pat, bolnavă de inimă rea. A presimtit tot timpul că ceva rău s-a întâmplat la Bucuresti, si când a aflat adevărul, inima ei s-a frânt. După câteva zile a murit fără să se vaite, fără să plângă, fără să spună nic un un cuvânt. Mama a plâns si ea la moartea bunicii, desi nu o plăcea prea mult. După ce s-a măritat si a ajuns în România, tata a rugat-o pe bunica să vină si stea cu ei la Bucuresti. Stia că proaspăta lui sotie a fost orfană de mamă de la vârsta de treisprezece ani si a sperat că având-o pe bunica în jur, mama se va bucura că nu e singură si mai ales că are cine s-o ajute la treabă. Dar nu s-a întâmplat asa. Când se întorcea tata de la serviciu, mama voia să fie singură cu el, că fiind tineri, aveau ce să-si spună si intimitatea îi era necesară. Bunica însă îl astepta si ea si nu le da prilej să rămână singuri decât noaptea când mergeau la culcare. Locuiau pe o strădută ce da în Banu Manta, nu departe de Sosea, si de multe ori tata le chema să iasă la plimbare pe înserat. În apropiere, pe soseaua Kiseleff, era renumitul restaurant “La Bufet” care avea o grădină splendită în mijlocul căreia străjuia un castan umbros. Si mai renumiti păreau să fie mititeii care sfârâiau pe grătar si cărora era greu să li te împotrivesti, după ce, încă din sosea, aroma lor stârnea o nedescrisă poftă de mâncare. După o mică plimbare până la Arcul de Triumf si înapoi, sub răcoarea castanilor, obisnuiau să oprească La Bufet pentru o friptură si doi mici. De îndată ce tata le întreba dacă vor să meargă la plimbare, bunica î-si lua pălărioara si iesea afară să-i astepte. Mama însă trebuia să se schimbe, să-si aranjeze părul în coc, cum se purta, si mai ales să se examineze în fata oglinzii dacă ceva nu e nepotrivit. Repeziciunea cu care bunica reusea să se gătească începuse s-o calce pe nervi. Într-o zi, a refuzat să mai meargă. Insitentele bunicii si rugămintile lui tata nu au dat rezultate. Atunci bunica a înteles că prezenta ei acolo nu mai e necesară si s-a întors la casa ei din Pitresti. Pentru mama a fost grea despărtirea de familia ei din Bulgaria. Lăsase acolo pe tatăl ei, trei surori si un frate, mezinul familiei. Mama lor murise curând după nasterea mezinului. Era bolnavă de zahăr în sânge. Cu cinci copii mici în jur nu era usor să aibe grije de ea. Într-o zi s-a umflat asa de mult că nu mai putea fi recunoscută. Rămas văduv, tatăl ei, nu s-a mai recăsătorit. Mama a fost ce-a de-a treia fată din familie. După ea a mai urmat încă o fată si apoi băiatul. Locuiau peste Dunăre în orasul Ruse, Rusciuc, cum îl numeau ei. Aveau o locuintă prosperă, bunicul fiind specialist in tăierea cristalului si căutat pentru iscusinta lui. În baza renumelui a fost angajat să lucreze la Palatul Regal din Sofia. Asa se face că fetele au făcut scoala la Notre Dame, primind educatie aleasă de la măicute, odată cu iscusinta de-a face menajul unei familii si de a conversa fluent în multe limbi străine. Mama vorbea perfect în spaniola, germana si franceză.. Stia o multime de cântece, balade si poezii, pe care încerca să le traducă pentru noi în româneste. Tata o mai lua în glumă când asculta si făcea haz de ea. Într-o fotografie-carte postală din albumul familiei eu stăteam pe genunchiul bunicului meu din Bulgaria când mama m-a dus acolo în vizită la un an după ce m-am născut. În vedera acestei vizite tata a trebuit să lucreze în doua locuri, pentru că mama a spus că ea nu merge acasă fără cadouri pentru fiecare. Mai târziu am aflat că bunicul era originar din Vrancea, că a învătat meseria de la un mester german si că în timpul râzboiului din 1914, când Armata Română s-a retras in Moldova, la Iasi, el a dezertat si a fugit în Bulgaria. Aici s-a îndrăgostit de o fată foarte frumoasă cu care s-a căsătorit si care i-a dăruit cinci copii, dar numai câtiva ani fericiti. Cea mai mare dintre fete, Ana, a intrat secretară la biroul unui avocat care a cerut-o de nevasta, curând si au avut o fetită, Vizica, mai mare decât mine cu sase ani. In fotografia mea cu bunicul ea era în picioare, lipită de umărul lui. După ea a urmat Sarica, cea care a învătat stenografia, a lucrat la o firma comercială si a hotărât să plece în Palestina unde s-a măritat cu un comerciant ce avea o prăvălie în portul din Haifa. A urmat mama si după ea Sendi, care a fost cerută în căsătorie de un om tare cumsecade si bun cu care a avut doi copii, dar a rămas văduvă de tănară si nu s-a mai remăritat. Cel mai mic, Israel, a devenit avocat.
Mama a avut multe oferte să lucreze, dar nu a vrut să se depărteze de casă si de familie, pentru că în timpul acesta, cu celelalte surori măritate, nu era nimeni care să aibe grija menajului si în special a bunicului. Una din oferte e fost de la unchiul ei din Bucuresti, care reprezenta Casa Singer si avea o prăvălie mare pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Amzei. Acest unchiu, Marius, a mijlocit căsătoria dintre părintii mei. Pe vremea când tata a trecut în Bulgaria peste Dunărea înghetată, fiecare giurgiuvean avea câte-o cunostiintă în Rusciuc si mergea s-o vadă; altii se alăturau. Asa au ajuns cu grupul de prieteni si în casa bunicului. Tata s-a retras într-un colt, urmărind ce fac ceilalti. Casa era plină de fete si musafiri, dar nu toti stiau bulgăreste. Mama, fiind gazdă si văzând-ul retras, s-a apropiat de el, încercând să converseze, dar ea nu stia româneste. În germană tata rupea căteva cuvinte, nu deajuns pentru o conversatie, asa că au recurs la vorbirea prin semne. Amândoi sau amuzat suficient ca să continue „discutia” pe tot restul serii. Nu mult timp după această întâmplare, bunica primeste la Pitesti vizita unui domn din Bucuresti, care se recomandă ca reprezentant al firmei Singer, numele renumitelor masini de cusut germane. Bunica, fiind croitoreasă, îi spune că ea are o masină veche, dar e în perfectă stare si nu vede dece trebuie s-o schimbe. Domnul din use spune că masina pe care vrea el s-o vândă, e garantată pe toată viata. Apoi a întrebat-o dacă stie că tata a făcut o vizită în Bulgaria. ”Sigur că stiu, fiul meu nu are secrete fată de mine.” “Si fiul dumneavoastră v-a spus că a cunoscut acolo o fată?” “Sigur”- a răspuns bunica putin intrigată. ”Fata aceea este nepoata mea. Putem sta de vorbă?” Asa se face că două, trei luni mai târziu, în primăvară anului 1932, a avut loc nunta părintilor mei în curtea din spatele sifonăriei, sub bătrânul salcăm ce-l vedeam, legănându-si crengile, prin geamul de la bucătărie.
IV
Au urmat zile friguroase cu înghet, dar încă nu a nins. Tata mai avea încă cheile de la casa lui tanti Rasela si încerca să vândă câte ceva din mobilele rămase in casă. Peste drum de noi era frizeria lui Gogu care locuia în spatele prăvăliei lui. Gogu a cumpărat masina de gătit si alte obiecte pentru suma de 1000 de lei. I-a spus lui tata că nu are bani acum, dar că săptămâna următoare îi va da toată suma datorată. Domnul Pernos, dentistul care locuia la etaj deasupra noastră, era un om mic de statură, tânăr încă, cu părul negru lucios, care iesea zilnic în fata casei când nu avea clienti ca să privească trecătorii de pe stradă. Când trecea câte-un oltean cu cobilita pe umeri, cărând fie zarzavaturi, fie peste proaspăt sau fructe, el se înteresa de pret, alegea ce-i trebuie si mergea în casă cu cumpărătura. Avea ciudatul obicei să stea cu mâinile înfundate în buzunarele de la pantaloni, zângănind monezile ce le avea acolo. Tata zice că e grandoman si că vrea să lase impresia că e plin de bani. În timpul verii, Pernosii ieseau pe balconul de la bucătărie ce dădea spre curte si mâncau acolo. Uneori, pe înserat, domnul Pernos scoteau un pepene din răcitorul cu ghiată si îl despica în două jumătăti, una pentru el, cealaltă pentru doamna lui. Mâncau cu lingurile de supă, scobind miezul pepenului în centru si putin de pe margini, apoi aruncau restul la gunoi. La noi în familie miezul rosu se mânca până ajungeai la dunga alba de sub coaje. În toiul unei nopti un grup de legionari au pătruns la el în casă, l-au luat pe sus din pat, în pijama si picioarele goale, l-au urcat într-o masină si au plecat. Doamna Pernos si fata lor Lica, tremurând în cămăsile de noapte, au bătut la usa noastră după ajutor. Erau de nerecunoscut: părul răvăsit, ochi îngroziti, fete speriate. Se citea pe figura lor socul prin care au trecut, parcă ar fi văzut moartea cu ochii. Spuneau că le e frică să se întoarcă în casă, că toată casa a fost răscolită după bani si bijuterii, că au fost bătuti, înjurati, că au încercat să le ducă în pat si să le desbrace, că domnul Pernos s-a zbătut să intervină si că a fost ridicat. Mama le-a acoperit cu pături si cuverturi, a reaprins focul în godin si le-a tinut la noi până dimineata. A doua zi, înainte de prânz, domnul Pernos s-a reîntors acasă, singur, tremurând în pijamaua pătată de murdărie, descult si plin de vânătăi si sânge. Multă vreme după acestă întâmplare domnul Pernos nu a mai iesit din casă. Nici pe stradă nu a mai iesit să zdrăngănească măruntisul din buzunare. Într-una din duminicile când tata nu a mers la lucru, m-a luat de mână si am trecu strada vizavi la domnul Gogu frizerul. Înainte ca tata să deschidă gura, frizerul, din mijlocul prăvăliei pline cu clienti, a început să strige la noi:“Iesiti afară, jidani împutiti, dacă nu vreti să vă dau o papară ca jidanului ăluia de dentist! La Palestina cu voi!”- si a venit să închidă usa în urma noastră. Căteve zile mai târziu, ziarele au publicat fotografia profesorului Iorga, asasinat într-o pădurice din jurul Bucurestiului. Se spunea că a început rebeliunea legionară, că în abator evreii din Dudesti si Văcăresti erau atârnati în cârligele pentru animale si că le-au agătat de gât placarde cu inscriptia ”CARNE CUSER”. La morgă cadavrele celor asasinati umpleau spatiul cimentat pe jos. Teroarea crescuse în oras ca o molimă sumbră. Oamenii stăteau mai mult prin case, si dacă trebuiau să iasă în stradă, mergeau mai pe lângă pereteca să nu fie băgati în seamă, fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Tot în această perioadă, nu stiu dacă înainte sau după rebeliune, într-o noapte, patul a început să se miste pe cimentul din sifonărie. Nu numai patul, ci întrega casă zgâltâia cuprinsă de tremur. Tata ne-a luat pe toti din pat si ne-a băgat sub tocul larg al usii, strânsi, lipiti unul de altul în jurul lui. Mama nu spunea nimic, dar îi auzeam dintii clăntănindu-i în gură. Pământul se misca lateral cu zumzăit si scârtăituri ce nu se pot da uitării. Apoi s-a făcut liniste. Noi încă eram sub tocul de la use, când din nou casa a început să danseze cu noi, numai că de data asta, pământul vibra în linie dreaptă , cu salturi puternice de jos în sus. A durat un timp până ce tremurul s-a linistit si, în sfârsit, tata ne-a scos de sub tocul de la use, ducându-se să aprindă lumina. Casa era de nerecunoscut: paturile ajunseră în mijlocul camerei lângă godin, burlanele de la sobă erau căzute si totul părea acoperit de funinginea neagră din ele. Cioburi, cioburi de lucruri sparte peste tot. Multi oameni au fugit în stradă si multi au fost răpusi sub dărămături, cosuri de fum răsturnate peste ei în mijlocul străzii ori numai cărămizi desprinse din zid. In noaptea acea una dintre cele mai împunătoare clădiri din Bucuresti, blocul Carlton s-a prăbusit ca un castel de cărti de joc. În jurul meu, a doua zi, oamenii priveau cu neîncredere poza din ziar fără a putea întelege cum o asemenea clădire s-a destrămat in câteva minute.
V
Se spunea că rebeliunea a fost înăbusită de catre guvernul Antonescu si că sefii ei, Horia Sima si ai lui ar fi fugit în Germania. Adevarat ori nu, oamenii încă stăteau cuibăriti prin case de teama huliganilor. Într-o seară tata a venit acasă grăbit, a stins lumina în sifonărie si s-a asezat pe un scaun fără să spună nimic. Ne-a făcut si nouă semn să nu facem nici un zgomot. A ascultat în tăcere un timp, apoi i-a zis lui mama să lase lumina stinsă. În cameră numai flacăra din godin proiecta pe covor dungi jucăuse de lumina. După o pauză lungă, tata ne-a spus că îndată ce a coborât din tramvai în Grivita, cineva în spatele lui l-a urmărit tot drumul până acasă. Era un tip cu cizme sau ghete cu plachiuri de metal care bocăneau pe trotuar la mică distantă în spatele lui. Nu s-a uitat în urmă să vadă pe cine are în spate, dar părea să fi fost cineva în uniformă. Nu putea să fugă, ar fi dat de bănuit, dar cum a ajuns în dreptul curtii, s-a furisat în gangul întunecos care da în curte. Avea si motive să se teamă: Acum lucra la tipografia Muntenia a domnului Belizarie, pe Grivita, ceva mai sus de statia Buzesti. Acesta tipărea lucrările ultra-secrete ale Consiliului de Patronaj care se afla în clădirea de vizavi si dacă s-ar fi aflat că sunt făcute de-un jidan, ar fi fost rău si de patron, si de tata. Într-o zi a venit un inspector în control la tipografie. Tata avea încă nerasă barba lui roscată după moartea bunicii. Acum, după o lună, era mare, cu lucire de cupru. De cum a intrat inspectorul în atelier, s-a apropiat de tata si, bătându-l pe umăr, l-a întrebat: “Cum te numesti amice?” “Kimel”- i-a spus tata luat prin surprindere. Belizarie, în spatele inspectorului, înverzise, făcuse parcă o fată străvezie de jade chinezesc. “Bine, bine dar si mai cum?”- l-a întrebat din nou inspectorul. “Anton”- arăspuns tata mintind, pentru ca numele lui era Avram. “Si ce origine etnică ai?”- a mai întrebat omul, de data asta fără zâmbet pe buze. “Neamt domnule, nu vezi că sunt neamt?”- i-a răspuns tata părând iritat. Inspectorul a dat înapoi, spunând: “Bine, bine camarade, numai atât am vrut să stiu”. După ce s-a depărtat de tata, inspectorul a început să strige în atelier: “Care esti jidan aicea, mă? Vin-o să te văd, că nu-ti fac nimic...” Nimeni nu a scos nici o vorbă. Masinile continuau să scâncească cu acelasi zumzet monoton cărora nimeni nu le mai acorda atentie. Fiind vechi în breaslă, toată lumea stia că tata era jidanul căutat, dar spiritul de omenie si solidaritate a învins. În fundul sălii, la mezanin, se afla legătoria. Aici, printre femei, lucra un meserias mic de statură, brunet, cu barba nerasă si cu o figură tipică de jidan. Se numea Marinescu. Inspectorul s-a înfipt în el: “Care e numele tău?” “Marinescu”- a răspuns omul. “Măi, tu esti jidan...” “Nu sunt jidan, dom’le”. “Esti jidan, dar nu vrei să spui!”. “Nu sunt jidan, jur pe ce am mai sfânt”, s-a dezvinovătit omul. “Arată-mi actele”, i-a cerut inspectorul. “Păi să vedeti, că nu le am cu mine”. “Cum nu le ai cu tine mă? Mă mai si minti pe deasupra, hai?. Ia să vi cu mine la politie, că spui tu totul acolo...” Abia după ce sotia lui a fost adusă cu actele omului de-acasă, i s-a dat drumul. Adoua zi Belizarie s-a oprit la tata si i-a spus: “Ce crezi ca tipul de ieri nu stia că tu esti jidanul, dar i-am băgat căteva mii în buzunar si a tăcut din gură...” Adevărul este ca patronul avea nevoie de tata. Nici când nu a avut lucrări atât de importante ca acum si un om cu experienta lui tata nu era usor de găsit si nu la bani putini. Secretara lui Belizarie, o fată tănără, blondă, Inga, dintr-o familie de germani înstăriti si cu relatii în lumea celor de la putere, a reusit să aducă lucrări de prestigiu în intreprindere. De când lucrau împreună, Belizarie căpătase o alură mai distinsă, manierele lui a devenit mai joviale, îmbrăcămintea mai îngrijită si în jurul lui emana discret esenta unui parfum frantuzesc. Veneu si plecau împreună în fiecare zi, semn că a reusit s-o seducă, desi avea acasă o nevastă si un fiu care la 16 ani ajunsese la aproape doi metri înâltime. De câte ori mă duceam la tipografie, Inga îmi da bomboane de ciocolată, iar de Crăciun am primit de la ea un vultur de ciocolată asa de frumos, că nu am vrut să-l mănânc. Când mama l-a rupt în bucătele după câteva zile, eu am plâns de supărare. Într-o zi, domnul Belizarie a venit la tata să-l întrebe dacă-i place costumul cu care era îmbracat. Tata i-a spus că da, e frumos. “Atunci treci mâine pe la croitorul meu si ia-l de acolo”. Tata însă nu s-a dus la croitor adoua zi si nici în zilele următoare, iar mai târziu a lăsat-o baltă. După câtva timp domnul Belizarie l-a întrebat dacă a mers să ia costumul de la croitor. “Cum o să mă duc dacă esti îmbrăcat cu el?”- l-a întrebat tata. “Du-te mă..., nu fi prost. Tu crezi că eu am un singur costum din acelas material?”. Până la sfârsitul zilelor lui, costumul domnului Belizarie a fost cel mai bun costum pe care l-a avut tata si numai la ocazii mai deosebite se îmbrăca cu el.
VI
Croitoria din Crângasi 9, cu tot mobilierul din ea a fost preluată de Domnul Nicu, un fost ucenic la unchiul Aurel. Acesta a reangajat personalul dinainte si si-a adus din comuna lui o fată ca să aibe grije de casă. A închiriat numai două camere dinspre stradă si prăvălia, restul, o cameră si bucătăria din fundul curtii, erau libere. Domnul Dragomirescu, proprietarul, ni le-a dat nouă pentru că avea pe cineva care voia să redeschidă sifonăria. Era cu mult mai frumos aici, era mai cald, mai ales în bucătărie, unde tata a instalat din nou patul pe care a dormit în trecut Maria si unde se făcea foc în fiece zi. Aici, pe lavita aceasta de scânduri, acoperită cu o saltea de lână, o cuvertură si căteva perne brodate de mama, Simona si cu mine ne petreceam timpul în zilele mai friguroase, descoperind tot felul de jocuri amuzante care făceau ca vremea să se scurgă prea repede, ca să fim expediati la culcare în camera de alături. Tot aici tata, venind târziu de la lucru, de multe ori se lăsa furat de somn pe această lavită si mama îl acoperea cu un pled, lăsându-l să se odihnească până dimineata. În zilele de iarnă, când nu se putea iesi afară la joacă, Simona si cu mine improvizam din scaunele de bucătărie tot felul de masini, tramvaie sau trenuri în care eu aveam rolul de mecanic de locomotivă, sofer sau vatman al tramvaiului. Simona trebuia să se resemneze pe pozitia de pasageră sau cel mult încasatoare care vindea biletele. Alte ori desenam la lumina lămpii de petrol, pentru că domnul Nicu, croitorul, ne-a tăiat curentul electric de teamă că am putea tine aprinse mai multe becuri decât cea ce plăteam. Când tata avea liber, foarte rar, lua niste cărti de joc învechite, nu din cauza uzurii, ci a timpului trecut peste ele, si juca cu noi “toci” ori “popa prostul”. Spunea că asta ne ajută să ne familiarizăm cu numerele. Bucătăria era mai joasă decât camera de dormit, unde nu se făcea niciodată focul. Când mergeam la culcare în iarnă, ne făceam mici sub plapuma de lână si suflam în palme până ne încălzeam. Mama venea atunci pe la spatele nostru si ne bătea usurel pe spate peste plapumă ca să ne încâlzim mai repede. Sustinea că nimic nu e mai sănătos decât să mergi la culcare într-o cameră neîncălzită si într-un asternut proaspăt aerisit. Domnul Dragomirescu nu a reusit să închirieze sifonăria pentru că a fost rechizitionată de armată. Cred că un ofiter locuia în ea, iar ordonantele lui au adus în curte o cărută cu paie si doi cai albi, vânjosi pe care-i tesălau si-i periau tot timpul. Totdeauna am iubit mult animalele. Pe strada noastră, către intersectia cu Giulesti, două sau trei birje asteptau la marginea bordurii venirea musteriilor. Birjarii, în caftane plusate si încinsi cu brâuri late pe mijloc, îngrijeau cu devotament familial de caii lor, dându-le ovâz si apă, vorbind cu ei în timp ce-i periau pe spate sau îi acopereau cu o pătură pe timp rece. De câte ori mama mă trimitea să cumpăr câte ceva de la băcănia din colt, eu mă opream să privesc aceste animale superbe care loveau cu copitele în caldarâm în timp ce rontăiau cu capul ascuns în săculetele de ovăz atârnate de grumazul lor. Însă nici odată nu am văzut în lumina diminetii strecurată prin geamul de la bucătărie un armăsar care să aibe în dreptul picioarelor din urmă ceva atât de lung si negru care cu timpul dispărea sub pântec. Mama nu mergea niciodată în vizită la vecinii nostri din curte, dar acestia veneau la noi. Tanti Fani, sotia domnului Fridman care locuia în casa din fata noastră, venea mai des, uneori aducând cu ea ibricul cu cafea naturală proaspăt făcută, ce împrăstia în bucătărie o aromă ademănitoare. Se asezau amândouă la masă, mama cu o lucrare sau ceva de cusut în mână si vorbeau. Sotul ei, domnul Fridman, era plecat la munca obligatorie, undeva în afara orasului. Mergeau în convoi în fiecare dimineată, cu lopetile pe umeri, la curătitul zăpezii. Si tata ar fi trebuit să fie la munca obligatorie. Când s-a dat ordonanta ca toti evreii să se prezinte la Centrul de recrutare, el s-a oprit la mijlocul drumului, întrebându-se dacă e bine să intre, ori nu. Până la urmă, a decis să se întoarcă. Tanti Fani, clătina din cap, tinând mâna la gură si o câina pe mama, spunându-i că asta e o mare, mare greseală. Dacă vor prinde de veste, sau dacă cineva are să-l pârască pe tata, asa cum s-a mai întâmplat si cu altii, va fi vai si amar de capul nostru. Mai ales că vor ajunge să vadă câti evrei locuiesc în curtea asta si nu va fi bine nici pentru ceilalti. Cel mai cuminte ar fi ca tata să meargă singur si să se predea. “Ai să vezi că n-are să-i facă nimic!” Când tata venea dela lucru, mama-i povestea toată discutia cu tanti Fani. Tata asculta în tăcere, fără să spună nimic. Domna Pernos venea mai rar la noi, dar fata ei Lica, o domnisoară frumoasă cu pielea albă si părul ca abanosul, venea de multe ori jos la noi pentru că se împrietenise cu mama si putea discuta cu ea lucruri confidentiale ce mama ei nu trebuia să afle. Apoi de multe ori se juca cu mine si cu Simona si se amuza să vadă ce născoceam. Vara, îmi da bani si mă trimetea să cumpăr înghetată de la semigeria din colt dela 10 Mai, vizavi de cinematograful Crângasi. Pentru ea trebuia să cumpăr o scoică mare cu înghetata între două carapace comestibile, iar pentru mine, un cornet. Până să ajung acasă, înghetata mea se termina, iar înghetata lui Lica se topea la soare între degetele mele, asa că eu, când îmi lingeam degetele, când îi lingeam si înghetata ei. După plecarea musafirilor, mama obisnuia să se aseze pe scaunele lor, rotindu-si privirea cu ochi critici, de jur-împrejurul camerei, să vadă daca nu s-a făcut de rusine cu casa în neregulă. Dintre evenimentele mai importante din perioada aceea, retin numai două: Un domn necunoscut a sosit la noi aducând o lădită de lemn cu putin mai mare decât o cutie de pantofi. Ne-a spus că surorile din Bulgaria ale lui mama au găsit o ocazie să trimită prin cineva acest mic cadou. Înăuntru era un tezaur de deliciuri: ciocolată, brânzeturi si o lacherdă în ulei. Chiar si acum le simt gustul rămas, cred, ne-egalat până în zilele noastre.. Altă dată un domn foarte elegant si politicos a bătut la usa noastră si a întrebat dacă tata este acasă. Intrat în bucătărie, a deschis un portmoneu de piele si a netezit pe fata de masă o bancnotă de o mie de lei. Ne-a spus că e din partea unchiului lui tata, fratele mai mare al bunicului. A zis că acest unchi a plecat de tănăr in America si că acum are un studio de cinematografie în California. Nu i-a fost usor să ne găsească, dar este foarte bucuros că acum stie unde suntem si că putem fi în contact. După ce domnul a plecat de la noi, nu am mai auzit nici odată de unchiul lui tata.
Vine furtuna
I
Îmi vine greu să-mi astern amintirile în ordine cronologică. E ca si cum as avea în fată un teanc de fotografii din trecut pe care nu s-a scris data. Oricât as încerca să le pun în ordinea în care au fost făcute, nu pot avea certitudinea că alegerea făcută de mine e ceea corectă. Oricum, imaginile din fotografie stau mărturie certă că eu am fost acolo si că aceste locuri, fiinte si situatii, au fost reale. Ceea ce s-a fixat pe celuloid, chiar dacă ordinea a fost putin inversată, rămâne un document neîndoielnic al acestor întâmplări. Am locuit în aceste două camere de pe Crângasi 9, până în toamna anului 1944, când după ce ne-a ars casa la bombardament, am mai zăbovit o vreme până ce am găsit un loc unde să ne mutăm. De-alungul acestor cinci ani timpul a asternut multime de evenimente care au marcat nu numai vietiile noastre, dar însăsi istoria unei întregi natiuni. Cu ochi de copil, între zilele de joacă si altele de profundă trăire, am înregistrat pe fundalul memoriei aspecte ce nu se vor sterge niciodată si care cu sigurantă aveau să modeleze ceea ce urma să devin în anii mei de maturitate. În curtea noastră caii cei albi ne-au părăsit la numai căteva săptămâni după rechizitionarea sifonăriei de câtre armată. Locul lor a fost luat de o pereche de cai galben-maronii, cu coama albă si o crupă lată cum nu am mai văzut nici odată. Soldatii care-i aveau în grije nu mai vorbeau româneste si erau îmbrăcati în uniforme verzui. Iarna era geroasă si uneori băteau la usa noastră, cerând permisiunea să se încâlzaescă putin. Aduceau cu ei de-afară mirosul gerului îmbinat cu un iz de grajd si îmbrăcăminte cazonă. Mama le făcea o cană de ceai ori o cafea neagră din nâut, fără zahăr. Respectosi, stăteau lângă foc câteva minute, după care multumeau în germană si plecau. Domnul Nicu, croitorul, a fost luat si el pe front, lăsând croitoria pe mâinile femeii care stătea cu el. Cum casa avea trecere dintr-o cameră într-alta stil vagon, tata a blocat usile glasvand dintre camera noastră de dormit si dormitorul lor, punând sifonierul barieră si separator. Când eram în dormitor, trebuia să vorbim în soapte ca să nu se audă dincolo. Dar din dormitorul celălat mereu se auzeau vorbe, înjurături si chiar scâncete. Când a venit primăvara, stăteam cu usile deschise si alergam prin curte. Caii ne-au părăsit încă din timpul iernii. Sifonăria a fost redeschisă de un om în vârstă, gras si cu mustată argintie, care avea o fată nemăritată, blondă si cu forme rotunjite. Se numea Stela. Când Stela a aflat că mama vorbeste bine germana, se tinea de ea cu un caiet de cuvinte în mână, cerându-i să-i spună cum se traduce în gremană cutare frază. Venea în fiecare zi la noi, cu caiet, creion si gumă în mână si nota fiecare cuvânt spus de mama. După care apărea cu alte întrebări. Mama, continuând-si treburile pe lângă masina de gătit sau rufele de călcat, îi răspundea zâmbind si uneori mustrând-o că o doamnă nu pune asemenea întrebări. I-mi plăcea să intru în sifonăria răcoroasă cu ciment pe jos care nu mai semăna cu dormitorul nostru în care am dormit mai mult de-o iarnă. O vedeam pe Stela stând la masă în încăperea din fund, cu hârtiile de la mama în mână, repetând pe din afară cuvintele în limba germană. Când se însera, iesea din sifonărie, schimbată într-o jachetă de postav gri, fustă cu randevu, pălărie cu borduri largi si posetă sub brat. Călca nesigur în pantofii cu toc prea înalt, la modă. Uneori trecea pe la mama s-o întrebe dacă dunga de la ciorapi e dreaptă, dacă arată bine, si încă un cuvânt sau două în nemteste, după care iesea în stradă. Salcâmul din mijlocul curtii se încărca primăvara de flori albe atărnând pe firisoare subtiri verzui din ramurile ce păreau că se apleacă spre noi ca o rugăminte să le usurăm de sarcină. Rupeam câte un firicel din acestea si strângând în palmă florile de salcâm cu forme de corăbioare, le îndesam în gură, îmbătat de aroma lor si de sucul dulceag ce se resimtea lung după aceea. Pe când mă jucam în jurul casei, într-o dimineată însorită în care mama m-a lăsat să ies în picioarele goale, omul care avea în grije croitoria în lipsa domnului Nicu, mi-a făcut semn să intru la el. Părea că nimic nu s-a schimbat în croitorie de la plecarea unchiului Aurel. Aceeasi tejghea, manechin, scaune si masini de cusut, în acelasi loc ca în trecut, până si aceleasi fete cunoscute, cu exceptia cucoanei care stătea pe un scaun si trăgea firele dintr-o haină. Când m-a văzut, coana a lăsat lucrul din mână, s-a apropiat de mine punând o mână pe umărul meu si m-a întrebat: ”Ce faci, Dorele? Uite, vrem să vedem ceva la tine... Asa-i că nu te superi?” “Ce?”- am întrebat. “Vrem să-ti vedem putulica. Vrei să ne-o arăti?” “Nuuu!”- am strigat. Omul m-a înfăscat atunci de subtioară si m-a întins pe tejghea: “Ia stai mă asa!..”- si a început să-mi desfacă nasturii de la pantaloni. Eu m-am zbătut plângând, dar el mă tinea jos, cu cotul sub bărbie, mi-a deschis pantalonii si mi-a tras chilotii până sub genunchi. S-au strâns toti în jurul meu ca la masa de operatie, iar el victorios i-a zis cucoanei: “Vezi că am avut dreptate? Ti-am spus eu că e tăiată?” Când m-au dat jos, încă plângând, am vrut să-l lovesc cu piciorul, dar descult, m-a durut mai mult pe mine. Nu am spus nimic acasă despre cele întâmplate, poate că până la intrarea în casă am uitat întreaga poveste, ori, în străfulgerarea unui gând mai întelept, am avut viziunea pericolului care m-a determinat să tac. Când într-o seară, curând după această întâmplare, domnul Nicu a venit acasă în permisie, s-a auzit scandal mare din camera de alături, vase sparte, tipete si înjurături, după care nu am mai văzut nici pe croitorul care i-a tinut locul, nici pe cucoana din prăvălie.
II
Într-o zi, tata a găsit în fundul magaziei de lemne din spatele bucătăriei noastre o frumoasă trotinetă confectionată din lemn, cu rotile vopsite în rosu. Era trotineta lui Benu, vărul meu care a plecat în Transnistria. Nimic nu poate descrie fericirea ce a dat peste mine la văzul acestei trotinete. As fi putut să merg pe ea tot timpul. Mă opream mai întâi cu ea la fânăna din curte si dând drumul la robinet, ziceam c-o umplu cu benzină si ieseam apoi în stradă, pe trotuar, unde era pavaj si zburam în plină viteză de la un colt, la altul. Dar Simona se tinea de mine plângând că dece n-o las si pe ea să meargă cu trotineta, si atunci se ducea la mama să mă spună. Mama trebuia să mă cheme din stradă, si - ca să facă ordine-, scotea cuiul ce lega ghidonul de partea inferioară si ne punea să ne jucăm fiecare cu partea lui. Mie-mi lăsa partea de la coadă care nu avea ghidon si atunci, bosumflat, renuntam să mă mai joc cu ea. Bucuria însă a fost de scurtă durată. Intr-o zi niste băieti la coltul străzii m-au rugat să le dau si lor trotineta pentru o tură. În schimb mi-au dat mai multe capace de la sticlele de bere, turtite asa cum trebuie ca să nu-si piardă din valoare la jocul cu capace. Văzusem mai de mult alti copii prinsi în jocul cu capacele. Era o artă să sti cum să le asezi în stocuri, unul peste altul si cum să le lovesti pe margine cu o moneda grea de plumb, ca să se întoarcă cu fata în sus. Altfel nu le puteai căstiga. Acum aveam si eu capacele mele pe care le răsuceam dintr-o mână intr-alta, asteptând copii să-mi aducă trotineta înapoi. Dar n-au mai venit. Deseori mergeam cu mama si cu Simona la Piata Grant pentru târguieli. Mama ducea un cos de papură, iar eu cu Simona de mână, mergeam în fata ei. În piată mama trecea prin fata tarabelor aliniate pe centru sau pe trotuare, se tocmea cu precupetii, alegând ce e mai proaspăt si uneori se certa cu ei ca s-o lase să aleagă. Ei protestau cu: “Stiti, marfa e asa cum se vede, si cu bune si cu rele.” Obisnuită cu economia, dar si foarte pretentioasă când era vorba de mâncare, dacă vedea că n-o scoate la capât cu negustorul, convenea să pună si ea si el în pungă fructele sau legumele alese. Alte ori, când preturile la tarabagii erau prea pipărate, mergea în spatele pietii unde uneori tăranii obisnuiau să-si tină cărutele si cumpăra de la ei. Lapte, unt, brânză si ouă, lua de la lăptăreasa care venea cu o gabrioletă trasă de un cal până în fata curtii. Aducea un bidon de metal alb si stralucitor, cu capac, din care măsura laptele, în pragul usii, cu o cană de aluminiu. Apoi scotea din buzunarul sortului cu care era încinsă o bucată de cretă cu care însemna pe tocul de la usă câte-o linoară. Acesta era registrul ei de casă. La sfârsit de săptămână, primind banii, stergea cu palma toate linile de pe use. Mama vorbea cu ea bulgăreste si cred că din cauza asta îi mai da putin lapte si peste măsură, dar nu totdeauna. Câte un precupet cu cobilita pe umeri cărând cosuri încărcate vârf cu rosii, vinete ori prune, oprea în mijlocul curtii să-si aratate marfa. Mama cumpăra de la el fie o târnă plină de rosii pentru bulion, fie prune pentru marmeladă. Atunci î-mi cerea s-o ajut să scoată masa de bucătărie în curte, lângă perete. După ce spăla rosile, le despica cu unghile în jumătăti si le lăsa să se scurgă de zeamă pe deasupra mesei. Eu î-mi făceam drum pe lângă masă si furam câte una din rosile stivuite in piramidă pe ea, muscând din ele ca din mere. Erau dulci si cărnoase. Simona îi atrăgea atentia lui mama că iar am mai furat, dar ea se făcea că nu aude. Apoi, mama se ducea să scoată din magazia de lemne ceaunul mare de alamă si pirostria cu trei picioare. Ceaunul era proaspăt spoit cu cositor de către tiganii care umblau pe străzi strigând cât âi tineau gura “Spoi tingir!” Tot de la ei, în schimbul unor haine vechi, mama se alegea cu oale noi smăltuite si cratite pentru mâncare. Odată, cu mult înainte, a dat o haină de-a lui tata pe care ea nu suferea să-l mai vadă purtând-o. Într-o zi tata a căutat-o peste tot si nu a mai dat de ea. Mama i-a zis c-a dat-o pe-o oală. Tata a fost furios pentru că în buzunarul mic de la piep, avea biletele de loterie cumpărate cu o săptămână înainte si acum voia să controleze numerele. Stiu că a umblat prin cartier să întrebe oamenii dacă au văzut niste tigani cu haine vechi, dar n-a mai dat de ei. Toată plăcerea pe care o avusem la început cu rosile, î-mi iesea pe nas după. Mama mă punea s-o ajut la treabă. Mai întâi, rosile fierbeau în ceaun, apoi trebuia să fie scoase si date bine prin ciur până când nu mai rămânea acolo decât coji si sâmburi. Asta era o treabă grea si migăloasă pentru că găurile din ciur erau foarte mici si trebuia frecat îndelung cu făcăletul sau lingura de lemn până iesea toată zeama din ele. Mai ales că mama era cu ochii pe mine si nu mă lăsa să fac treaba pe jumătate. Zeama era pusă din nou în ceaun la fiert si apoi trebuia amestecat continutul continuu cu o paletă lungă de lemn ca să nu se lipească de fund. Sarcina aceasta mi-a fost încredintată tot mie. Ore întregi trebuia să amestec bulionul din ceaun până când, spunea mama, linguroiul trebuie să stea singur în picioare. Din stradă ajungeau până la mine vocile celorlati copii la joacă si mă furnica dorinta să las totul baltă si merg la ei. Mama însă mă tinea scurt din ochi si nu era cu putintă să ies. Iar aici, în bătaia soarelui de vară, era asa de cald si fumul iesit de sub ceaun mă urmărea oriunde mă roteam în jurul focului si mă orbea, dar asta era situatia. Stiam că a venit toamna când tata suia pe acoperisul bucătăriei doi, trei dovleci mari peste care trebuia să cadă bruma. Într-o zi a venit acasă cu o tăblită neagră cu chenar de lemn de care atârna un burete legat cu sfoară. Adoua zi mama m-a sculat foarte devreme, m-a îmbrăcat frumos, cu ciorapi trei sferturi si pantofi negri lustruiti.. A pus tăblita, un caiet cu linii si o carte în servieta veche de piele a lui tata si, conducându-mă până la use cu un sărut, m-a lăsat să plec. Tata mergea cu mine, tinându-mă de mână. Am trecut Podul Grant în calea Grivitei la statia de tramvai. Eram bucuros si mândru si cred că si tata era la fel. În sfârsit am ajuns să fiu si eu elev. Măcar de-as primi si eu un număr matricol pe hăinuta mea, asa cum avea Benu. Oricum, eram în drum spre prima mea zi de scoală.
III
Am coborât din tramvaiul 6 la Polizu, o statie după Gara de Nord. Era o dimineată splendită de toamnă cu cer senin si soare strălucitor ce se reflecta in vitrinele largi ale magazinelor de pe calea Grivitei. Oamenii treceau grăbiti pe trotuare, în timp ce băietii de prăvălie stropeau pavajul sau stergeau praful din afara vitrinelor largi de sticlă cu un pămătuf de pene multicolore. Curând am ajuns în dreptul unei ulicioare cu case numai pe partea din stânga care se numea Intrarea Poradim. Pe colt era o clădire cu un etaj, o prăvălie cu vitrine mari si în spatele ei intrarea cochetă a unui hotel mic, de mâna a-doua. Continuam să merg de mână cu tata, străbătând aceasta strădută cu un singur trotuar si case mai răsărite, unele din ele cu etaj si balcon la stradă, văruite în alb si gospodărite cu grije. Ulita se termina într-un teren viran de unde se putea vedea în toată măretia ei clădirea Gării de Nord străjuită de piloni largi de beton, în fata cărora o linie de taxiuri si trăsuri cu cai asteptau călătorii de la tren. Vizavi de gară, pe bulevardul Dinicu Golescu, se vedea clădirea în constructie a Palatului Căilor Ferate. Între ea si noi, în mijlocul locului viran în care buruienile crescuse aproape cât mine, se afla un bazin larg betonat, umplut cu apă. Era rezervorul de apă pentru incendi făcut de armată. Ne-am oprit la ultima clădire din înfundătură. O clădire împunătoare, cu ferestre înalte la care nu se putea ajunge si care avea un gard din fier forjat ce împrejmuia cele doua intrări în clădire si o curticică cimentată. Aici era Templul Poradim, o sinagogă evreiască. Am urcat treptele de ciment care duceau in linie dreaptă la etaj. Aici am întâlnit o clasă cu un număr de copii, fete si băieti stând la mese dreptunghiulare, mai mari decât cele de la grădinita din Tabla Butii. În fată, lângă tabla neagră din coltul camerei, o profesoară tânără, îmbrăcată cu o rochie neagră. Profesoara purta ochelari, părul era castaniu, încadrând o fată albă, părea putin timidă, dar când vorbea, zâmbetul ei umplea încăperea de căldură. Mi-a făcut semn să mă asez la o masă din mijlocul clasei lângă un băietel cu părul blond care se numea Marius. Scoala se numea Cultura si era renumită în societatea evreiască, fiind foarte veche si cu traditie bine păstrată. Localul scolii din strada Sevastopol a fost luat de către armată si astfel, clasele primare au fost nevoite să se desfăsoare aici, în sinagogă. În zona din jurul Gării de Nord Sinagoga Poradim era cea mai mare, având două etaje. Bărbatii se întruneau jos la parter, în timp ce femeile trebuiau să urce la balconul în formă de potcoavă. De regulă, femeile veneau la sinagogă numai sâmbăta, în zilele de Sabat sau în sărbatorile mai mari, împreună cu copii si restul familiei. Bărbatii însă se adunau pentru rugăciune de două ori pe zi, dimineata si seara, după care se opreau într-o cămarută din spate unde ciocneau un “Le Haim” (Pentru Sănătate) cu un păhărel de secărică portocalie care făcea sângele să zburde. Intrarea la balcon se făcea prin clasa noastră separată prin geamuri mari încadrate într-un perete despărtitor. În spatele clasei, către scara pe unde am urcat, peretele era acoperit de vitrine mari prin care vedeam suluri de rugăciuni îmbrăcate in jachete de catifea cu brodărie de aur. Mai erau expuse cărti sfinte, de rugăciuni, cu scriere diferită si felurite alte obiecte, unele cu străluciri de aur ori din argint. Elevii din clasele mai mari erau împărtiti în grupuri, unii în aripa din stânga a balconului, altii în dreapta si restul jos la parter. La pauză cei de la balcon ieseau în curte tot prin clasa noastră, pentru că nu mai era o altă iesire. Cu ani în urmă, într-una din zilele mari de sărbătoare, Yom Kipur, când fiecare om vine la sinagogă să se roage atât pentru familie sa cât si pentru binecuvântare celor ce ne-au părăsit pentru o lume mai dreaptă, s-a întâmplat un accident groaznic, soldat cu zeci de morti. În traditia evreiască nu este admisă în Templu expunerea de tablouri sau alte lucrări de artă. “Să nu-ti faci chip cioplit!”- scrie în Biblie. În loc de vitralii cu sfinti si scene biblice, aici geamurile sunt ornate cu figuri geometrice având in centru Steaua lui David cu sase colturi. Rama superioara aflată pe deasupra usii care ducea la etaj, avea în centru Steaua lui David formată din triunghiuri de sticlă colorată, galben, rosu, albastru, verde si alb. Era aproape de sfârsitul zilei si soarele începuse să apună peste acoperisurile din vecinătate cu raze aurii ce băteau în geamul cu sticla colorată de la intrare. După aproape douăzeci si patru de ore de post si căldură în această sală ticsită de oameni transpirând în cele mai bune costume si rochii avute, scâldati în lumina candelabrelor si a reflectoarelor întrebuintate numai la marile sărbători, si în aerul stagnant din toată această atmosferă, o doamnă de la balcon încerca să-si facă vânt cu batista. S-a ridicat să-si ude putin batista cu apa rece de la chiuvetă si în drum către robinetul de apă vede o proiectie rosiatică pe peretele scării si strigă înspăimântată: FOC! Îngrozite, toate femeiele au început să alerge în panică pe singura iesire care ducea jos în stradă, scara cea îngustă de ciment, care nu putea asigura spatiu mai larg de două sau trei persoane simultan. Femeiele din spatele sălii, îngrozite că no vor avea suficient timp să se salveze, împingeau pe cele de pe scară să coboare mai repede. Acestea le îmbulzeau pe cele din fata lor si în cele din urmă, îmbrâncite, primele, călcând pe tocuri prea înalte pentru acest zor, s-au rostogolit în gol si cele de după ele, împiedicate cădeau ca secerate cu o coasă nevăzută. În disperare, treceau unele peste altele, călcând la întâmplare peste trupurile celor căzute pe scară si puhoiul de femei tipând în nestire, continua să se reverse pe scări, creând si mai multe victime. Adoua zi ziarele au tipărit pe prima pagină articole si fotografii despre incidentul de la Templul Poradim. Au fost morti multi si răniti, dar nici urmă de foc.
IV
După terminarea scolii, tata m-a învătat cum să merg singur cu tramvaiul, cum să trec strada si cum să ajung teafăr acasă. Mi-a cumpărat un abonament la tramvai, cu fotografie si-o cartelă pe care taxatoarea o perfora la fiecare suire. Pe vremea aceea te puteai urca în tramvai si pe usa din fată, iar taxatorul, cu geanta de bilete atârnată de gât, trecea printre călători să vândă bilete celor noi urcati în vagon. Cu abonamentul de tramvai aveam voie să merg si la clasa întâia. De câte ori trecea un om mai în vârstă pe lângă mine, mă ridicam respectos în picioare, oferindu-i scaunul meu, fapt pentru care de multe ori eram lăudat si chiar mângâiat pe frunte, lucru care mă îmbăta de mândrie. Aproape toti copii din clasa mea aveau ghiozdănele dreptunghiulare din carton presat, atârnate de umeri pe spatele lor. Numai eu căram servieta veche a lui tata pe care trebuia s-o tin în mână tot drumul până acasă. Intr-o zi am găsit un cordon de la un halat vechi de la mama si l-am legat de mânerul sevietei, la amândouă capetele. De-acum înainte, punând servieta pe masă, puteam să-mi trec bratele prin cercul cordonului asa cum îmbraci o haină si gata, aveam si eu ghiozdanul pe spate ca ceilalti copii. Acasă, mama mă punea să-mi fac lectiile imediat după ce-mi da de mâncare. Scoteam tăblita din servietă si mă apucam să zgâriu cu condeiul, în grabă, rânduri, rânduri de rotogoale mari si mici, până se umplea tăblita pe o parte. Pe partea opusă trebuia să fac bastonase cu coada în sus si bastonase cu coada in jos, toate la distantă egală si înclinate către dreapta. Până terminam, se făcea întuneric afară si nu puteam să mai merg la joacă. Mama aprindea lămpile de petrol in bucătărie, una atârnând în perete lângă usa ce ducea la dormitor, iar cealaltă pe masa acoperită cu o fată de stambă. Când venea tata acasă, mama îl servea cu mâncare si-i povestea toate evenimentele de peste zi. Uneori, în aceste evenimente eram împlicat si eu, si parcă văd ochii lui tata încruntându-se pe directia mea în timp ce eu mă faceam mic ca un purice, rugându-mă în gând lui Dumnezeu, ca mama să nu spună nimic mai mult decât atât. După ce termina de mâncat, tata cerea să-i arăt lectiile pentru a doua zi. Scoteam tăblita din geantă, si cu sufletul la gură stăteam in picioare lângă scaunul lui, stiind că nu va fi multumit cu ceea ce am făcut. Mă punea să sterg tăblita pe o parte si trebuia s-o rescriu cu grije de la început, atent să nu depăsesc vre-o linioară, fără grabă să încondeiez cerculetele egale ca marime si spatiu. Când se făcea prea târziu, mă trimetea la culcare si el rămânea să continue pictatul cerculetelor pe tăblita de grafit. Intr-o zi tata a venit acasă cu un pachet ciudat. A desfăcut, din jurnalele cu care era împachetat, un bidon de metal de culoare albastă ca a avioanelor. L-a atârnat sus, în perete, aproape de tavan, la mică distantă de locul unde era masina de gătit. Apoi a scos o teavă lungă de cupru pe care a însurubat-o pe fundul bidonului. Teava se prelungea pe lângă perete, până la nivelul gurii de la masina de gătit si acolo a fost îndoită de tata astfel ca să înconjoare masina până la gura de foc. De teavă a conectat un arzător gros, cu multe găuri. Gazul era retinut de un robinet ce întrerupea teava cam pe la jumătatea înâltimii peretelui. Tata ne-a spus, în vreme ce turna gas cu o pâlnie in bidonul atârnat sus, că această instalatie i-a fost făcută de un fost coleg din armată care lucra la aviatie. Mama însă privea toată această scenă cu ochi neîncrezători, nemultumită că de-acum mâncarea ei are să pută a gaz si că, ferească Domnul!, casa poate să ia foc din nimic. “Avrame, mai bine du prostia asta la gunoi!” Dar casa nu a luat foc, tata controla în fiecare dimineată dacă bidonul are suficient gas si când ne sculam dimineata, in bucătărie ardea focul, era cald, era bine si nici nu mirosea a gaz. Se deschisese o găzărie nouă chiar în colt pe Eduard Grant si mama mă trimetea cu un bidon de zece litri si cu bani potriviti să cumpăr gas. Mergeam până la colt în Giulesti, acolo unde se afla tutungeria domnului Bucur, dădeam ocolul si ajungeam la găzărie. Era o baracă mare de lemn, cu ciment pe jos si o serie de pompe aliniate în sir una după alta, cu tuburi de sticlă prin care se vedea străveziul gazului pompat manual de către vânzător. De multe ori se făcea coadă si chiar se pusese limită la numai cinci litri de persoană. Vara lăsam bidonul în rând si-mi găseam de joacă pe caldarâmul străzii. Dacă se întâmpla să mai fie vre-un copil în rând, nici nu băgam de seamă cât de repede i-mi venea rândul. Iarna însă era frig si nu puteai nici să te joci, si de multe ori nici să vorbesti. Atunci mă ascundeam de vânt în spatele persoanei din fata mea si bătătoream zăpada cu picioarele ca să nu-mi înghete. De acum asteptatul la coadă a devenit un fel de modă: Era rând si la brutăria domnului Zisu, pâinea a început să fie si ea dată pe cartelă, ca si carnea, ca si uleiul, zahărul si alte lucruri. Am început să purtăm încăltăminte cu talpă de lemn si am avut si eu o pereche de ghete care avea talpa despicată în două locuri ca să pot îndoi degetele când mergeam. Marius, colegul meu de bancă, avea o guvernantă care venea să-l ia de la scoală uneori într-o masină cu sofer, dar mama lui venea totdeauna în masină. M-a cunoscut încă de la începutul scolii si uneori mă trata cu ciocolată, dar pe Marius nu-l lăsa s-o mănânce decăt după ce ajungea acasă. Ne-am împrietenit si ne jucam mereu împreună chiar si în timpul lectilor. Uneori mă lua si pe mine acasă la el. Locuia într-un bloc elegant pe Grivita, dincolo de strada Buzesti. Intrarea în bloc se făcea printr-un gang larg ce despărtea un sir de magazine luxoase în spatele cărora era o curte interioaă cu cătiva arbori străjuiti de pavaj si intrarea cu multe trepte la bloc. Un portar în uniformă ne deschidea usa de la ascensor si ajungeam într-o cameră mare, cu ferestre largi. Odată, în hol, ne-a întâmpinat un pom de Crăciun împodobit cu beteală aurie si lumănări. Ne jucam pe rând cu jucăriile rânduite ordonat pe rafturile din camera lui, si când a venit tata pe înserat să mă ia acasă, mama lui Marius i-a înmănat lui tata o adresă, cu rugămintea să meargă neapărat acolo. Duminică dimineată, îmbrăcat frumos si pieptănat cu cărare pe o parte, asa cum îi plăcea lui mama să mă vadă, am plecat la adresa dată. Am mers cu tramvaiul pe lângă Dealul Mitropoliei până la strada 11 Junie la o casă albă cu etaj. Aici ne-a primit o doamnă care avea deja pregătit pentru noi o cutie mare de carton, înfăsurată in hârtie colorată si legată cu o fundă. Când am ajuns acasă, mama a desfăcut pachetul si a scos la iveală lucruri pentru mine cum nu văzusem nici în vitrine: un costum de stofă bleumarin, o cămase de mătase de culoarea untului, ciorapi tre-sferturi, albi si o pereche de pantofi de lac. Toate arătau ca noi, poate că erau chiar noi, si când mama m-a pus să mă îmbrac cu ele, a zis că arăt ca un print.
V
Mama mai avea o verisoară în Bucuresti, Luti, soră cu unchiul Marius si Veve care reprezentau Casa Singer. Tanti Luti era măritată cu un om mai în vârstă decăt ea, unchiul Mark si avea o fată cu un an mai mare decât mine, Clara, căruia îi spuneau Cuta. Cuta si cu mine mergeam la aceasi scoală, dar nu mă prea băga în seamă; la început nici nu stiam că suntem rude. Dar la sfârsitul anului, în primăvară, în timpul serbării de închidere a anului scolar, când toti eram adunati în templul luminat ca la marile sărbători, mama a văzut-o pe tanti Luti, Clara si pe unchiul Mark, pe o bancă din apropiere. Când au început să se dea premiile, am fost surprins să mă aud chemat la podium unde directorul scolii, domnul Drimer, lângă care se afla profesoara noastră, mă astepta cu un pachet de cărti în mână si o diplomă făcută sul, legată cu o fundă. Am primit premiul al-doilea. Când am revenit la locul nostru, mama m-a privit înduiosată cu lacrimi în ochi. După serbare tanti Luti ne-a învitat la ei acasă pe strada Petru Maior care era la numai căteva statii de tramvai distantă de Podul Grant. Clara mi-a zis că a primit si ea tot premiul doi, dar când am iesit afară din casă pe prispa lungă acoperită din fata casei, fiind curiosi să vedem ce cărti ne-au fost date, diploma ei avea doiul din număr îngrosat cu cerneală si nu se vedea ce era scris dedesubt. În curtea nostră de-acasă salcâmul si-a pierdut coroana albă de flori ce-l împodobise ca pe o mireasă. La vremea respectivă îmi plăcea să mănânc florile albe crescute pe fiecare crengută de care atârnau firisoare subtiri, verzui, pe care siruri, siruri de corăbioare albe erau suspendate de coditele firave cât un fir de păr. În curtea vecinilor de pe stradă de la numărul sapte, era un dud bătrân chiar la stradă, lângă gardul de sipci înguste de lemn de pe care s-a sters vopseaua maronie. Când se coceau, dudele se înegreau ca cerneala si troruarul de sub ele se păta cu sângele stors din ciochinul pitic. Atunci mă cătăram pe gard si de acolo mai sus pe câte-o cracă si culegeam dude intr-o cănută mică de aluminiu. Dar mai înainte aveam grije să mă satur cu deliciul acestor daruri pe care natura ni le-a pus la dispozitie, a căror zeamă te făceau lipicios si-ti schimbau înfătisarea din copil ordonat, într-un tigan de satră. Când mă întorceam acasă, cămasa si fata mea erau mânjite de cerneala dudelor, si mama, după ce împărtea cu Simona fructele din cutia de aluminiu, trebuia să ma bage în lighean si să mă spele cu peria, fără a băga în seamă protestele mele. În zilele de sărbătoare venea multime de oameni pe stadionul din Giulesti unde juca Rapidul. La fazele mai importante de pe stadion se auzea din casă vuietul omenirii de-acolo, uneori în frenezie, alteori cu indignare, huiuduind. Pe Crângasi ca si pe Giulesti, autobuzele asteptau aliniate la trotuar terminarea meciului. Coada de masini 38 ajungea până în dreptul casei noastre si chiar mai jos. Soferii si taxatoarele de la autobuz, se adunau grupuri, grupuri pe caldarâm, fumând, glumind si chiar prinsi în diferite jocuri. Un tânăr în uniforma de sofer, apuncând mâna unei taxatoare, i-a strâns-o asa de tare că fata a început să plângă de durere. S-a retras din grup si a urcat în autobuzul ei cu lacrimi în ochi. Cred că în acel moment m-am îndrăgostit pentru prima dată. Zile intregi după aceea asteptam la statia de masină, urmărind de pe trouar s-o văd din nou, dar nu s-a întâmplat. Totusi frumusetea acelei fete cu părul blond ascuns sub boneta albastră a STB-ului a ajuns să dăinue peste ani ca un miacol. Când tata venea acasă la pauza de prânz, întrevederea cu el se tranforma în ororare pentru mine. Ca totdeauna, mama începea să-i spună cele întâmplate în lipsa lui si ajunsese să nu fie zi în care numele meu să nu fi fost pomenit în cele descrise. Tata mânca în tăcere fără să spună nimic, dar din când în când, când gravitatea lucrurilor o cerea, mă străfulgera pe neasteptate cu o palmă peste ceafă, că nu mai vedeam nimic în fata ochilor. Intr-o zi când stiam dinainte ce are să se întâmple, am luat hotărârea să nu intru în casă decât după ce tata se va întoarce înapoi la lucru. Asa că, văzându-l pe tata intrând pe use, m-am furisat pe vârfuri în closetul din curte si m-am încuiat acolo. De acolo puteam să ascult tot ce se discuta în bucătăria cu usa larg deschisă. După ce-a terminat cu celelate subiecte, mama a început să se plângă că eu nu vreau s-o ascult si i-a însiruit toate năzbâtiile făcute de mine. Tata mânca fără să spună nici un cuvânt. După o vreme, înainte de plecare, vine la closet, încearcă usa încuiată de mine pe dinăuntru si se întoarce în bucătărie. Mai trec câteva minute si iar vine la closet. De data asta bate în usă si iar se întoarce. Eu, cu inima mică de frică, tac chitic, lăsat pe vine pe treapta de ciment, simtind cum mă năpădesc sudorile. După alte câteva momente vine din nou, de data pregătit să tragă cu fortă de usă: “Care esti acolo, mă? Cât timp îti trebuie?” Văzând că nimeni nu răspunde, trage vânjos de usă, cârligul de sârmă cedează si dă cu ochii de mine. M-a scos afară din closet de urechi si când s-a întors seara acasă am primit răsplata cu dobândă, pentru că tata nu avea obiceiul să uite nimic din cele auzite de la mama si nici dator nu-i plăcea să rămână. Numai că tot mama, sărmana, cu lacrimi în ochi, a încercat să mă salveze din mâinile lui, în timp ce Simona urmărea spectacolul îngrozită. De atunci, oricât de grav mi-ar fi fost păcatul, nu m-am mai ascuns în closet.
VI
Într-o Duminică după prânz, îmbrăcati frumos toti patru, am mers la teatru. Era o sală frumoasă pe strada Uranus, numită Munca si Lumina. Pentru prima oară în viată am văzut o piesă de teatru. Se numea “Împăratul de o zi”. Mi-a plăcut atât de mult că si astăzi revăd toate personajele, costumele si decorurile din această piesă. Povestea începea cu un cizmar foarte sărac care se istovea din zori în noapte fără să poată agonisi nimic. Intr-o zi, supărat, a zis că dacă ar fi să fie împărat, fie si pentru o zi, ar face mai multă dreptate în lume. O slugă de la palat a auzit cele spuse si i-a raportat împăratului. Acesta, curios, si-a adunat curtea si a mers la coliba cizmarului care adormise pe scăunelul lui de lucru. Atunci împăratul face semn oamenilor lui să ducă in tăcere pe cizmar la palat, fără să fie sculat din somn. A doua zi dimineată cizmarul se trezeste la palat înconjurat de curteni gata să-i îndeplinească toate ordinele si care i-se adresau cu “Măria Ta”. La început omul credea că visează, dar cum mereu era pus în situatia să dea ordine si chiar să judece cazurile unor oameni jecmăniti de tâlhari, a început să creadă si el că într-adevăr este împărat. Dar când s-a trezit din somn în următoarea dimineată pe scăunelul lui de cizmărie, îmbrăcat în straiele lui oropsite, a ajuns la concluzia că totul a fost numai un vis. De data asta însă oamenii împăratului au veghiat de la distantă trezirea lui si atunci împăratul a venit să-l felicite pentru felul în care s-a purtat la curte si i-a oferit un post în alaiul său. In drum spre casă, fermecat de cele văzute, am tot vorbit despre piesă, neputând să uit frumusetea acestui miracol numit teatru, în care povesti atât de frumoase pot fi urmărite pe viu. Tata mi-a spus că dacă voi fi cuminte, cu adevărat cuminte, vom merge la teatru si altă dată. Pentru o vreme am încercat să fiu cuminte, ba chiar m-am si oferit uneori s-o ajut pe mama la treabă, dar la teatru nu am mers, decât hăt, târziu, după trecerea râzboiului. Dar am mai mers la căteva filme cu întrega familie, dintre care unul cu Tândărică fără Frică si Baba Cloanta Cotoroanta, Film care s-a încrustat bine în memorie, pentru că era plin de haz si trucuri. Când a început din nou scoala, în clasa a doua, profesoara noastră de anul trecut nu a mai venit cu noi de data asta. În schimb acum aveam un profesor rigid si sever ca si băncile din sinagogă care erau mult prea înalte pentru noi si tepene, cu un pupitru îngust în care servieta lui tata nu avea unde să intre. Când trebuia să te ridici în picioare, ca să-ti faci loc trebuia să ridici sezutul de lemn prins în balamale. Clasa noastră acum se afla la parter într-un colt din fundul sinagogii, profesorul nu mai avea catedră de data asta iar tabla mare pe care se preda lectia a fost asezată pe cărarea de trecere dintre sirurile de bănci. Lumina era slabă si era frig, uneori stăteam în clasă cu paltoanele pe noi. Alte clase erau răsfirate in diferite colturi din templu, ca si sus pe aripile laterale de la balcon. Fiecare profesor se străduia să mentină nivelul vocilor cât mai jos si rare ori se întâmpla ca vre-un profesor sau copil să se facă auzit în afara clasei respective. În drum spre casă, mă întovărăseam de multe ori cu un alt copil care locuia peste drum de Piata Grand, numit Samurică Segal. Părintii lui vindeau măruntisuri pe o tarabă din piată, însă mama evita să facă cumpărături de la ei pentru că cereau prea mult. Samurică era un copil bun, dornic să lege prietenia cu mine si de multe ori mergeam la el acasă să ne jucăm, desi nici odată nu am avut aceiasi simpatie si admiratie ca pentru Marius, colegul meu din clasa I-a. Nici mama nu se arata foarte bucuroasă să ne vadă împreună. La căteva case distantă de templu, către cale Grivitei, într-o casă cu subsol văruită în alb, s-a înfintat o policlinică evreiască cu cantină pentru nevoiasi. Cantina functiona la subsolul clădirii si era mobilată cu mese lungi de brad si bănci de fiecare parte. Tanti Fani, vecina noastră, avea o nepoată, Renee, care era membră în consiliul de conducere la policlinică. Era o doamna înaltă, blonda cu părul platinat, foarte elegantă care fuma numai tigări Regale Rosii cu carton pe care dese ori eram trimis să le cumpăr de la coltul străzii si uneori primeam bacsis restul de la bani. Cred că tanti Fani i-a vorbit de mama, pentru că doamna Renee a întrebat-o dacă n-ar vrea să lucreze la policlinică. Aici mama trebuia să aibe grije de toate ustensilele medicale si de curătenie. De acum mergeam împreună în fiecare diminetă cu acelasi tramvai pentru că tipografia domnului Belizarie era numai la două statii mai departe de statia Polizu unde coboram noi. Tata însă se scula înaintea fiecăruia si aprindea focul la sobă si dacă nu eram gata la timp, pleca înaintea noastră. La prânz mama, Simona si cu mine mâncam jos la cantină, după care mă trimetea să-i aduc si lui tata mâncare, într-un sufertas în care erau două olite mici acoperite cu capac. Uneori o luam si pe Simona cu mine, mergând cele două-trei statii de tramvai pe jos până la tipografie. În timp ce tata trăgea afară din dulap un sertar cu litere de plumb pe care aseza olitele ca pe o masă, eu mă învârteam în jurul masinilor plane de tipărit din care culisa înainte si înapoi pe o cremalieră dintată o platformă largă în care se afla forma de tipărit încheiată de tata. Paginile de hârtie făltuite de masinist erau împinse una câte una de pe masa masinei si apucate de un valt cu clape, ce le răsuce in interior pentru contactul de-o secundă cu forma de plumb care asternea pe coala imaculată sărutarea de cerneală a tiparului. Puteam să privesc la nesfârsit aceste miraculoase masini ce păreau tot atât de vii si complexe ca oricare vietuitoare, si în travaliul lor distingeam parcă vuietul de bucurie al masinii întonând aceasi muzică sacadată ca de mars. Mai erau si alte masini, unele manuale, altele actionate de un motor electric de la care o bandă largă de piele înegrită răsucea o roată mare cu spite de fontă. Aliniate pe un rând în fundul sălii era eru linotipurile care culegeau si turnau în bloc câte un rând întreg. Aici tata a făcut pentru mine si Simona câte-o stampilă cu numele fiecăruia cu care eu am fost foarte mândru si am arătat-o la toti copii. Seful policlinicii era o altă cunostiintă mai veche de-a lui mama de la maternitatea Caritas, doctorul Herovici, care m-a dus si pe mine si pe Simona pe lume. Părintii mei au fost foarte bucurosi să-l aibe din nou pe doctorul Herovici medicul nostru de familie pentru că acum, de câte ori ne îmbolnăveam, el ne consulta si ne da medicamente. Dar cel mai important pentru părinti a fost faptul că încă de la nastere Simona avea, se pare, ceva în neregulă cu inima. De câte ori o consulta pe Simona, doctorul zăbovea mai lung cu stetoscopul pe pieptul ei, rătăcind în diferite locuri să desprindă nuanta zgomotului dinăuntru. După o astfel de consultatie, în ziua următoare a adus cu el mai multi doctori, unul mult mai bătrăn si fiecare au început să asculte pe rând răsuflarea lui Simona. Mama, in halatul ei alb, retrasă în coltul cabinetului, privea îngrijorată scena, dar eu nu puteam întelege ce găseau ei gresit la sora mea, care în afara faptului că era plină de pistrui maronii pe fată, devenise o fetită drăgută cu păr roscat ca aurul pur si ondulat ca valurile mării. Mama o pieptăna cu codite înmănunchiate pe spate cu fundite albe sau rosii si o îmbrăca ca pe o păpusă cu rochite de stambă scrobite. Oriunde apărea, cunostintă sau străin, Simona se afirma prin simplitatea cu care se detasa de altii copii si farmecul răspunsurilor ei, sau numai al surăsului. Eu nu vedeam că Simona ar fi fost bolnavă, pentru că mă jucam cu ea în fiecare zi, alergam si chiar ne si băteam, si nu părea să sufere de nici o boală. Atunci dece acesti doctori vorbesc în soapte la coltul camerei? Mama, care până atunci si-a frământat mâinile în asteptare, acum ca Simona a revenit din mâinile doctorilor, o îmbrăca din nou cu rochita ei de stambă cu buline albe pe fond rosu. După consultatie, doctorul Herovici s-a apropiat de mama si i-a zis să fie linistită, că nu e nimic grav. La cantină, în timpul verii, am mai cunoscut si alti copii. Cu doi dintre ei, frate si soră ne-am împrietenit. Ea era mai mare, poate cam de aceasi vârstă cu mine sau ceva mai mare. Se numea Ana, iar fratele ei era cu putin mai mare decât Simona. Locuiau pe strada Frumoasă într-o casă veche, lângă calea Victoriei. La ei în casă nu am fost nici odată, dar de multe ori am mers cu ei si cu Simona până la casa lor, oprindu-ne într-o curte pietruită în care un castan bătrân, lângă gardul de fier forjat, străjuia cuartalul împrejmuit de case. Către sfârsitul verii castanele se desprindeau din carapacea verde cu ghimpi în care au crescut si picau pe pavajujul de pietre cubice al curtii. Ori unde priveai, curtea era plină de castane. La policlinică doctorul si surorile aruncau lamele de metal cu care tăiau gâtul fiolelor de sticlă înaintea unei injectii, iar eu le culegeam si mă jucam cu ele pentru că aveau dinti mărunti ca de ferăstrău. Prin buzunarele mele puteai să găsesti oricând căteva lamele din acestea, alături de multe alte obiecte de pret, ca sfoară, capace dela sticlele de bere si chiar un port-tigaret gingas din ebonită albă si rosie ce l-am găsit uitat într-o scrumieră în camera de asteptare. La văzul castanelor din curte, am ridicat una si am început să scobesc o gaură cu lamela de la fiole. Apoi am potrivit port-tigaretul în gaură proaspăt scobită. Când am văzut că gaura era leit pe măsura tigaretului, mi-a venit ideia să transform castanele în pipe. Cu spirit întreprinzător, am organizat imediat copii la treabă. La umbră, lângă trunchiul gros al copacului, am adunat un cos de castane alese în mod special de mine, si dând fiecăruia câte o lamelă, ne-am pus pe lucru. În ziua respectivă nu am făcut prea multe, pentru că s-a făcut târziu, dar în zilele următoare cosul se umplu-se cu productia noastră de pipe. Prevedeam un mare succes de vânzare si o multime de bani căstigati din această întreprindere. Peste drum, în calea Victorie, era un debit de tutun. Cu cosul plin de castane am mers la debit. Simona si fratele lui Ana n-au vrut să intre, asa că ne-au asteptat afară lângă usa prăvăliei. Înăuntru, mai erau cătiva clienti care vorbeau cu negustorul din spatele tejghelei. Mi-am prezentat marfa si, ca să fiu mai convingător, am scos port-tigaretul din buzunar si l-am asamblat la o castană. Oamenii au inspectat pipa, au admirat mestesugul cu care au fost scobite în interior, ne-au felicitat pentru ideie si spiritul nostru intreprinzător, dar nu au cumpărat nimic. Ziceau ca la foc castanele se vor usca si vor pocnii. Dezumflati ne-am întors cu cosul plin de castane scobite acasă. Nimeni n-a rostit nici un cuvânt. Uneori când era foarte ocupată, mama ne da bani pentru un film la unul din cinematografele din jur. Erau cinci cinematografe în zonă, dar cel mai frumos era cinematograful Marna de pe colt cu strada Buzesti. Vizavi, pe calea Grivitei, mai era cinematograful Marconi care avea matinee pentru copii cu Pat si Patachon, cinematograful Diana, care era cel mai aproape de noi si, în sfârsit, erau încă două pe Buzesti, unde mergeam mai rar. Intram la un matineu care avea filme cu Fernandel, Macario sau Stan si Bran. Filmele erau asa de amuzante, că rămâneam sa le mai vedem odată, chiar si de două ori. Odată, iesind afară din sală, se făcu-se întuneric si am dat de mama asteptându-ne în stradă la întrarea în cinematograf. Altă dată, după masa de prânz de la cantină, în drum spre casa lui Ana si a fratelui ei, ne-a iesit în cale pe Grivita, lângă cinematograful Marna, un băiat cu un teanc de bilete în mână. Acesta ne-a întrebat dacă vrem să mergem la film. Eu am zis da, el a rupt patru bilete din cotorul încapsat si, despărtindu-ne, am intrat la cinematograf. Biletele eau valabile sau poate controlorul nu a dat atentie si ne-a lăsat să intrăm. Am mers la balcon în sala aproape goală si de cum am dat cu ochii de ecran am fost stupefiat; pentru prima dată vedeam un film în culori. Nu puteam să-mi imaginez ceva mai frumos. Filmul se numea „Orasul de Aur,” o productie de propagandă germană turnat la Praga. In fiecare duminică după-masă la Regie, într-una din clădirile de la stradă, lângă poarta de intrare in fabrica de tutun, se prezentau filme pentru populatie, de regulă filme nemtesti de propagandă despre râzboi. Venea multă lume si astepta în stradă, lângă usă, asezati în rând lângă gard până când se da drumul înăuntru. La ora două fix usa se deschidea si oamenii năvăleau în sala cu geamurile acoperite, gonind să ocupe locuri mai bune. După căldura în soarele torid de afară, aici la început era răcoare si plăcut. Dar sala nu era prea mare, cu bănci lungi in loc de scaune pe care ne înghesuiam unii în altii ca să intre toată lumea din stradă. Cu geamurile închise si cu fumul celora ce nu se puteau abtine de la fumat, în scurt timp după începerea filmului se făcea o caldură de se lipeau cămăsile pe noi. Totusi filmul din fiecare duminică de la Regie a devenit o atractie nelipsită.
VII
Pe Calea Grivitei, după Podul Grant, prima clădire pe dreapta către Gara de Nord, era cinematograful Triumf după care, în clădirea următoare, se afla o librărie. De aici, tata îmi cumpăra cărtile si caietele de care aveam nevoie la scoală. Mai era o librărie si pe Crângasi, lângă brutăria lui Zisu, dar aceasta era mică si nu mă duceam acolo decât după poze si abtibilduri cu care-mi ornam caietele Librăria de la Podul Grand însă era mare, avea vitrină si pe o parte, si pe cealaltă a usii de la intrare si era înconjurată de rafturi si tejghele pe trei laturi. Rafturile erau pline de cărti, caiete si jucării, multe din ele ambalate in cutii cu desene care-ti luau ochii. Domnul Goldstein era propietarul acestei prăvălii împreună cu sotia lui. El era înalt, voinic, avea un păr negru ondulat la fel ca mustata lui bine ingrijită. Era îmbrăcat cu grije în costum cu cravată si lăsa în urma lui o reminiscentă aromată de parfum. Doamna Goldstein era înaltă, subtirică cu părul negru ondulat în valuri pe spate, avea ochi verzi si un zâmbet cald si atrăgător. Tata a vorbit cu ei ca să mă ia ca ajutor la prăvălie pe timpul verii. In prima dimineată, era într-o luni, zi de început de săptămână, tata mă duce până acolo, dar am găsit obloanele trase peste vitrine. El nu putea să astepte, asa ca după căteva clipe, m-a asigurat că vor deschide curând, să astept si să nu-l fac de râs. Apoi el a alergat să prindă tramvaiul oprit la statie. După o vreme în care eu am început să număr tramvaiele cu remorci deschise si cele cu vagoane închise, domnul Goldstein apare din curte si începe să ridice obloanele din tablă ondulată care-i acopereau vitrinele si usa de la intrare. M-am apropiat de el timid si i-am spus “Bună dimineata”. S-a uitat la mine măsurându-mă, si apoi m-a întrebat: “Tu esti băiatul domnului Kimel?” Am încuvintat dând usor din cap. A descuiat usa si am intrat în prăvălie. Era întunecat si răcoare. El a trecut in spatele tejghelei, lângă casa de bani, iar eu am rămas în mijlocul prăvăliei, nestiind ce să fac. Domnul Goldstein a luat din raft un pămătuf cu pene colorate si mi l-a întins: “Vrei să stergi praful de pe rafturi si tejghele?” Am luat pămătuful si am început să-l plimb peste rafturile de la dulapul din capăt. Erau in rafturi multe cărti cu coperti groase, acoperite cu desene colorate si bănuiam că si în interior cartea trebuia să aibe desene interesante care păreau că-ti spun singure povestea. In rafturile de alături se aflau multe jucării, dar cel mai mult am fost atras de un automobil rosu, cu acoperisul descoperit, cu usi care se pot deschide si cu volan care putea roti rotile din fată. Scufundat în acestă lume nouă, între cărti si jucării cum nu mai văzusem nici odată, eram asa de bucuros de noua mea îndeletnicire, că as fi vrut ca acest vis să nu se destrame. Stiam că în acest mic paradis n-o să mă plictisec niciodată. Luam - una câte una - jucăria din raft, o asezam pe suprafata de sticlă a tejghelei din fata mea si curătam praful din raft mai întâi. Apoi stergeam jucăriile, inspectând cu ochiu de specialist fiecare buton, clapă sau cheită, după care duceam jucăria înapoi pe raft. Mai târziu, când soarele a început să intre pe geam în prăvălie, domnul Goldstein a iesit cu manivela în mână să rotească mecanizmul care lăsa pânza umbrarului să se deschidă peste trotuar. Din când în când câte un cumpărător venea să întrebe de o anumită carte sau de un cadou pentru cineva, ori să comande caiete, hartie de scris sau alte obiecte. Politicos, domnul Goldstein da toate amănuntele, servea cu plăcere pe client si uneori îl conducea până la usă. Înaintede prânz a venit si doamna Goldstein în prăvălie. Când a aflat cine sunt, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe frunte si si-a tras un scaun aproape de mine, după care am început să vorbim. Ea întreba, eu răspundeam, la care ea râdea cu poftă si-mi punea alte întrebări. Cu felul ei cald si atât de prietenos mi-a plăcut din primul moment. Ei nu aveau copii, desi nu erau foarte tineri. Locuiau în casa din spatele prăvăliei si în timpul prânzului încuiau usa de la intrarea în prăvalie si mergeam să mâncăm în sufrageria cu masă ovală în care tacâmurile erau deja aranjate dinainte. Curând aveam să devin un fel de membru al familiei. Încă din prima zi am mers cu ei acasă în sufrageria cu masa ovală unde discutau cu mine, în special dânsa, sau î-mi povesteau lucruri despre dânsi, familia si prietenii lor. Uneori mă lăsau să răsfoiesc cărtile de povesti din rafturi si chiar să mă joc pe suprafata de sticlă a tejghelei cu jucăriile expuse pentru vânzare. La sfârsitul săptămânii, duminică, aveau musafiri la masă si m-au învitat si pe mine. Mama m-a îmbrăcat frumos cu costumul meu bleumarin si pantofii de lac, m-a pieptănat cu cărare într-o parte asa cum îi plăcea ei să mă vadă si m-a lăsat să plec. Casa familiei Goldstein era plină de musafiri, usa de la intrare larg deschisă, masa ovală acum era lărgită, cuprinzând aproape toată lărgimea camerei si am fost asezati fiecare în jurul ei. Am fost prezentat la toată lumea, locul meu la masă a fost pus lângă doamna Goldstein, iar vizavi de mine stătea o fetită cam de aceasi vârstă, fata unor prieteni. Era înaltă, frumusică, părul lăsat pe spate prins cu o fundă ca să nu-i cadă în ochi si nu părea să-mi acorde nici o atentie. Se mânca, se vorbea si fiecare părea că se amuză de glumele aruncate din când în când în jurul mesei. La un moment dat, după ce s-a servit felul al-doilea, nu stiu cum m-am miscat că am scăpat un pâââââârrrtt lung si zgomotos care a întrerupt orice discutii ale celor aflati la masă. Domnul Goldstein a început să râdă si să mă facă de rusine, iar toti ceilalti împreună cu fetita din fata mea, râdeau cu lacrimi în ochi. M-am ridicat de la masă si am fugit în dormitorul lor. Nici odată nu am simtit durerea unei rusini ca atunci. După mine a venit doamna Goldstein să mă îmbuneze si drăgăstoasă, m-a sărutat si m-a adus înapoi în sufragerie unde a adus desertul. Nimeni nu a mai pomenit niciodată de nefericitul meu accident, dar a rămas un fapt gravat adânc în memoria mea. Într-o după-amiază doamna Goldstein m-a întrebat dacă nu vreau să fiu copilul lor. Amândoi, si ea si el, erau prietenosi cu mine, mă răsfătau cu bomboane si dulciuri, mă lăsau să mă joc în prăvălie cu jucăriile din rafturi, m-au lăsat să servesc clientii si chiar să primesc bani si să dau restul de la casă, iar eu nu mai eram sfios ca la început si-mi făcea plăcere să-mi petrec timpul cu ei. Într-o seară, m-au condus acasă, la părintii mei. Domnul Goldstei după o mică introducere i-a zis lui tata că ei ar vrea să mă înfieze. Tata a refuzat, dar domnul Goldstein, pregătit dinainte cu argumente, a început să-l lămurească pe tata că vor avea grije de mine ca de propiul lor copil, că-mi vor da o educatie aleasă la cele mai bune scoli, că nici nu poate să spună cât de mult mă iubesc si cât de mult, avându-mă, pot face pentru ei. Mama asculta tăcută desfăsurarea conversatiei, fixându-l pe tata cu ochi muti. Domnul Goldstein continua să-si ducă munca de lămurire, zicând că în vremurile astea grele are să-i fie mult mai usor lui tata cu un singur copil si că în sfărsit, suntem asa de aproape, că pot să mă vadă oricând, nici măcar nu au să-mi simtă lipsa. Tata a rămas neînduplecat în hotărârea lui si în final, văzând că fiecare argument adus nu poate zdruncina cu nimic refuzul lui tata de-a mă da, domnul si doamna Goldstein, cu regret, si-au luat rămas bun de la noi si au plecat.
Curând după seara asta, a început scoala. Un timp am mai mers la prăvălia lor, apoi când lectiile s-au înmultit, am început să mă duc mai rar si în sfârsit, în toiul iernii, când ziua era scurtă, era zăpadă si ger, grăbit să ajung acasă mai repede, nu am mai trecut deloc pe la dânsii. De fapt nimeni nu stia ce avea să ne astepte.
Vijelia
I
Uneori tata mă trimetea să-i cumpăr tigări. Pe coltul străzii cu Giulesti era tutungeria domnului Bucur. O încăpere mică, îngustă, în care nu puteau intra în fata tejghelei mai mult de doi clienti, era ticsită cu ziare si reviste însiruite în suporturi de sârmă pe toată înăltimea peretelui din spatele usii. Tigările erau stivuite în rafturile din spatele tejghelei, pe calităti, înfăsurate în colite de hărtie, câte 10, 8 sau 6 după pret, într-un pachetel care valora un leu. Domnul Bucur, un om în vârstă cu părul argintiu, rar, o mustăcioară si ochelari, era apreciat de clientii care zăboveau în mica lui prăvălioară, rezemati de tejgheaua înaltă, cu care dezbătea problemele zilei. Probabil asta a fost si cauza pentru care ani mai târziu a fost ridicat de comunisti si dus undeva în Siberia, de unde ave a să revină după multi ani, slăbit, fără dinti si îmbătrânit cumplit. Dar acum, cunăscător bun al fiecărui client, de câte ori mă vedea intrând in prăvălie, stia că am venit după Nationale, pe care mi le servea strânse mănunchi de opt sau zece tigări de un leu pentru că tata nu lua nici odată un pachet întreg. Când el nu era în prăvălie, fata lui, o domnisoară cu părul negru legat într-o coadă groasă la spate, mlădioasă si deosebit de frumoasă, îi tinea locul. Odată în timp ce ea mă servea, am scos din suportul de sârmă din perete un număr din revista Universul Copiilor care avea pe paginile din mijloc prinse într-o capsă desene cu Aventurile lui Haplea si nevasta lui Frosa. Povestea continua din număr în număr si eu eram mereu tentat să aflu ce au mai născocit. Paginile revistei nu erau tăiate si eu nu puteam răsfoi în interior să văd continuarea povestirii, ori alte povesti noi. Atunci fata domnului Bucur m-a învătat cum să desfac cu un cutit agrafa de pe mijlocul revistei si apoi m-a lăsat să iau revista acasă s-o citesc în liniste. „Dar ai grije să n-o murdăresti, că atunci n-o mai cumpără nimeni si trebuie s-o plătesti,”- mi-a spus ea la plecare. De atunci, în fiecare miercuri când apărea revista, treceam pe la debitul de tutun din colt să iau numărul proaspăt acasă la noi. Uneori, venea si Simona lângă mine să citesc cu glas tare. Povestile lui Mos Nae apăreau în revistă de fiecare dată noi si interesante, continuând în numărul următor si până atunci rămâneam cu sufletul la gură asteptând o săptămâna întreagă. De pe acum zilele se făcu-ră mai scurte si nu mai era lumină pe stradă. Geamurile la case trebuia să fie blocate pe dinăuntru din cauza camuflajului, ca să nu se vadă lumina din afară. Mama punea o pătură groasă peste geamul de la bucătărie. Oamenii mergeau pe stradă folosind lanterne cu baterie să le lumineze drumul. Unii aveau lanterne cu dinam care trebuia să fie pompat în permanentă cu degetele de la mână. Tata, venind odată acasă, s-a lovit piept în piept cu un ofiter german care tocmai dădea să iasă afara din sifonărie pe gangul întunecos de la intrarea în curte. Ofiterul s-a scuzat politicos, dar pe tata l-au trecut toate năduselile. Când a intrat în bucătărie, mama s-a speriat văzânu-l alb ca varul. Pe Crângasi, la numărul 11, clădirea lipită de croitoria unchiului Aurel era restaurantul domnului Iliescu. Domnul Iliescu era cunoscut în cartier de când lumea. Stătea la o masă lângă perete, totdeauna îmbrăcat în costum si cravată, tinându-si bastonul între picioare. Avea degetele de ambele mâini deformate groaznic de artrită si rare ori intra în vorbă cu clientii. Într-o zi l-am întrebat dece are degetele de la mâini strâmbe, la care el mi-a zis că nu a fost cuminte când a fost mic. Multi ani după, trăind cu frică, m-am întrebat ce rău a făcut când a fost mic, că i s-au strâmbat degetele în halul acesta? Lângă perete, în colt, pe o masă străjuia un aparat mare de radio a cărui muzică era mai totdeauna acoperită de gălăgia clientilor. Domnul Iliescu de la masa lui urmărea pe cei ce intrau sau plecau din local, era atent la băietii de la tejghea care serveau sau spălau paharele si-l privea pe Petrică, omul lui de încredere, un nepot crescut de el care acum era răspunzător de cele petrecute în local. După masa de seară, tata mergea uneori acolo ca să asculte stirile de la radio sau de la oamenii cu care ciocnea rareori un dorobant de tuică, o bere sau un pahar de vin, pentru că la noi în casă nu se găsea băutură. Într-o seară doamna Fridman, vecina, ne aduce stirea că cumnata ei, a murit. Locuia pe bulevardul Titulescu care începea de la treptele podului Basarab pe sub care trenurile intrau sau ieseau din peronul Gării de Nord. Venea acasă în bezna noptii si-a camuflajului, si traversând strada de la statia de tramvai, a căzut pe scările ce coborau la closetul public subteran. A fost descoperită în dimineata următoare jos lângă usa încuiată de la intrare, pentru că pe timpul noptii closetul nu functiona. Era cam la cincizeci de ani, sotia unui ceasornicar care avea prăvălia lângă casă si nu aveau copii. El arăta mult mai bătrân, gras cu talia rotunjită, o mustată ce-i acoperea buza superioară si în fata nenorocirii părea frânt de durere si neajutorat. Peste ei trecuse o viată de probleme si greutăti care i-au legat sufleteste pentru totdeauna. La câteva săptămâni de la înmormântare, tata l-a întâlnit pe domnul Jean, ceasornicarul, la un mezelăria Patac pe calea Grivitei. Ceasornicarul a început să i-se plângă: ”Domnu’ Kimel, poti să-ti imaginezi? După moartea neveste-mi, toate rubedenile ei au tăbărât în casă si au luat totul, tot ce aveam. Mi-au golit casa, domnule! Totul, întelegi? Totul...” Omul părea disperat si neputincios. Două zile mai târziu, seara, tanti Fani si domnul Fridman care nu obisnuia să vină la noi, au bătut la use. Sau asezat în jururl mesei de la bucătărie, el si-a aprins o tigare si a început să-i explice lui tata că de fapt înainte de-a se prăpădii, sora lui, parcă presimtind ce are să se întâmple, a zis că în caz de ceva rău, cum sunt zilele astea asa de tulburi, cum să împartă lucrurile lor. “A fost ultima dorintă a moartei, domnule!” Apoi ne-a mai spus că el era un coate goale, un lenes, un nesimtit care toată viata nu a făcut nimic si nu a dus un ac în toată casa aceea. Nici nu merită nimic. După plecare lor, mama l-a întrebat pe tata: “ Ce zici?” Tata a răspuns: “Du copii la culcare, stinge lumina, si lasă usa deschisă , să intre aer curat!”
II
După cum începuse, ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte zile. Veneam acasă de la scoală cu servieta plină de lectii pentru a doua zi, fără să bănuiesc că a doua zi nu va mai exista scoală. Tramvaiul nu a venit nici mai încet, nici mai repede decât în alte zile si soarele-si arunca lumina domol în această zi de aprilie în care mama m-a făcut să merg încă cu paltonul de iarnă la scoală. Sirenele au vuit prelung în ziua acea la fel ca si în celelate zile si nimeni nu le mai băga în seamă. Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant si treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându-mă ca de obiciu la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele directii. După ce am trecut de pasarelă, am zărit venind dinspre stadionul Giulesti formatii, formatii de avioane strălucind în soare pe azuriul curat al cerului. Între stadion si Podul Grant, la sosea era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor care găzduia comandamentul si spitalul unui detasament al armatei germane. Pe acoperisul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercitiu tunurile antiaerene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu de motoare, ca gâfâitul omului la efort. Acasă mama m-a ajutat să mă dezbrac si pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se miste cu casă cu tot. Simona s-a speriat si a început să plângă, iar mama s-a înălbit la fată. Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât ce-a dintâi si mai aproape ne-a zgâltâit, făcând pământul să se miste ca la cutremur. Mama ne-a ridicat de la masă si ne-a strâns în jurul ei, nestind încotro să meargă. Până la urmă ne-a tras de mâini afară si ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă si ciment. Acolo i s-a părut a fi mai în sigurantă si ne-am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit înfiorător si zgâltâit din tâtâni. Mama ne tinea lângă ea, murmurând fără sfârsit o rugăciune în limba ei, iar noi, înfricosati, plângeam lipiti de trupul ei ca de stâlpul unicei salvări la care speram în acele clipe de groază. Clipele acelea însă păreau că nu se mai sfârsesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige “Oh, Doamne! Doamne!”, până când nu a mai putut răbda nici suierul căzând al bombelor, nici exploziile din jur si nici nesiguranta din acest closet si ne-a scos afară. Am fugit toti trei, mână în mână, până la vecinii de la numărul 7 care au săpat un adăpost în curte. Mama a săltat usa culcată peste intrarea în adăpost si am coborât scările in grabă, mama întâi ca s-o prindă pe Simona în brate si apoi eu. Aici mai erau si alti oameni, multi pe care nu-i văzusem nici odată, trecători din stradă. Stăteau cu toti în întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându-si semnul crucii si bătându-se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine si cernea tărână peste capetele noastre, unii se asezau in genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună si făceau mătănii, sărutându-l. Am stat un timp îndelungat în santul acela acoperit cu bârne de lemn peste care pământul se acoperise cu iarbă proaspătă. Când s-a făcut liniste, nimeni încă nu a avut curajul să iasă afară. După un timp cineva a deschis usa de-afară, spunând că putem iesi; avioanele au plecat. Tot atunci a apărut si tata cu cămasa udă de transpiratie pe el si cu suflare grea ca găfâitul unei locomotive. Trecuse mai întâi pe acasă si când a văzut că nu ne găseste, a venit aici. La întrebările oamenilor a spus că toată calea Grivitei a fost bombardată la metru pătrat. Nici pe Podul Grant nu se mai poate trece, sunt găuri mari peste tot. Când am iesit în stradă, se vedeau fumuri negre ridicându-se către cer din toate directile. Strada era plină de oameni agitati, cu părul răvăsit si fete îndurerate, alergând, întrebând, plângând, si jelind. Câte doi sau trei cărau trupuri de răniti la Stadion cu speranta că acolo se va găsi ajutor. Am regăsit casa într-o stare de ne recunoscut: geamuri sparte, cioburi împrăstiate peste tot si tablourile din perete căzute la pământ. Mare noroc că tablourile bunicilor erau fixate pe deasupra paturilor si nu s-au spart. Farfuriile cu mâncarea noastră de la prânz erau si ele transformate în cioburi, iar mâncarea împrăstiată peste presul din bucătărie. În mijlocul curtii am găsit înfipt în pământ, în spatele cismelei, o sină groasă de cale ferată azvârlită de suflul bombelor tocmai până la noi. Tata a povestit ce a văzut, venind acasă în plin bombardament. Se anuntase că în ziua asta se va face un exercitu de alarmă cu sunete prelungite care era diferit de sunetele alarmei reale cu întreruperi intermitente. Dar când alarma a vestit apropierea avionelor de bombardament, nimeni nu a făcut distinctia între sunetul prelung de exercitiu si cel real. Curând bombele au început să curgă, geamurile sau spart, mărfurile din vitrine sau risipit pe străzi si cărămizi sau alte obiecte zburau din toate directile pe deasupra capetelor. Nu aveai unde să te ascunzi, dintr-o dată nimic nu mai prezenta sigurantă si oamenii fugeau îngroziti, în nestire pe străzi. Tata a alergat acasă cu un singur gând în minte: să fie alături de noi. Bombele nu conteneau în jururul lui pe calea Grivitei, în spatele căreia se afla linia ferată, calea de aprovizionare a frontului si de retragere a nemtilor din tară. Dar ele nu au reusit să-l oprească pe tata din drum. Nu s-a oprit nici când un bloc din strada s-a prăbusit la cătiva metri în urma lui, nu s-a oprit nici când un rănit cu burta spintecată de schije i-a cerut apă si nici când pe pertea cealaltă a drumului un ins aduna dintr-o vitrină spartă obiectele răsturnate în stradă din ea. La bomba urmatoare tata nu a mai vazut în spatele lui nici omul, nici clădirea cu vitrina spartă. În noaptea acea am stat pe întuneric în casa cu geamurile sparte si ne-am culcat îmbrăcati si cu paltoanele pe noi. Mama ne strângea în brate si spunea că ce bine este că suntem cu toti împreună. La miezul noptii, când a sunat din nou alarma, noi eram deja în picioare. Tata nici nu se culcase; a stat la Iliescu, cu urechea la radio. Când a auzit că avioane rusesti vin spre noi, a venit acasă să ne pregătească. Mama a început să tremure, si auzeam cum îi clăntăne dintii din gură. Tata ne-a spus să stăm linistiti, să vedem mai întâi despre ce e vorba. Mama ne-a zis că trebuie să ne rugăm cu ea. Cu palmele lipite în dreptul buzelor, ea, Simona si cu mine, ne rugam cu lacrimi în ochi. Tata stătea sub tocul usii de la bucătărie, privind jocul reflectoarelor de pe cer. Când avioanele sau apropiat mai mult de noi, bubuiturile tunurilor anti-aeriene, zgomotul avioanelor si al mitralierelor pe sus era înfricosător. S-a auzit bubuitul câtor-va bombe căzute mai la distantă de noi, apoi s-a făcut liniste. După un timp sirena a anuntat sfârsitul pericolului. In felul acesta am petrecut zi după zi tot timpul pănâ aproape de sfârsitul lunii August. Dar această zi, unică si surprinzătoare, nu va putea fi stearsă din memoria noastră colectivă, ca fiind una dintre cele mai sângeroase zile din istoria orasului Bucuresti, ziua de 4 Aprilie 1944.
III
În ziua aceea de 4 Aprilie gazonul stadionului Giulesti s-a transformat în spital. Rănitii erau aliniati pe iarba moale a terenului de fotball si multi oameni de inimă, doctori si voluntari, căutau, în ciuda mijloacelor inexistente, să vină în ajutorul celor suferinzi. În sălile de sub tribune erau adusi cei foarte grav răniti si li se da ajutorul cuvenit. Numărul celor ce au pierit în această zi era asa de mare încât în curtea unei biserici de pe Giulesi, către strada Tabla Butii, s-a făcut o groapă comună, adâncă si foarte largă, în care au fost depuse trupurile sfârtecate de bombe. Multi neindentificati au fost deasemeni îngropati în această groapă. Cimitirul acesta a căpătat numele de „4 Aprilie”. Bucurestiul s-a cufundat într-un nou tip de existentă, paralizat, cu populatie redusă si activitate inexistentă. Majoritatea populatie s-a refugiat prin sate si localitătiile din provincie. Vecinii din curtea noastră au dispărut si ei care încotro. Domnul Nicu, croitorul, a încuiat prăvălia, a lăsat oamenii să meargă si a plecat si el. Familia Fridman, s-a dus la familia ei care locuiau undeva prin centru, iar domnul Pernos cred că s-a aranjat într-un fel si-a plecat în provincie la niste cunoscuti. Tata a aflat că se fac liste la primărie pentru copiii care nu au unde să meargă. S-a pregătit în grabă o colonie undeva mai în sigurantă, în centrul tării. Am mers si noi acolo. La primăria de pe Banu Manta, care are o scară grandioasă la intrare si un turn lateral străjuit de statuia unui lănicer în armură si cu-n steag fălfăind în vânt, sute de oamnei, însotiti de copii cam de aceasi etate cu noi, asteptau la coadă. După o lungă asteptare am ajuns în fata unui birou în interiorul primăriei. O doamnă drăgută, în rochie înflorată, având în fată multe liste, a început să complecteze formularele pentru mine si Simona. Când tata i-a spus că suntem evrei, s-a oprit din scris, s-a scuzat cu vădită părere de rău, si ne-a spus că evreii nu sunt admisi. A doua zi s-a auzit că un tren încărcat cu copii a fost interceptat de avioane si mitraliat în afara orasului. Venind spre casă, pe calea Grivitei, priveam uluiti spectacolul acesta înfricosător în care nimic nu mai era la fel ca mai înainte. La statia Stoica Ludescu, sus pe terasa unui bloc cu numeroase etaje în care partea din spate a fost năruită de-o bombă, se profila silueta unui automobil negru în pozitie normală, de parcă ar fi gata să demareze într-o cursă de-acolo, de sus. Soseaua era ciuruită de gropi, unele adânci în care apa oglindea pete de cer, tramvaie neînsufletite stationate ici si colo, câteva masini ce-au rămas parcate la margine si, cu exceptia câtorva trecători, nimic nu mai misca pe această arteră vesnic plină de viată. Putine prăvăli mai tineau deschis câteva ore pe zi, de unde se putea cumpăra pâine si câte ceva de-ale mâncării. Si piata a amortit, pentru că doar putini tărani din jururul Capitalei se încumeteau să aducă produse pentru vânzare. Lăptăreasa noastră a încetata si ea să ne mai aducă măsura zilnică de lapte notată cu creta pe tocul de la usă. Si tata a renuntat să mai plece la lucru în fiecare dimineată. Acum era împortant să găsesti un adăpost mai sigur, pentru că santurile acestea săpate prin curtiile oamenilor nu păreau să facă fată unei bombe. Pe-o strădută de pe lângă Regie o bombă a căzut exact pe-un adăpost săpat în pământ si toti cei ce s-au adăpostit acolo au fost sfârtecati si împrăstiati împreună cu pământul si lemnele cu care a fost acoperit. Multi se ascundeau prin beciurile de sub casă si nici ei nu au mai iesit de acolo. În tot Bucurestiul numai două adăposturi erau mai sigure: Palatul Telefoanelor si constructia încă neterminată a Palatului Câilor Ferate de la Gara de Nord. Se spunea că în această clădire planseurile dintre etaje sunt armate cu sine de cale ferată si deci nici o bombă nu poate răzbi până la adăpost. Dar în aceste locuri se sta la coadă zi si noapte, multi nici nu mai treceau pe-acasă, fiindu-le frică să nu-i apuce un nou bombardament pe drum. Odată tata ne-a dus si pe noi acolo. Până la suieratul înspăimânător al sirenelor stăteam linistiti la rând pe stradă, pentru că învătasem cu timpul că avionele nu ajung până la noi înainte de ora 11. Când a sunat alarma, am fost lăsati să coborâm pe scări largi într-un subsol adânc si răcoros, mai multe etaje sub nivelul străzii. Multi si-au adus plăpumi si perne de-acasă, dar noi eram îmbrăcati ca de vară, numai în cămase si panatloni sau cu o rochită subtire. De frig, ne-am zgribulit unii în altii ca să ne încălzim. De-acolo nu se auzea ce se întâmplă afară si după ce s-a dat încetarea, ne-am întors acasă obositi si foarte înfometati. În anul acela Pastele a fost un Paste trist, fără culoarea si veselia din ceilalti ani. Până atunci, în fiecare an de Paste, tata cumpăra pentru noi hăinute si pantofi noi cu care ne mândream si dam buzna afară să vadă si ceilalti copii ce haine frumoase avem. De data asta nu au fost nici haine noi, nici pantofi cu care să ne mândrim si nici ouă rosii pe care Stela, fata sifonarului sau alti vecini, veneau la mama să le dea în dar. A fost o zi cu soare sărbătoresc pe care nimeni nu a avut inimă s-o celebreze si în care nici bombardamentul nu a încetat.
IV
7 Mai 1944 cred că era duminică, dar nu sunt sigur. De când tata era cu noi acasă în fiecare zi, toate zilele păreau a fi duminică. Restaurantul domnului Iliescu s-a transformat într-un fel de stat major al cartierului, desi domnul Iliescu era plecat din oras si în locul lui, Petrică, acest bărbat înalt si vânjos, era prezent pretutindeni. De când cu bombardamentele, restaurantul era deschis si noaptea, pentru oamenii asteptau noutătile de la transmisia radioului, în special directia avioanelor care ne vizitau permanent cel putin de două ori pe zi. Dimineata îl vedeai pe Petrică din nou proaspăt, ca după o noapte bună de somn, tragând obloanele la prăvălie, gata pentru o nouă zi lungă. Aici, la Iliescu, cineva a venit cu ideea să se cerceteze canalul de zăpadă care corespundea cu apele Dâmbovitei, din afară orasului. În fiecare iarnă muncitorii de la UCB descărcau în aceste canale de pe Crângasi masini întregi de zăpadă culeasă de pe străzile Bucurestiului. Canalul trecea de-a lungul străzii până afară din oras către comuna Rosu la mare adâncime sub pământ, pentru că se pare că venea pe sub căile ferate de undeva din calea Grivitei. Oamenii s-au pus imediat pe treabă; cu un târnăcop au dat la o parte capacul de fontă al canalului care se afla chiar in fata sifonăriei, cineva a coborât in interior pe barele de metal zidite pe-o latură a gurii adâncite în fundul căruia nu se vedea decât un hău întunecat. De-acolo, din fundul întunecat, omul striga la cei de afară că înăuntru a dat de un tunel lung, oval, pe fundul căruia trecea un fir de apă. In tunel era întuneric, nu se vedea nimic, dar era înalt de peste doi metri. După el, au coborât si alti oameni în canal. Curând vecinii sau pus pe treabă. Au construit din scânduri un podet peste suvoiul de apă ce trecea pe fundul tunelului si au mesterit bănci de stat pe amândouă laturile de-a lungul peretilor. În dreptul celorlalte guri de intrare, oamenii au continuat să amenajeze podeturi si bănci pentru populatie, asa că întregul cartier avea acum un adăpost sigur la mare adâncime. Oamenii trebuiau să coboare insă cu multă atentie, tinându-se de barele de metal ce ieseau din zidul vertical si multi ameteau privind numai jos la hăul acela întunecat care mirosea a stătut si igrasie. Copii foarte mici erau asezati într-un cos legat cu o funie groasă si lăsati incetisor până cineva de jos reusea să-i prindă si să-i aseze pe băcile din tunel alături de părinti. Când a sunat alarma în dimineata aceea, mama a început ca de obiceiu să tremure cu clăntănit de dinti care nu se putea domoli si cu rugăciuni în surdină. Tata ne-a dus până la gura canalului si a lăsat-o pe mama să coboare prima. După mai multe trepte, când mama se adâncise cu un metru în interior, tata a jutat-o pe Simona să coboare, spunându-i să se tină bine de barele de otel si să coboare cu atentie. Apoi a fost rândul meu. Când am ajuns pe la jumătate, era asa de întuneric că nu se mai vedea nimic. Înăuntru era frig, peretii erau umezi si lâncezosi si barele de care mă tineam erau alunecoase. De-odată o aud pe mama tipând. Simona a scăpat strânsoarea pe una din bare si a căzut pe capul lui mama. Noroc că distanta dintre ele a fost mică si că a putut s-o prindă. Când am ajuns jos la podet, un domn cu o lumănare lungă de botez în mănă ne-a arătat pe unde să mergem în susul tunelului unde era loc liber pe banca de lemn lângă ceilalti oameni. Mai erau si altii care au adus de-acasă lumănări si puteam să ne cercetăm la lumina lor obscură, chipurile. După noi au fost putini cei care s-au adăugat pe această parte a tunelului, câtre Podul Grant. Dincolo tunelul se pierdea în întunericul de nepătruns ce aducea din depărtare ecoul unui zumzet înfricosător. Mirosea teribil a mucegai si pe peretii betonati se scurgea până jos o zeamă groasă, închegată în picături cu lunecare lentă ce târa dâre în relief. Când avioanele au ajuns deasupra noastră cernând cu ploaia de bombe, bărbatii, între care si tata, care au rămas la gura canalului afară, au intrat unul câte unul înăuntru. Ultimul din capul scărilor mai arunca câte o privire în jur să vadă ce se întâmplă. Noutătile de afară erau transmise până jos la noi din gură în gură ca printr-un neobisnuit telefon fără fir. Lângă noi mama, plină de neliniste, se frământa continuu de grija lui tata si de necaz că nu a insistat îndeajuns ca să-l determine să vină cu noi aici, să fim împreună. La un moment cineva transmite stirea că a luat foc casa din spatele lui Iliescu. Mama s-a dus până la omul cu lumănarea de botez să-l întrebe unde e tata. Acesta a scuturat din umeri: “Păi unde să fie cucoană? Cine poate să vadă de aici?”- si-a rugat-o să se întoarcă la locul ei. După mai multe insistente si rugăminti, cineva de pe scară îi comunică mamei că l-a văzut pe tata sus, că e intreg si să nu-si facă grije. Bombardamentul încă nu se treminase, stiri veneau în continuare că si alte case au luat foc sau au fost dărămate, că aproape toată strada era în flăcări si că tata nu se mai vedea nicăieri. Deodată, dinspre piata Grant, un suflu puternic ajunge până la noi, stingând lumânările si împingându-ne unii în altii în directie opusă. Mama, pe bancă între mine si Simona, ne strângea în brate plângând în tăcere. Plângeam si noi. Fără să ne dăm seama, plângeam de o vreme, simtind-o pe mama atât de zbuciumată, pe tata care lipsea de lângă noi si cu frica care încoltise în fiecare că ceva atât de groaznic s-a petrecut în aceste momente. Si nu eram singurii care plângeam. În întunericul de după suflul din tunel multimea era în panică, se auzeau vociferări împletite cu rugăciuni si tipete de copii speriati. După suflu câtiva oameni s-au ridicat de la podea, lumânările au fost reaprinse si lucrurile s-au mai calmat în jur putin. Era o luptă chinuitoare cu asteptarea care nu se mai sfârsea, iar acum mama si cu mine presimteam că pe tata nu o să-l mai vedem niciodată, pierit în flăcările infernului de sus. Când târziu, aproape de asfintit, am fost lăsati să iesim afară, în mijlocul soselei, chiar lângă gura canalului am văzut tăbliile paturilor noastre, noptierele, toaleta cu oglinda din mijloc spartă si alte lucruri din casă. Asezat pe o somieră, tata ne astepta aici, cu mâinile si fata înegrite, cu răni si umflături pe dosul mâinilor, sub ochi si pe frunte, cu părul lui ondulat ars pe alocuri, dar cu ochi vii, aproape zâmbitori. Când mama a dat cu ochii de el, l-a luat în brate, plângând fără stire. Tata însă căuta s-o linistească, arătându-i cu mâna: “Uite vezi, numai atât am putut să scot din foc.” Mama a protestat: “Cine are nevoie de astea? Noi credeam că tu esti mort”
V
Mama nu a avut nici o îndoială că tata e plin de arsuri pe tot corpul. Avea nevoie de îngrijire si noi nu aveam nici de unde să bem apă. Casa noastră, curtea, întrega proprietate era o ruină. În jurul nostru Crângasul ardea si pe o parte si pe cealaltă. Dacă voiai să ceri cuiva ajutor, nu găseai pe nimeni care să te asculte, fiecare avea răni de lecuit, pierderea cuiva drag sau alte urgente. Fară să ne spună nici un cuvânt, mama ne-a lăsat cu tata si a plecat la comandamentul german de lângă Podul Grant. A mers la primul ofiter întâlnit si i-a spus că ea este nemtoaică, că sotul ei este rănit, că are copiii în mijlocul străzii si că are nevoie de ajutor. Revine însotită de patru, cinci soldati germani care au adus o targă pentru tata, iar ceilalti au început să care paturile si restul obiectelor din stradă în curtea comandamentului, lângă poartă, pe iarba din jurul clădirii. Tata a fost dus imediat in spital, spălat si îngrijit. Noi am rămas lângă lucrurile noastre pe gazonul verde, în timp ce mama a început să pregătească lucrurile pentru noapte. Înainte de a se întuneca, comandantul german a venit să vorbească cu mama si i-a zis că putem merge jos la cantină să luăm masa. După ce am mâncat, ofiterul neamt a venit din nou la noi, a ridicat-o pe Simona pe genunchiul lui si ne-a dat ciocolată. Înainte de-a pleca, a asigurat-o pe mama că poate veni la cantină pentru tot ce are nevoie, iar în privinta lui tata să nu-si facă probleme pentru că rănile sunt superficiale si că va fi îngrijit cum se cuvine. In noaptea aceea si în noptile care au urmat, am dormit sub cerul de vară luminat de stele. Soldatii care făceau de gardă lângă poartă cu pusca pe umăr se abăteau si pe la noi, spunându-i lui mama despre nevestele si copii lor lăsati acasă în Germania, că situatia pe front nu e prea bună si că se temeau că în curând, dacă lucrurile continuă la fel, ceea ce se întâmplă aic, se va întâmpla si acolo. După două zile tata a iesit din spital. Avea bandaj proaspăt pe mâini, fruntea si nasul erau cojite de piele si înrosite. Adoua zi dimineata ne-dus să vedem casa noastră din Crângasi 9. Trecând peste dărămituri, cătărati peste cărămizi arse, moloz si tablă chircită de foc, am ajuns în mijlocul curtii, lângă cijmea. De jur împrejur totul era ars si dărămat, cu exceptia a două camere din fund în care locuia familia Fridman si a salcămului din mijloc care mai păstra verdeata frunzelor doar pe vârf si putine crângi pe laturi. În ziua acea de 7 May a ploat cu bombe încendiare. Au venit una lângă alta pachet, străpungând cu fortă acoperisul caselor, aprinzând cu furie tot ce putea să ardă. Întâi a ars casa noastră si croitoria lui Nicu. Tata a scos lucrurile din casă si le-a depozitat in mijlocul curtii sub salcâm. A scos din foc paturile, hainele, masina de gătit, a vrut să scoată si sifonierul, dar acesta avea trei corpuri de dezasamblat si nu era timp pentru că acoperisul era în făcări, si la fiecare intrare nu stia dacă mai iese afară. A renuntat să mai intre în casă când a văzut tablourile părintilor lui căzând din perete si prefăcându-se în tândări. În timpul acesta casa lui Pernos luase foc si acum era în flăcări. Salcâmul din curte, bătrănul nostru salcâm care se întindea peste acoperisuri, a luat si el foc. Tot ce a salvat din casă, părea să fie sortit focului sub salcâm, si atunci a gândit că trebuie să scoată lucrurile în stradă, acolo unde le-am găsit noi. După ce le-a dus, revenind înapoi în curte, si-a dat sema că focul avea să treacă de la Pernos la Fridmani si a hotărât să izoleze casa lui tanti Fani care avea bucătăria si cămara sub bucătăria lui Pernos. Restul casei nu avea etaj. Tata pune mâna pe topor si sparge dusumeaua, scoate usa din tâtâni, si când vede ca focul a ajuns la pod, intră în pod si sparge acoperisul. În rest, casa lui tanti Fani a rămas intactă. Dormitorul si camera din miloc, cu use largă si scară pentru intrarea musafirilor, erau asa cum le-a lăsat la plecare. Camera dinspre bucătărie, sufrageria, era în parte demolată. Tavanul, spart pe jumătate, lăsa tabla de pe acoperis să cadă ca faldurile unei uriase coverturi peste spărtura fostei usi de la bucătărie. Dusumeaua era inexistentă sub ea. Tata, după ce i-a arătat lui mama ce a salvat, i-a spus că vrea să dormim aici la noapte. Adoua zi a găsit câtiva vecini care să-l ajute si a adus toate lucrurile noastre în casă. La prânz încă mai primeam mâncare de la germani, dar după o săptămână, Comnadamentul a fost mutat în afara orasului în cazemata săpată în dealul din comuna Rosu, ocolit de apele Dâmbovitei.
VI
Trăiam în dărâmituri. În camera pe jumătate arsă, cu dusumeaua spartă si tabla de pe acoperis căzută în valuri până jos, tata a adăpostit mobila noastră rezemată de-un perete. Intram în casă prin usa musafirilor în care mobila lui tanti Fani a fost împinsă la perete ca să putem instala masina de gătit cu burlanul tras afară pe spărtura din geam. Oalele le-am găsit arse prin dărâmături si acum le foloseam asa cum erau, arse si cu smaltul sărit. Ca să le dezinfecteze, mama a fiert cenusă în ele. Ne culcam în patul lui tanti Fani. Era vară, cald si puteam merge cu picioarele goale prin curte, pentru că tata a curatat molozul si obiectele care ar fi putut să ne rănească. Acum Simona si cu mine aveam spatiu si materiale din plin ca să ne putem construi la gard propria noastră „casă”. În dărâmături găseam tot felul de materiale de constructie, făsii de tablă căzute de pe acoperisuri, bârne pe jumătate arse, ceasuri desteptătoare trecute prin foc, cu arcurile desfăsurate si minunătii din sticlă topită ce s-a contorsionat în forme fantastice si culori lichide. Intram în căsuta noastră de lângă gard ce ne adăpostea chiar si pe timp de ploaie si ne jucam absorbiti până ce mama iesea să ne cheme la masă, ori întunericul ne mâna acasă. Era ca si cum tot cartierul devenise al nostru, pentru că nimeni nu ne oprea să facem expeditii si prin alte curti părăsite de pustiul focului unde puteam găsi prin dărâmături tot felul de obiecte pretioase cărora, cu ingeniozitate, le găseam folosinta în joaca noastră. Odată am dat de rotitele de fontă de la o masină de gătit. Le-am adus la casa nostră cu mare grije să nu se spargă, apoi am căutat o sârmă mai tărisoară pe care am îndoit-o la capete cu mestesug ca să am la un capăt mâner si la celălat un ghid în formă de U. Si, asa cum am văzut la copii mai mari de pe stradă, am învătat si eu să împing roata de fontă cu sârma din spate. Altă dată am găsit o sanie de fier fără sezut pe care am adus-o acasă pentru la iarnă. În alt loc am găsit un cărut cu patru roti, un fel de miniatură al unei cărute adevărate, numai că era făcută pentru copii. În curtea aceea a ars orice, casa si magazia, chiar si copacul din curte, dar ca printr-o minune căruciorul acesta a scăpat neatins. Am urcat-o pe Simona în el si am tras-o până acasă. Bombardamentele continuau nestingherite să ne ducă în canalul din stradă de două ori pe zi. Deveniseră parte din rutina zilnică, aproape că am învătat pe din afară si ora la care trebuia să sune sirenele. Ca la o comandă, cum auzeam sirenele vuind, intram automat la adăpostul din inima pământului, devenind experti în coborârea pe scara de metal si asteptând în întuneric să sune încetarea. Între alarme vecinii se adunau în strada, la garduri, în grupuri, dicutând de toate. Viata s-a mutat mai mult pe stradă, ca fiind cea mai bună sursă de noutăti si uitare. Oamenii care anii de zile nu au schimbat două vorbe între ei, acum au legat prietenii si s-au redescoperit, nu ca simpli vecini de cartier, ci ca fiinte umane. Tata se aseza pe banca de la gard, sub dudul de la numărul 7, cu vecinul de alături, domnul Jenică, care era plin de glume si istorioare hazlii, care-i făcea pe amândoi să râdă cu poftă, iar eu nu mă săturam ascultându-le. Si nu mint când spun că la rândul meu am vândut si eu multe din ele. Nevasta lui nea Jenică, tanti Maria, era cu mult mai tânără decât sotul ei, era foarte slabă si tusea tot timpul fincă suferea de plămâni. Din cauza asta nea Jenică nu venea cu noi la canal, ci se ascundeau în adăpostul de pământ din curtea lor, asteptând împreună sfârsitul. Tanti Maria purta mereu cu ea la piept o iconită cu Maica Domnului pe care adesea o scotea la iveală si-o săruta, făcândusi de mai multe ori semnul crucii. Desi era foarte evlavioasă, avea o doză de fatalism la care se pare că l-a convertit si pe nenea Jean. Domnul si doamna Fridman au venit întro zi să vadă ce mai e pe-acasă. Stiau că întregul cartie a fost groaznic bombardat, dar nu aveau idee ce s-a întâmplat cu casa lor. Mama le-a arătat tot ce a fost salvat, că neavând unde să ne ducem, locuim în casa lor, dar imediat ce va fi posibil să găsim un alt adăpost, le vom ceda înapoi casa asa cum se află. Doamna Fridman, înduiosată, a îmbrătisat-o pe mama si i-a spus să stea fără grije. “Ce e al meu, e si al tău. Stai aici cât e nevoie, nu e nici o supărare. Dar spune-mi, nu ai găsit cumva o cutie de metal sub pat?” Mama a dat din umeri mirată: “Nu stiu, nu am văzut. De fapt nu m-am uitat deloc să văd ce e sub pat”. Atunci tanti Fani a îngenunchiat la o margine a patului lângă perete: “Uite-o dragă, e acolo. Dă-mi ceva s-o trag afară, că nu ajung la ea” A scos de sub pat o caseta de metal verde cu încuietoare. A strâns-o la piept si a iesit cu ea afară unde astepta domnul Fridman pregătit cu o sacosă de pânză gata deschisă, numai s-o pună înăuntru. A mai scos din dulapul de la sufragerie căteva obiecte, apoi din dulapul de haine din dormitor, si când au plecat, aveau bratele încărcate ca un pom de Crăciun. Când i-a povestit lui tata toată întâmplarea, mama îsi punea întrebarea, mai mult pentru sine: “Cum oare au putut să meargă până la casa lor, cu bratele încărcate, că nu cred că au găsit vre-un taxi care să-i transporte?”
VII
Se stia că pe front lucrurile merg din ce în ce mai prost. Se mai stia că rusii au întrat în tară si circulau zvonuri că ăstia sunt pusi pe furtisaguri, violuri si alte nelegiuri. Zi după zi refugiatii din Moldova aduceau cu ei stiri ingrozitoare din tinuturile capturate de rusi. Propaganda oficială nu dezmintea zvonurile si oamenii erau îngroziti de frică. Fiecare se întreba prin ce ne-o mai fi dat să mai trecem? Curierul de Seară, care acum apărea numai într-o singura foaie, a publicat fotografia unei arme misterioase inventată de nemti, o bomba zburăroare care putea fi trimisă de la sol pe o distantă de sute de kilometri, fără pilot si cu o încărcătură destul de mare, ca să facă ravagii pe unde o ajunge. În ziar era denumită “Bomba Zburătoare V-2” Tot în ziar se mai spunea că nemtii mai au si alte arme secrete cu care puteau obtine victoria. Oamenii analizau în soapte stirile si nu stiau ce să creadă. Speranta fiecăruia era aceea că în curând, foarte curând, americanii vor ajunge si la noi, înaintea rusilor si că nemtii vor fugii de ei mâncând pământul. Fiecare discutie se termina cu fraza: “Numai de-ar veni americanii mai repede!” Cu aceste gânduri fiecare părea împăcat si părea suficient ca să readucă un optimism general, promitător, după atâtea vesti proaste. 23 August 1944. Dintr-odată a început o circulatie furibundă de-a lungul Crângasului. Tata a adus vestea că Armata Română a întors armele contra nemtilor. Strada se umpluse de oameni, masini încârcate cu bărbati purtând arme si steaguri rosii treceau în goană pe stradă. La colt cu soseaua Giulesti un cetătean dirija circulatia dinspre pod sau celealte directii. Se auzeau si împuscături, dar nu stia de unde. Părea un început de zi neobisnuită, tare neobisnuită. Deodată o escadrilă de avioane Stiuca cu crucea germană pe ele se lasă în picaj peste oamenii strânsi pe la colturi si-i seceră cu mitralierele. Tipete, fugă, spaimă din nou. Tata ne adună ca pe pui si ne vâră iară în canalul de care pentru un moment ne-am crezut scăpati. La fel si ceilalti cunoscuti din zilele si noptile vegheate aici de teama mortii. După scurt timp tata revine in tunel cu haine groase pentru fiecare din noi si câte ceva de mâncare. De-afară ajungea până la noi ecoul bombelor razante, a tunurilor antiaeriene si a mitralierelor. Aceste ecouri aveau să ne tină captivi in tunelul acesta întunecat, plin de duhoare si pestilentă lâncezeală, timp de trei zile si trei nopti. Trei zile si trei nopti au fost lupte de stradă. Nemtii, mai bine echipati si organizati, cunoscători ai topografiei locale, au făcut ravagii, bombardând centrul Capitalei cu bombe razante care-si împrăstiau ucigătoarele schije pe rază de zeci de metri, nimicind sute de vieti si distrugând obiective de vitală importantă în economie si comunicatie. Trei zile si trei nopti de crâncenă răfuială, dar după aceste trei zile, nemtii au fost alungati. După trei zile si trei nopti, când s-a făcut liniste în jur, am putut reveni pe înserat la casa noastră, dornici de aer curat, de-o baie înviorătoare si de un pat unde să ne culcăm în asternutul moale si proaspăt de care am fost lipsiti atâta timp. Acum nu mai trebuia să dormim ca să visăm că e pace; era în noi, o respiram si o vedeam cu ochii larg deschisi.
Se ridică negura
I
Dintr-o dată , totul s-a schimbat în jurul nostru; strada s-a însufletit cu o nouă trăire, oamenii au revenit la casele lor, care le mai aveau întregi, se putea respira în voie si nu mai era cazul să ne mai înfundăm în canalul acela întunecat si ră mirositor. Apăruseră tot felul de ziare noi, majoritatea în numai o singura coală de hârtie si cu denumiri noi ca „Scânteia” si „România Liberă”. Ziarele erau vândute de copii în picioarele goale si itari, cu teancuri de foi sub brat, strigând în gura mare ultimile stiri în timp ce alergau după trecători. Din aeroplane se arucau afise ce se risipeau prin aer pe unde de vânt si aterizau dansând pe pământ, acoperind strada ca neaua pe timp de iarnă. Tutungeria de la colt a lui nenea Bucur s-a redeschis si eu mi-am făcut drum în fata tejghelei lui să întreb dacă a apărut Universul Copiilor. Tata a venit acasă din oras în ziua acea si ne-a spus că a început să lucreze la ziarul „Viitorul” apartinând partidului lui Brătianu. Plutea în aer un optimism binefăcător, resimtit de fiecare si eram veseli ca după un vis urât, că am scăpat teferi din război si că ne putem bucura din nou de frumusetea verii, a florilor ce mijeau din grămezile de moloz si din ruinile ce stirbeau farmecul acestui oras vechi si îndrăgit. Încă nu văzusem pe rusi în Grant, dar si-au făcut aparitia în centrul orasului. S-a organizat în pripă o primire cu flori, lozinci si steaguri rosii la care câtiva politicieni le-a urat bun venit. Curând soldatii rusi au început să colinde cârciumile, se luau de femei pe stradă si opreau noaptea pe trecători în drum, cerândule bani, inelele si în special ceasurile de la mână. Într-una din zile ne-am pomenit în curte cu doi tineri în zdrente, cu picoarele goale si murdari ca niste tigani. S-au apropiat de usa de la intrare unde au văzut-o pe mama si au rostit fără sigurantă, mai mult ca o întrebare: “Tanti Berta?...” Mama i-a măsurat din ochi, a dus mâna la gură si, începând să plângă, i-a îmbrătisat pe rând: “Ticu, tu esti? “ “Benu! Ce-ai crescut!” I-a băgat în casă, a adus pe masă tot ce avea de mâncare si s-a asezat si ea, privind mirată graba cu care mâncau, parcă le-ar fi fost frică să nu le ia cineva bucatele din fata. Simona si cu mine, asezati în fata lor pe scaunele rămase libere, îi priveam curiosi, încercând să ne amintim dacă într-adevăr oamenii din fata noastră puteau fi cei pe care i-am cunoscut. După ce s-au săturat, mama i-a întrebat unde sunt ceilalti, dece nu au venit împreună cu toti?. Răspunsul l-am primit de la Ticu : “Numai noi si Segiu mai suntem în viată” Vorbeau pe rând, când unul, când celălat, cu întretăieri si lacrimi, în special mama, care a găsit în tanti Rasela nu numai o soră întelegătoare si devotată, dar un suflet a cărui mărinimie nu cunostea margini. Acum, că a aflat vestea mortii ei, nu-si putea opri lacrimile, având o nevoie dureroasă să dea afară din inima, din gâtlejul ei, acel nod care-i oprea răsuflarea. Si băietii plângeau. Apoi au continuat povestirea. I-mi amintesc numai faptul că au dus-o foarte greu, că au trăit în mizeria, frig si foame. Scormoneau în gunoaiele oamenilor să găsească ceva de mâncare. Si-ua făcut culcus prin grajdurile părăsite si de multe ori dormeau sub cerul liber în plină iarnă. Într-un sat numit Moghilev, s-au îmbolnăvit cu toti de tifos exantematic si au zăcut toti cinci pe priciul unui pod, zile în sir. Delirau in fierbinteală si frisoane si-si trăgeau în incostientă unul de pe celălalt zdrentele cu care erau înveliti. După un timp, Dumnezeu stie cât, unul din ei, recăpătându-si constiinta, a descoperit că trupurile părintilor erau înghetate, dar a continuat să zacă în vecinătatea cadavrelor, neavând putere să-i îngroape. Nimeni nu stie când s-au prăpădit. Pe atunci, când toate zilele erau la fel, notiunea de zile ale săptămânii si data dispăruseră odată cu celelalte notiuni care acum păreau cuvinte fără noimă, al căror înteles memoria refuza să-l mai păstreze.
II
Din articolele culese de pe internet reiese că în vara anului 1940, sub presiunea Germaniei, România s-a văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia si parte din Bucovina, partea din Nord a Transilvaniei la Ungaria si Dobrogea la Bulgari. Făcând aceste concesii, România nu a mai fost invadată de trupele nemtesti, devenind astfel un satelit al Germaniei Naziste. La 6 septembrie, regele Carol al II-lea abdicase în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu, fost Ministru al Apărării în guvernul Goga, luase puterea. În guvernul său multi minstri apartineau faimoasei Gărzi de Fie, care a instituit în tară politia legionară după model nazist. La 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a revoltat contra lui Antonescu si a încercat să ia puterea. Luptau împotriva armatei pentru controlul organelor de stat si în acelas timp au organizat un progrom în populatia evreiască din Bucuresti la care, urmând modelul legionarilor, multi huligani s-au alăturat. Casele evreiesti au fost devastate, prăvălii au fost arse, sinagogi au fost desacralizate sau arse din temelii, multi evrei au fost măcelăriti sau arestati după liste pregătite anterior. Cadavre au fost găsite în pădurile din jurul Bucurestiului sau în cuiele abatorului, cu placarde atârnându-le de gât cu inscriptia “Carne Cuser” În orasele din provincie nu au fost acte de violentă de asemena duritate pentru că armata avea totul în control si sustinută puternic de Antonescu. De asemeni în capitală armata a reusit să aresteze capii rebeliunii legionare, să instaureze linistea, dar multi dintre conducătorii Gărzii de Fier si-au găsit refugiu în Germania. La 22 iunie 1941 a început războiul contra Rusiei. Armatele Germane si Române erau aliniate de-a lungul Prutului asteptând ordinul de intrare în Bucovina si Basarabia. Ordinul a fost primit abia la 3 iulie 1941 si, incurajati de doctrina “Solutiei Finale”, la 29 iunie au participat la progromul din Ias, la care au murit multi evrei. La începutul lui august 1941, românii au început să trimeată deportatii din Bucovina si Basarabia peste Nistru într-o zonă ocupată de armata germană, cunoscută sub numele de Transnistria. Germanii au refuzat să accepte pe deportati si au tras în ei, fortându-i să se întoarcă înapoi. Între două focuri, multi evrei au pierit in apele fluviului ori împuscati de jandarmi. Din 25,000 de persoane care au încercat să treacă Nistrul la Sampol, numai 16,500 de oameni au ajuns la mal. Parte dintre supravietuitori au fost omorâti s-au murit de foame si boli în drum spre lagărele din Bucovina si Basarabia. Jumătate din populatia evreiască din Basarabia, Bucovina si Dorohoi care număra în jur de 320,000 au murit în primele luni de la începutul râzboiului. La 16 septembrie 1941, lagărele din Basarabia si Bucovina au început să fie mutate în Transnistria într-o zonă din care nemtii s-au retras lăsând controlul la români, prin Agrementul de la Tighina (30 august 1941). Deportarea a inclus 118,847 de evrei. În două luni de deportare 20,000 de evrei au murit, unii pentru că nu au putut să meargă, altii de boli si de foame, dar majoritatea au fost râpusi de jandarmii care supravegheau convoaiele. (www.jewishvirtuallibrary.org/jsourse/vjw/romania/html)
Mama a întrebat, după un răstimp necesar ca să-si revină după grozăviile asculate, unde e Sergiu? Sergiu s-a îsotit cu o fată pe drum la întoarcere, după ce-au venit rusii. Poate că s-a si însurat cu ea. Ei au rămas în urmă si vin mai încet. Mama a pus cazanul de rufe pe foc. I-a dus, unul câte unul, în camera pe jumătate arsă de-alături si le-a dat cele necesare să facă baie. Apoi, după ce a venit tata, a aranjat la dusumea paturile noastre scoase de tata din foc si i-a lăsat să se odihnească. Adoua zi când au venit la masă îmbrâcati cu haine de la tata, bărbieriti si pieptănati, căpătară ceva din imaginea stiută dinainte.
III
Între salcâmul de lângă cijmea si zidul din fundul curtii de lângă closet, se afla o sârmă întinsă pentru rufe. Mama spăla acum rufele aproape zilnic, că nu mai aveam multe schimburi. Cazanul de rufe aproape că devenise o permanentă pe plita masinei de gătit. De câte ori însă lăsa rufele la uscat afară pe timpul noptii, multe din ele dispăreau, în special lingeria pentru femei. Într-o seară veneam dintr-o vizită de la tanti Luti si unchiul Mark. Mai erau si alti oameni la ei, pentru că în aceste zile era important ca să mentii legături cu cei apropiati, cu atât mai mult cu cât telefoanele nu functionau, circulatia era si ea întreruptă si cu exceptia unei vizite, nu era nimic altceva de făcut. Cu felul ei optimist, privind lucrurile din jur cu putin humor si foarte pozitiv, la ea totdeauna se adunau atât cunoscuti cât si prietenii mai apropiati, si în acest fel fiecare găsea un moment de deconectare după toate grijile zilnice. Am venit pe jos acasă sub clar de lună. Străzile încă erau cufundate în întuneric, lucrările de reparare a drumului pe calea Grivitei încă nu fuseseră terminate si tramvaiele nu au început să circule. Când am intrat în curtea noastră, o siluetă s-a profilat din spatele rufelor de pe sârmă. Când ne-a văzut, a venit să ne întâmpine cu exaltată bucurie. Era Stela, fata sifonarului, pe care n-o mai văzusem de la începutul bombardamentelor. “Ce mult mă bucur că vă vâd. Mi-a fost asa de dor de voi. Am venit să vâd ce mai afaceti. Sunteti bine?” Mama a învitat-o în casă, dar când să intrăm si noi, i-a spus lui tata în soaptă, să rămână cu noi afară. După scurt timp, Stela a iesit afară strigând: “Dar nu am pomenit asa ceva! Să zică că eu sunt hoată? Eu care am iubit-o asa de mult, ca pe o mamă pe care n-am avut-o? Pe mine să...” si a plecat continuând să bombănească în drum. În casă mama fierbea de mânie. “Uite ce avea în sân”- si ne-a arătat pe masă un purcoi de rufe. Erau acolo un combinezon si sutiene cusute de ea cu migală, pentru că nu aveam masină de cusut si altele. “Si era îmbrăcată si cu chilotii mei, dar pe âia nu am putut să-i iau”. De atunci, nu ne-au mai dispărut lucrurile de pe sârmă, dar nici de Stela nu am mai auzit. Benu a avut dreptate: După câteva zile Sergiu a venit să ne viziteze. Era îmbrăcat cu cizme si o haină de piele maronie. Era înalt si slab, dar ochii îi erau strălucitori ca mai înainte. La întrebări stia să dea răspunsuri piezise care nu te lăsau să discerni adevărul, mai ales atunci când voiai să afli ce face ori ce planuri are. A spus că a găsit o locuintă în centru, lângă Piata Doamnei si că e însurat cu o fată pe care are să ne-o prezinte altădată. Ticu si Benu dormeau când la el, când la noi, ceea ce n-o multumea pe mama, pentru că tinea la ei si voia să-i ajute. Pe de altă parte, erau tineri, voiau să-si găsească propiul lor rost si ea nu stia ce sfaturi să le dea. Nu a trecut mult si familia Fridman a venit să-si ia lucrurile rămase la noi. Au adus o cărută si câtiva oameni, au încărcat tot ce aveau pe platforma plată a cărutei si de atunci nu i-am mai văzut niciodată. Când frunzele copacilor au început să se desprindă de pe ramuri lunecând cu lină fantezie la sol, domnul si doamna Dragomirescu, proprietarii casei, au venit la noi cu o cerintă: casa lor de pe Giulesti, un colt de stradă mai sus de Tabla Butii, a fost distrusă de bombe. Acum că s-au întors de la tară, nu mai au unde să stea, casa noastră fiind tot ce le-a mai rămas. I-au multumit lui tata că a salvat aceste două camere, dar cu toată tristetea că sunt nevoiti s-o facă, ne roagă să căutăm o altă locuintă pentru noi.
IV
Când aproape toate casele din cartier au fost dărâmate de bombe sau mistuite de foc, nu era lucru simplu să găsesti o locuintă pe undeva. În drum spre piată si înapoi, mama a început să meargă pe căi ocolite, oprind trecătorii din drum sau intrând prin prăvălii să întrebe dacă din întâmplare nu stiu unde se poate închiria o cameră. Într-o zi a aflat că e o casă pe Racovită Grant 52, la domnul Buzatu. Acesta avea cârciumă la stradă. Socrul lui, domnul Shabauer, era antreprenor si tocmai terminase de construit o casă mare pentru ei în fundul curtii, iar pe partea opusă cârciumii, către stradă, doua apartamente de închiriat, având fiecare câte o cameră si bucătărie. Mama s-a dus imediat la domnul Buzatu să întrebe, dar acesta i-a spus scurt că apartamentele au fost date. Mâhnită că nici acum nu a găsit nimic, mama a venit acasă, istovită de căutări zadarnice. Domnul Dragomirescu, proprietarul, a trecut întâmplător pe la noi chiar în aceasi zi. Când mama i-a povestit de spre casa din Racovită Grant, el s-a arătat foarte interesat si i-a zis lui mama să nu mai caute, că se va ocupa el de această situatie. Pe seară un politist a bătut la usa noastră si a spus să fim pregătiti că în ziua următoare ne mutăm. “Unde ne mutăm?”- a întrebat mama uimită. “Ve-ti vedea”- i-a spus sergentul. “Mata să ai grije de dimineată să găsesti un camionagiu să-ti încarce toate lucrurile. De rest ne ocupăm noi”. A venit si domnul Dragomirescu să confirme. Îl cunostea pe seful politie din cartier si s-a dus la el să întrebe care e situatia cu casa găsită de mama. Acesta a trimis un om să verifice stirea si când a aflat că locuintele sunt încă goale, a hotărât să ne pună pe noi într-una din ele. Si într-adevăr, a doua zi dimineată, în prezenta unui politist în uniformă, broasca de la use a fost spartă si politistul a stat cu noi până am fost complect instalati în casă. De data asta ne-am mutat într-o casă nouă în care totul mirosea a prospăt, dusumeaua era albă, peretii erau si ei tot albi, iar usa si tocul ferestrelor de la dormitor erau vopsite de curând, pentru că mirosul de vopsea stăruia încă în aer. Tata a montat cele două paturi de stejar împreună cu noptierele lor la peretele opus usei de la bucătărie, pentru că era mai ferit de frig si de curent, toaleta cu oglinda de pe mijloc spartă, la perete ce da spre curtea din spatele casei si godinul ce a trecut prin focul de la bombardament în colt, între usa de la bucătărie si geam. Nu mai aveam covoare de pus pe jos, iar dusumeaua nouă de brad, albă si netedă, mirosea proaspăt ca cetina de la pomul de Crăciun. În bucătărie tata-si făcuse din două lăzi si câteva scânduri întinse peste ele o lavită ca cea pe care dormea Maria în Crângasi, peste care a asternut salteaua de lână si-o pătură. Acum că munca era terminată si că politaiul s-a întors la rostul lui, tata se odihnea cu picioarele încrutisate turceste pe această lavită, citind ziarul pe care-l tipărise în noaptea trecută. Masina de gătit cu focul aprins în ea si căteva oale aburind pe deasupra, a fost instalată lânga peretele lateral, iar mama încinsă cu un sort care-i acoperea pieptul si fusta, era la masă tocând zarzavaturi. Deodată, brusc, usa de la intrare se deschide la perete si de pe scara cu trei trepte o tânără doamnă cu părul coafat la modă si o capă de blană pe umeri începe să strige la noi că cine ne-a dat permisiunea să intrăm în casa ei. Tata s-a ridicat în picioare si întinzând palma în fata lui, ca pentru a opri avalansa ei de cuvinte, i-a spus: “Ascultă cucoană, ori intri înăuntru să discutăm ca doi oameni civilizati, ori iesi afară!” Ea însă continua să tipe si să gesticuleze de pe scară, la care tata s-a dus si a închis usa în fata ei. După un timp a plecat si ea. Nu stiu când ceilalti copii au început scoala în anul acela, dar Simona si cu mine am fost înscrisi la soală după ce ne-am mutat aici. Am fost dati la Scoala Numărul 27 din cartier, de pe calea Giulesti, lângă Regie. De fapt în acest local fusese numai scoala de fete, dar pentru că acum clădirea scolii de băieti arsese la bombardament, atât fetele cât si băietii mergeau în aceiasi scoală, dar în săli diferite. Era o clădire mare, cu două etaje si acoperis de tiglă rosie. Clasele fetelor erau la etaj, iar la parter învătam noi, băietii. În fiecare dimineată, înainte de începerea cursurilor, toti copii erau adunati pe clase în careu în fata drapelului ce fâlfâia în mijlocul curtii pe un stâlp înalt. Aici, în prezenta directorului scolii, domnul Angelescu si a celorlalti profesori aliniati în spatele lui, rosteam cu glas tare în cor: ”Tatăl nostru carele esti în ceruri...” După rugăciune toti copii îsi făceau semnul crucii, ducând mâna dreaptă cu cele trei degete unite la frunte, în timp ce eu nemiscat ca o stană de piatră, fără să mă închin, am devenit subiectul oprobiului public. Curând cei de lângă mine, revoltati că nu-mi fac cruce, au început să mă înghiontească cu cotul. Eu făceam clasa a-patra primară, iar Simona de abia începuse în clasa întâia. Scoala era frumoasă, cu clase spatioase si multe geamuri care lăsau lumina să strălucească pe filele caietelor noastre. Colegul meu de bancă, Jenică Popescu, căruia părintii lui l-au alintat spunându-i Bobocică, locuia pe aceasi stradă cu noi, două case mai jos, la numărul 56. Era cu un an mai mare decât mine, avea o soră, Victorita, care venea la aceasi scoală si care avea nouă ani. Jenică era totdeauna plin de vărvă, se misca necontenit în bancă, vorbea cu copii din jur, arunca miez de pâine frământată între degete în altii si nu era zi în care să nu fie pus la coltul clasei, ori pedepsit cu linia peste palme. El zicea că nu-l doare, dar ochii i se umpleau de lacrimi. Profesoara noastră era doamna Angelescu, sotia directorului scolii si nu admitea indisciplina în clasa ei. Când vorbea de la pupitru, ne cerea să stăm în bănci cu mâinile la spate. Numai când dicta de la tablă sau aveam de făcut un exercitiu în clasă, puteam tine coatele pe bancă. În recreatii ieseam să ne jucăm în curtea scolii, împrejmuită cu un gard scund din lemn. Fetitele aveau si ele recreatia în acelas timp cu noi si la sunetul clopotelului pe coridor ele se grupau într-o parte a curtii, separându-se de băietii care se strângeau în partea opusă, mai spatioasă, unde aveam loc să alergăm în voie unii după altii ori să ne jucăm de-a capra. De multe ori ne întorceam la clasă cu hainele tăvălite în noroi, cu scrilejituri la genunchi si coate, ori chiar cu o vânătaie pe frunte. Odată Jenică a venit la scoală cu o sapcă nouă, gri, cu cozoroc larg cu capsă pe deasupra si croită în colturi la spate. Părea foarte mândru de ea si în recreatie le arăta la copii cum capsa poate fi deschisă. Dacă trăgea partea de sus a sepcii pe spate, putea imita modelul sepcilor ofiterilor SS de la Gestapo. Cu sapca pe cap în acest fel s-a înfipt în fata mea poruncindu-mi să-l salut ca nemtii “Heil Hitler” Eu nu m-am conformat. Alti copii din jur urmăreau cele ce se întâmplă. Jenică, cu onoarea stirbită de refuzul meu, si-a repetat ordinul: “Ce te faci că nu auzi?. Zi ce ti-am spus!” Eu nu am schitat nici un gest. Atunci el mi-a dat o palmă peste fată. M-am străduit să nu plâng, dar tot nu m-am supus si el m-a pălmuit din nou. Stiam că e mai puternic decât mine, era si mai înalt, dar m-am năpustit în el cu pumnii strânsi si l-am trântit la pământ. El s-a răsucit peste mine si ne loveam cu tot ce se putea, mâini si picioare. Am fost despărtiti de domnul Angelescu, directorul scolii, care ne-a dus pe amândoi de urechi la cancelarie. Acolo am primit fiecare câte zece linii pete palme si ne-a pus la colturi opuse cu fata la perete până la sfârsitul zilei. În ziua aceea am mers acasă pe drumuri diferite.
V
După ce terminam făcutul lectilor pe masa de bucătărie, mama ne lăsa să ne jucăm pe stradă cu ceilalti copii pentru că Racovită Grant, strada noastră, nu era o arteră centrală, si masini ori cărute treceau numai foarte rar pe ea. Pe această strada locuiau mai multi copii, dar pentru început ne-am împrietenit numai cu câtiva dintre ei. Peste drum de noi, cam pe la jumătatea străzii, am cunoscut un băietel mai tăcut si retras, Ticută, fiul unui dulgher care stătea în căsuta din fundul unei curti cu o casă mare în fată si grilaj de fier forjat zidit în suport de cărămidă. Cu Ticută m-am împrietenit repede, ne jucam cu jucăriile mestesugite de tatăl lui din lemn, între care un joc de remy, cu numere frumos sculptate în suprafata lustruită a bucătelelor de lemn. Cu el mergeam uneori la tutungeria domnului Bucur să primim Universul Copiilor pe care începeam să-l citim încă din stradă, dar îl luam acasă la noi si asezati pe treptele de la intrare, îl citeam din scoartă în scoartă. Simona se aseza si ea pe o treaptă mai jos si urmărea cu atentia atât povestile din revistă, cât si fiecare detaliu din ilustratile colorate din ea. La numărul 54, între casa lui Jenică si cârciuma domnului Buzatu, locuia un alt băiat care mergea la scoala secundară, Titi Buretea. Acesta avea o fată rotundă si când râdea, dezgolea o strungăreată între dintii în fată, care-i da o figură oarecum stranie. Cu el si cu Jenică mă jucam cel mai des, mai ales jocurile de-a fata-ascunsa, seful la mijloc, footbal sau respinselea pe mijlocul străzii. Simona a legat si ea câteva prietenii cu fetitele din jurul nostru si de multe ori participam si la jocurile lor. Una dintre fetite, Luiza, care locuia în casa de la colt cu Constantin Grant, nu iesea niciodată să se joace pe stradă decât numai atunci când mergea să se plimbe cu bicileta ei nouă, cu roata din spate acoperită pe jumătate cu o plasă de culori diferite, împletite elegant. Era cam de aceasi etate cu Simona, si când într-o zi a întâlnit-o pe stradă, s-a dat jos de pe bicicletă si a întrebat-o cum o cheamă. După primele câteva cuvinte s-au împrietenit si Luiza a întrebat dacă vrea să vină la ea acasă să se joace. „Trebuie s-o întreb întâi pe mama”- a răspuns Simona care a fost învătată să nu mearga la străini fără încuvintare. Au venit împreună la mama si ea a spus că e bine dacă merg si eu, asa că am mers împreună. Locuia într-o casă elegantă ce avea la stradă pe colt o prăvălie, acum închisă si care continuau cu multe camere, după care urma curtea străjuită de un gard ce nu lăsa trecătorilor prilejul de-a vedea din stradă nimic dincolo. Părintii ei ne-au primit cu candoare si îngăduitoare curtenie. Ne supravegheau de la distantă fără a interveni în joaca noastră. Erau italieni, piele castanie si păr negru ca abanosul, mobilier încrustat cu forme sofisticate, o librărie cu rafturi încărcate de cărti ce ajungea până la plafon si un birou mare în centrul camerei, locul de munca al tatălui ei, un contabil. Camera Luizei iesea dintr-un scurt coridor si avea ferestre la stradă. Pe o servantă lângă use, o colectie de păpusi în rochite scumpe, păr bucălat si ochi care se rostogoleau, erau aliniate cu grije, ca la expozitie. Luiza avea în camera ei un birouas mic unde-si făcea lectile si un raft cu cărti printre care am găsit multe cu povesti si basme, ilustrate frumos si tentatia mea pe când răsfoiam aceste cărti mi-a amintit de vara petrecută în librăria de la Podul Grant a familiei Goldstein. Luiza nu mergea la scoala noastră, dar prietenia ei cu Simona a dăinuit toti anii în care am locuit pe Racovita Grant. În acest timp, domnul Shabauer, socrul proprietarului nostru, a adus de pe santier mai multi muncitori care au început să construiască pe partea opusă casei noastre un sopron cu acoperis înalt în care a stivuit siruri de cherestea până la tavan, în special scândură groasă, brută, ce lăsa să se vadă pe marginile încă nefinisate, scoarta copacilor din care au fost tăiată. Locul acesta cu timpul s-a transformat în cel mai apreciat spatiu de joacă pentru noi, pentru că la adăpostul acestor stivuri, unde nu ningea si nu ploua nici odată si nici vântul ne se făcea simtit, ne puteam juca în voie, fără a fi stingheriti de nimeni. Printre muncitorii ce cărau aceste scânduri de la poartă până la sopron a fost un tăran în itari albi si picioarele goale care nu stiu cum a reusit să-si agate unghia degetului mare de la un picior de ceva care i-a smuls-o până la rădăcină. Omul, văitându-se de durere si cu piciorul siroind sânge, s-a asezat la pământ cerând ajutor cu lacrimi în ochi. Domnul Shabauer a dat fuga în casă si a venit cu o făsie de cârpă albă si o sticlă cu apă, bodogănindu-l pe om: “Ai văzut ce se întâmplă decă nu-ti tai unghiile? Cine-i vinovat de treaba asta? Hai? Poti să-mi spui? E numai vina ta! Ia astea si altădată să fi mai atent!” După ce si-a înfăsurat cârpa în jurul degetului rănit, omul a plecat schiopătând, călcând numai pe călcâie. Altădată domnul Shabauer a pus oameni să ridice un cotet pentru porc si un mic tarc în jur între sopron si closetul din curte folosit atât de chiriasi cât si de clientii din cârciumă. A adus apoi un porc căruia i-a dat drumul în tarc. La marginea tarcului a creat tot din scânduri un jgheab de forma tronconică în care arunca resturi de mâncare si un fel de terci gros din făină de mazăre uscată si apă. Curând, către Crăciun, porcul s-a rotunjit ca un balon, parcă era umflat cu pompa, nici nu se mai putea misca. Lacom, răsturna jgheabul cu râtul, răspândind mâncarea pe pământ, unde se forma o băltoacă din care încerca să soarbă borhotul dat, în timp ce culegea cu falca inferioară resturile de mâncare. Între cârciumă si closetul din curte, locuia mai de mult familia Niculescu. Domnul si doamna Niculescu erau oameni în vârstă, care aveau doi băieti mari ce încă locuiau cu părintii, desi aveau servicii bune la Căile Ferate. Tot acolo a lucrat si domnul Niculescu, tatăl lor înainte de-a iesi la pensie. Doamna Niculescu, care avea numai doi dinti rămasi în fată, era foarte mândră de fiii ei, în special de cel mare, Ionel, care de curând a fost promovat sef de birou. Venea deseori la mama pentru o lingură de făină, si cu această ocazie, vorbind din picioare, cu o mână în sân si ce cealaltă acoperindu-si gura, ridica din mers capacele de pe oalele ce fierbeau pe plita masinei. Totdeauna slabă, dreaptă, rămănând în picioare tot timpul vizitei, avea multe de spus repede, de parcă cineva o alerga din urmă, pe alocuri oprindu-se brusc să întrebe ceva, după care continua chiar si dacă răspunsul întârzia să vină. Mama se obisnuiese cu ea, si de câte ori venea, îsi continua treba la bucătărie fără să dea multă atentie nici faptului că iscodeste ce face, si nici clevetirilor din cartier. Apartamentul liber de lângă noi a fost închiriat de o familie de transilvăneni între două vârste. Erau doi oameni robusti, el cu o mustată încăruntită si părul dat pe spate, ea voinică si foarte rapidă. În fiecare zi frământa cocă pentru pâine pe care o cocea în cuptorul din bucătărie, si tot atât de des făcea aluat pentru tăiteii de casă, pe care-i folosea la orice mâncare. Una din specilităti era varza călită cu bucăti groase de slănină afumată în care, se întelege, se aflau si tăiteii tăiati ca fideaua deasupra cărora zeama cu pete largi de grăsime plutea la suprafată. Slănina era nelipsită în casa lor, si de la ea mama a învătat cum să pregătească sunca fiartă cu boia, untura topită în casă pe care o ungea pe pâine pentru sandviciurile noastre de la scoală si mai ales arta facerii tăiteilor de casă. Când se răcorea, ieseau amândouă afară pe treptele scărilor de la intrare, fiecare în dreptul usii lor, si cu un lucru în mână sau ceva de cârpit, discutau până când seara–si cernea întunecimea în jur. Înainte de a intra în casă, mama avea grije să ne cheme de la joaca din stradă. Înainte de Crăciun a fost scos porcul din tarcul lui. De gras ce era a trebuit să fie scos afară pe-o targă pentru că el nu mai putea să se tină pe picioare. Tata zicea că bietul porc a paralizat de la borhotul de mazăre cu care a fost hrănit. A fost adus un măcelar care si-a rânduit sculele pe-o masă în mijlocul curtii, si cu miscări sigure a răpus animalul c-o singură miscare de cutit la gât. În jurul lui oamenii din curte priveau spectacolul la care s-au alăturat si câtiva clienti din prăvălia domnului Buzatu. Mama însă si-a acoperit ochii ca să nu vadă si-a tras-o si pe Simona lângă ea. Lângă masă, sub un grătar de metal, jăraticul pregătit dinainte era acum numai bun pentru pârlirea părului de pe porc. După ce părul porcului a încetat să mai sfărâie pe deasupra focului si pe o parte si pe cealaltă, măcelarul a luat o găleată plină cu apă si o perie de scânduri si a început să-l frece îndelung până ce pielea s-a albit, devenind curată si netedă ca marmura. Apoi a început să-l desfacă de-a lungul pieptului către burtă. Domnul Buzatu a cerut o bucată de sorici si măcelarul l-a servit cu o făsie lungă. Din aceasta, proprietarul a tăiat cu briceagul bucătele pe care le-a împărtit în jur. Atunci am mâncat pentru întâia oară soriciul de porc. Continua să fie cald si se despica fraged cu dintii în bucătele mărunte pe care le mestecam. Doamna Niculecu, lupta cu soriciul morfolit între cei doi dinti ai ei care nu reuseau să străpungă pielea animalului cât s-o poată mesteca. Până la urmă, a plecat cu ea acasă. Doamna Shabauer, mama proprietăresei, venea uneori în vizită la mama cu care vorbea nemteste. Era o femeie caldă, prietenoasă, care nu vorbea foarte mult, dar era întelegătoare si sinceră. Mama se aseza cu ea la masă, uneori cu o cana de ceai în fată si ea nu refuza nici ceiul, nici o prăjitură dacă se întâmpla să aibe atunci. În seara aceea a venit la noi cu o farfurie în care erau câtiva caltabosi, o bucată mare de carne si câteva bucătele de sorici. În ziua următoare, cotetul porcului a fost transformat în afumător în care slănina porcului a fost atârnată pe-o bară sub care zile în sir rumegusul a ars mocnind. În săptămâna din ajunul Crăciunului, la miezul noptii, o masină a oprit la poartă. Doi insi în haine de piele au bătut la usa casei din fundul curtii si au plecat cu domnul Shabauer. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Se spunea că a fost dus undeva în Rusia. Doamna Shabauer nu a vorbit niciodată cu mama despre sotul ei. Nici mama nu a încercat s-o întrebe.
VI
Colindătorii veneau la noi si când stam pe Crângasi si mama iesea să le ofere câte ceva, fructe sau bani, dar eu nu am mers nicodată cu colindul. Când am fost foarte mic tin minte că tata mi-a cumpărat o singură dată o sorcovă si m-a învătat cum să-i sorcovesc. Cred că atunci, după ce-am sorcovit-o pe mama si pe el, am mers si la tanti Rasela si nenea Aurel. De la tanti Rasela am primit o sărutare, dar nenea Aurel mi-a dat bani, multi bani, cred. În anii care au urmat nu am mai avut sorcovă, dar mama a desfăcut o batistă călcată din sifonier si mi-a zis să-i sorcoveasc cu ea. Drept răsplată primeam bomboane sau ciocolată.. Anul acesta, în seara de ajun Jenică, sora lui Victorita si Titi Buretea, au bătut la use să mă cheme să merg cu ei cu colindul. Mama nici nu-a vrut să audă, dar tata, mai îngăduitor, i-a făcut semn să mă lase. După ce m-a înfofolit bine cu fularul peste gură, mănusi cu un deget crosetate de ea si o sacose de cârpă în mână, am fost lăsat să merg. Se întelege că înainte de-a pleca am primit o sărutare pe portiunea liberă din obraz, între ochi si fular, si nu mai putin una peste fund, ca semnal că de acum sunt în voia mea. Afară gerul pisca, zăpada scârtâia sub sosonii de cuciuc, aveam si arme ca să ne ferim de câini, pentru că Jenică si Titi tineau în mână câte-un ciomag de lemn, iar eu o tineam pe Victorita de mână în spatele lor. Întâi deschideam cu atentie poarta să vedeam dacă sunt câini în curte, apoi ne asezam în fata camerelor luminate unde încă forfota pregătirilor pentru Crăciun era în toi si începeam să cântăm: “Bună dimineata la Mos Ajun, ne da-ti ori nu ne da-ti, ne da-ti, ne da-ti..” Când terminam, apărea în dreptul unei usi câte-o doamnă cu covrigi, mere, bani sau bomboane si din case ajungea până la noi aburii îmbietori de căldură ce aduceau afară mirosul de cozonac proaspăt si alte bunătăti. Am mers cu colindul pe strada noastră până la cap, apoi ne-am întors pe strada vecină, Nicolea Filimon, si când am înghetat de-a binelea, luminile de pe la case începură a se stinge, ne-am dus acasă la Jenică, în bucătăria caldă din fundul curtii si am împărtit egal toate darurile si banii. În bucătărie plita era încinsă, doamna Popescu, mama lui Jenică a tăiat un cozonăcel care se mai răcise după ce a fost scos din cuptor si ne-a dat să-l gustăm. Dar cine avea chef de cozonac când masa era încârcată cu toate bunătătile culese din colind, tot ce puteai să-ti doresti, turte dulci, ciocolată, bomboane frapate in hârtie si poleială, fructe, smochine uscate si alte bunătăti. A trebuit totusi să mâncăm cozonacul oferit de dânsa pentru că ea a fost prima care l-a gustat, apoi ordonanta ce-o ajuta la treabă si noi nu puteam refuza. Tata lui Jenică era ofiter de carieră si avea o ordonantă care locuia într-o cămărută în spatele bucătăriei, lângă magazia de lemne. Acesta avea grije ca cizmele domnului Popescu să fie bine lustruite, hainele lui curătate, să spargă lemne si s-o ajute pe doamna Popescu la cumpărături ori de câte ori mergea la piată. Când am ajuns acasă la noi, mama mă astepta îngrijorată, dar s-a bucurat văzând bogătia de daruri primite din care a trebuit să fac parte egală cu Simona care statuse acasă. În seara următoare însă a trebuit s-o iau si pe Simona cu noi, pentru că a început să plângă, si ca să scape de ea, mama m-a avertizat că altfel nu mă mai lasă. Acum mergeam în fiecare seară cu colindul prin cartier, dar după trei zile, Jenică a apărut cu steaua făcută de el, împodobită frumos cu hârtie colorată, poleială si tot felul de abtibilduri si ilustratii cu pruncul Isus. Steaua era luminată din centru de o lumănare groasă ce-si împrăstia razele din interior si mândria noastră nu cunostea margini. La fel ca si în celelate zile, băteam pe la usi întrebând “Primiti cu Steau?- la care apărea câte un cetătean care ne îndemna cu binete: “Ia să vedem dacă stiti s-o cântati ca lumea?”- la care noi ne puneam pe treabă. După ce asculta, ne da la fiecare câte-o monedă si bucurosi mergeam mai departe. Pe drum întâlneam si alti copii cu steaua, dar parcă a noastră era mai frumoasă, lumina stârnită din ea era mai vie si pâlpăitul lumănârii dinăuntru proiecta pe peretii caselor pe lângă care treceam jocuri de lumină mai deosebite. Într-una din serile care au urmat, un grup de băieti mai mari ca noi, tinând o stea cu o coadă lungă pe care o înâltau mult pe deasupra capetelor, ne-au iesit în cale. Când au ajuns în fata noastră, cel de pe mijloc care tinea steaua s-a năpustit peste steaua lui Jenică si au spart-o cu coada lungă de la steaua lui. După ce au mai străpuns-o de câteva ori, au plecat răzând. Am rămas înmărmuriti. Jenică cu lacrimi în ochi, a ridicat o bucată de gheată de pe marginea drumului si a zvârlit-o în urma lor: ”Mama voastră de Irozi! Am să vi-o plătesc eu..” Iarna pe Racovită Grant era o plăcere. Pe partea pavată a străzii copii ieseau cu săniutele, altii ieseau pe stradă cu patinele care se aplicau peste ghete si se fixau cu o cheită. Erau si copii care-si confectionau singuri patine dintr-un fier cornier, ori poate din picioarele de la masinile de gătit găsite prin dărâmături, pe care le îndoiau peste ghete si le legau cu sfoară. Simona si cu mine aveam săniuta găsită în ruine peste care tata a fixat o blană de lemn cu suruburi durabile si o funie groasă cu care puteam s-o trag. Nămetii de zăpadă de la marginea trotuarului sau întărit si noi ne cătăram cu sania pe ei si ne dam drumul lunecând până în mijlocul drumului. Când se strângeau si ceilati copii pe stradă, să fi văzut ce bătălie cu bulgări de zăpada se încinge si cum ne fugăream unii pe altii, înarmati cu bulgări întăriti cu apa de prin santuri. Uneori ieseam cu Simona mai din timp ca să–mi pot făurii meterez din cuburi de zăpadă tăiate egal cu cazmaua. Când acesta era gata, făceam provizii de bulgări, asteptând cu nerăbdare să apară careva. Alte ori încropeam o ceată si cu Jenică în frunte mergeam să iscodim ce pregăteau cei de pe Zoie Grant cu care nu numai o dată duelam până la căderea serii. În spatele scolii de fete Doamna Stanca se deschidea o vale adâncă care ajungea până în spatele Pietii Grant si către fabrica Pirotehniei de lângă stăvilarul Ciurel. Când era zăpadă multă si bună, veneam cu săniutele aici la derdelus. Copii mari si mici, cu săniute de lemn sau metalice, mici si mari, urcau dealul până sus la stradă si de acolo se lăsau cu sania în plină viteză până jos în vale. Când culcat pe burtă, târând câte-un picior în zăpadă ca să tin cârma, când asezat în fund pe săniută, usor aplecat pe spate, trăgând cu dârzenie de funia din fată, î-mi dam drumul în valea albă, îmbătat de zborul lin al vitezei. Apoi repetam cursa din nou si din nou. Chiar si când mă răsturnam cu săniută cu tot, trăiam aceste momente intr-o delirantă plăcere care mă făcea să uit de foame, de frig si de cădera prea grabnică a serii. Doamne, unde a dispărut zăpada de atunci si zilele pline de farmec ce au îmbogătit aceste amintiri?!
VII
Dacă tin bine minte, in fiecare miercuri după-amiază, Mos Nae, redactorul revistei Universul Copiilor, avea întruniri libere cu cititorii la redactia lui din Strada Brezoianu. La una din aceste întruniri am mers si eu, încurajat de faptul că la un extemporal dat în clasă în ziua de “Mărtisor” am primit nota zece pentru compunerea mea în versuri. De obiceiu doamna Angelescu nu da nota zece decât in cazuri exceptionale. Asa fiind, primind înapoi pagina de extemporal corectată din plin cu creionul rosu si nota zece pe de-asupra, faptulmerita celebrat. A fost prima poezie ce am scris-o, dar cred că nota a fost dată pentru subiect, nu pentru versuri. Fiecare trebuia să scrie ceva despre mărtisor. Eu am mers cu gândul că cel mai frumos mărtisor trebuie dat ostasilor de pe front, rupti de familiile lor, trăind în frigul din cazemate sub pericolul eminent al mortii, departe de casă. Oricum, la terminarea orelor de clasă, pe baza celebritătii căpătate instantaneu, Jenică mi-a cerut în drum spre casă să compun în numele lui o scrisoare adresată unei fete. A copiat-o frumos cu litere rotunjite si i-a dat-o fetei a doua zi. Biroul lui Mos Nae, pe adevăratul nume Nae Batzaria, era la primul etaj în clădirea cenusie de pe strada Brezoianu în fata căreia se deschidea strada Sărindari si apartinea ziarului Universul. Ca să ajungi la el, urcai din hol o scară largă cu trepte de ciment. Dădeai de o încăperea întunecată, cu multe birouri aliniate pe două siruri, si Mos Nae stând la una în fundul săli, lângă perete. Era un om cu fata prelungă si mustată căruntă răsucită la vârfuri. În jurul biroului luminat de-o veioză o multime de copii urmăreau corecturile ce Mosul le făcea pe foile lor. La celelate mese, alti copii veniti inaintea mea creionau pe foi de hârtie desene sau scriau în grabă câte ceva, nerăbdători ca Mos Nae să le poată vedea. Multi copii veniseră însotiti de mamele lor, si atunci Mosul se ridica de pe scaunul lui, sărutând mâna doamnelor cu care schimba amical câteva cuvinte. Apoi revenea la scaunul părăsit pentru câteva momente si continua să lucreze pe paginile ce copiii din jur le întindeau nerăbdători. Eu nu am fost întrebat de nimeni nici cine sunt, nici ce caut acolo. Am privit în jur să văd ce fac ceilalti copii, apoi în felul meu obisnuit care nu s-a schimbat nici astăzi, m-am asezat la o masă pe care se aflau creioane si mai multe pagini de hârtie si am început să scriu o poveste, ca acelea citite în paginile revistei. După vre-o două ore, Mosul ne-a spus să lăsăm hârtiile noaste pe biroul lui, că el are să le vadă a doua zi si va răspune fiecăruia în numărul următor al revistei. Am urmărit îndelung la căsuta postală răspunsul pentru mine, dar nu l-am găsit. Când nu găseam copii pe stradă la joacă, mă duceam acasă la Jenică. Familia Popescu avea o casă destul de mare cu ferestre la stradă. Curtea nu era mai largă de doi, trei pasi, dar era lungă si pavată cu cărămidă rosie. În fundul curtii, acolo unde se termina casa, era făcută o bucătărioară mai joasă, cu cuptor zidit, ca la tară, după care continua camera ordonantei si magazia de lemne. Domnul si doamna Popescu locuiau în casa mare din fată, dar pe timp de iarnă copii stăteau mai mult în bucătărie pentru că era cald si nu cărau toată murdăria de afară în casă. Părintii lui Jenică veneau numai rare ori în bucătărie, mai cu seamă în după-amiezele de iarnă. Ordonanta însă, isi făcea mai toate treburile aici, spăla vasele, lustruia cizmele si toti pantofii doamnei si ai copiilor, repara tot ce trebuia reparat sau motăia plictisit de joaca noastră. Jenică era totdeauna bucuros când venea cineva la el. Uneori aducea din casă jocul de table al domnului Popescu, si când nimeni nu băga de seamă, fura tigări din pachetul de 1000, ratia de ofiter a lui tată-su. Când venea înapoi, ne arăta pe ascuns ce are în buzunar. Când vedea că doamna Popescu era ocupată si ordonanta nu e acolo, trăgea din foc un jeratic si aprindea tigara la gura sobei. Apoi pe rând, lăsati pe vine la gura sobei trăgeam si noi câte-un fum. Când treaba era terminată, deschideam usa bucătăriei si împingeam fumul afară cu palmele. Odată a dat de niste reviste cu femei goale pe care le-a ascuns sub pulovăr si a venit cu ele în bucătărie. Ordonanta era ocupată cu despicatul lemnelor în magazie. Ne-am asezat în jurul lui Jenică la masă si priveam înărmuriti fotografiile din revistă. Jenică, cu vădită superioritate, s-a uitat la mine si m-a întrebat: “Ce tu nu ai mai văzut d-astea?” Am spus că nu, la noi în casă nu sunt reviste din astea. “Haida de...Dar ce are sor’ta între picioare n-ai văzut?” Timid, am rosit. „Cum să văd, ce mă duc după ea la closet?” Simteam că fată si tot corpul îmi ard ca jeraricul din sobă. Jenică a scos capul pe use să vadă ce face ordonanta si i-a spus lui Victorita să-mi arate. Victorita s-a rezemat de lemnele de foc stivuite lângă perete si si-a descoperit scoica sidefie dintre pulpe. Jenică s-a asezat atunci în fata ei, cu nasturii desfăcuti la pantaloni, si mi-a spus că asa se fute. “Fute-o si tu acum!“- mi-a zis după aceea, iar el s-a întors la use să vegheze. Când m-am întors acasă, aveam constiinta încărcată cu un secret ce nu putea fi rostit si simteam că păcătuesc numai si pentru faptul că nu mi-l puteam scoate din minte. De câte ori o vedeam pe Victorita, gândul meu derula imaginile petecute în bucătărie si prezenta ei producea în mine senzatii necunoscute în trecut. Când vremea era mai călduroasă, locul preferat de joacă era în sopronul de cherestea din curtea noastră. Între stivele de scânduri rânduite astfel cu cărări între ele nu eram văzuti de nimeni, si în acest ascunzis puteam să ne cătărăm pe scândurile late si grele până sus, aproape de acoperis. Găsisem un loc bun de culcus si ascunzătoare pentru fumat din tigările domnului Popescu. Alte ori ne băgam în beciul din dărâmături de la coltul străzii cu Scarlat Vârnav, acolo unde am găsit o casă mare de bani răsturnată între cărămizi. Aici, pe aceasta casă veche de bani de la gura beciului, repetând experienta din bucătărie cu Victorita, am descoperit pentru prima dată senzatia elctrifiantă ce s-a răspândit în întreaga fiintă si mi-a tăiat răsuflarea pe-un moment ce părea că nu se sfârseste.
VIII
Se vorbea des de manifestatie, dar încă nu stiam ce înseamnă. Mama era tare nemultumită pentru că datorită manifestatiei tata venea acasă nu ca de obicei, la terminarea gazetei, ci târziu, chiar si după ora prânzului. El lucra noaptea la Viitorul si în loc să vină acasă, mergea cu alti muncitori, cu placarde si lozinci pe străzi, pentru că salarile erau mici si nu făceau fată scumpetei astronomice. De multe ori se întorcea în fugă, fără a avea timp de un ceas de somn, trebuind să meargă înapoi la lucru. “Să sti că de-acum vin cu tine la manifestatie!” i-a spus mama într-o zi, si ca să-si întărească amenintarea, într-o dimineată, văzând că el nu a venit acasă, a plecat si ea în oras. Asa se face că tata mi-a zis intr-o zi de la sfârsitul lui februarie, să rămân cu Simona acasă pentru că el si cu mama vor merge în oras la o manifestatie. S-au întors târziu, după prânz. Mama era istovită si tremura cam tot la fel ca pe timpul bombardamentului. Tata s-a asezat pe un scaun fără să scoată o vorbă. Se pare că au avut discutii tot timpul drumului, dar a continuat si în casă.: “Se poate ca tu, om serios cu doi copii, să te amesteci cu toată gloata aceea de pe stradă? Dacă te omora si pe tine? Dacă ne omora pe amândoi? Cu cine lăsam copii ăstia, cine avea să-i crească? Tu nu te gândesti deloc la ei?”- si neputându-se stăpânii, a izbucnit în lacrimi. Adoua zi ziarele au publicat pe prima pagină fotografiile măcelului de pe calea Victoriei, din fata Piatei Palatului Regal, sub titlul “Jandarmii Generalului Rădescu au tras în muncitori!” Între cei nouă sau zece morti din această zi era si unul din elevii scolii unde aveam să merg în anii următori. Scurt timp după asta generalul Rădescu a demisionat si la 6 Martie 1945 a fost instaurat guvernul Petru Groza.
În scoala noastră erau doi frati, singurii copii la părinti, dintre care unul era în aceasi clasă cu mine, iar celălat era cu doi ani mai mic. Incerc fără succes să-mi amintesc numele lor. Locuiau în casa de pe coltul străzii Zoe Grant unde se intersectează cu Constantin Grant. Câteva case mai jos strada se înfunda. Cândva acolo fusese un gard care să oprească trecerea în maidanul care se intindea până la Piata Grant. Acum din gard nu-a mai rămas decât resturi, în parte mâncate de mucegai, iar dincolo pe maidan, oamenii aruncau gunoiul si molozul curătat de la bombardament. După scoală, într-o zi ne-am strâns acolo mai multi copii, scormonind prin moloz si făcându-ne de lucru din nimic. Era un soare primăvăratec si se putea iesii afară fară paltoane. Câtiva băieti din fata noastră au găsit în iarba abia mijită o grenadă verde cu pete de rugină pe ea. Ne-am adunat cu toti împrejurul ei ca s-o admirăm,. desi unii se întrebau dac-o fi adevărată. Mare cât un ou de gâscă, avea o clapă de-a lungul ei care era blocată de un cârlig de sârmă. “Hai s-o aruncăm! “- a propus unul, iar ceilalti vociferau pro si contra. Eu nu am rămas, era târziu si trebuia să fiu deja acasă. Mama m-a pus să mă spăl în grabă, pentru că avea treabă în oras. Mergem pe jos până la Regie, pentru că pe Giulesti încă nu erau tramvaie, iar autobuzul numărul 40 venea rar si costa mult. În stradă multe femei iesite pe la porti vorbeau între ele si-si făceau semnul crucii. La fel si pe străzile adiacente ce duceau la Regie. Când am ajuns în dreptul scolii noastre, tatăl colegului meu de clasă fugea cu el în brate către Maternitatea Giulesti. Prietenul meu, cu fata lividă si ochi speriati care mă recunoscură, îsi tinea cu mâna pântecul sfâsiat, scâldat în sânge. A fost cea din urmă frântură de privire pe care am părins-o venind din ochii lui blânzi si inteligenti. A doua zi la scoală a fost zi de doliu. Amândoi fratii au pierit, cel mic sfârtecat pe loc de explozie, celălalt câteva ore mai târziu pe masa de operatie. Au fost mai multi copii morti si răniti. Un alt coleg de clasă care locuia în cea din urmă casă de pe stradă, fiindcă de la el începea maidanul, a fost ciuruit de schije si operat ore întregi. După o săptămână a fost adus acasă si m-am dus să-l văd. Mama lui, văduvă de râzboi, si sora lui erau bucuroase că e acasă si nu stiau ce să ne mai dea pentru că am venit la ei. L-am găsit în dormitor, culcat pe spate, foarte palid, dar bucuros că ne vede. Când a ridicat plapuma de pe el, am văzut printre fâsii de bandaj găuri de schije si arsuri ca o constelatie neagră pe trupul lui alb. Două zile după vizita noastră a murit si el. La biserica din cartier, cea de lângă Piata Grant, slujbele se tineau aproape în zilnic pentru ei. Am mers cu clasa la fiecare din ele. Biserica se umplea de fiecare dată cu copiii si oamenii din cartier, multi care i-au cunoscut si multi care au auzit numai de această tragedie. Tristetea atârna în aer ca norii grei de plumb. Si-n gândul fiecăruia stăruia suferinta părintilor care aveau doi băieti nespus de cuminti si silitori si care au pierit în aceasi zi din părimăvara anului 1945.
IX
Înainte de terminarea anului scolar copii au început să vorbească la ce scoli vor merge în anul următor. În cartier nu era decât un singur liceu, Doamna Stanca, dar acesta era de fete. Cei mai multi din colegii mei înclinau să meargă la Liceul Lazăr de lângă grădina Cijmigiu. Acela părea să fie cel mai nimerit, pentru că era chiar pe bulevard, în inima Capitalei, frunzărit de masini si tramvaie, cu cinematografe si filme de premieră si cutreierat de pietoni fără întrerupere zi si noapte. Ce putea fi mai atrăgător decât atât?. În ceea ce mă priveste, tata avea pentru mine numai o optiune: Scoala Ciocanul. Pentru el acestă scoală reprezenta cheia viitorului meu, pentru că puteam învăta în acelas timp si carte si o meserie. Mama însă era necăjită că scoala era prea departe de casă, tocmai în marginea opusă a orasului, undeva după Piata Vitan, pe calea Dudesti. Ce voi face toată ziua singur printre străini, traversând orasul cu două, trei tramvaie si când voi avea timp să-mi pregătesc lectile, dacă toată ziua sunt la scoală? Eu ascultam discutiile dintre ei ca si cum s-ar fi discutat de altcineva, nestiind dacă trebuie să mă bucur sau nu. Ca totdeauna în asemena situatii, lăsam soarta să decidă pentru mine. Într-o duminică după masă nu mică mi-a fost uimirea să vâd intrând în curtea noastră pe domnul Angelescu, directorul scolii, care s-a apropiat de mine si m-a întrebat dacă tata e acasă. Am intrat împreună în bucătărie unde mama l-a învitat să ia loc la masă, oferindu-i dulceată atât lui cât si mie. În acest timp tata a venit din camera alăturată, cu cămase nouă si cravată la gât si s-a asezat la masă, în stânga directorului. “Domnule Kimel”, a început vorba directorul, “am venit să discut cu matale problema scolarizării fiului, David. Eu si sotia mea, doamna Angelescu” (în prezenta elevilor ei se adresau unul altuia cu “domnul sau doamna Angelescu” si-si vorbeau numai la persoana a treia plural), “doamna Angelescu si cu mine ziceam, am urmărit îndelung comportamentul fiului dumneavoastră si am ajuns la concluzia că ar fi o mare greseală să fie dat la o scoală de meserii. David are înclinatie înăscută pentru artă si poezie, sau pentru o ocupatie mai intelectuală, cum ar fi profesiunea de contabil, profesor sau jurist...mă întelegeti? Din cele spuse de el, reiese că dumneavoastră vreti să-l dati la o scoală tehnică care cred că nu i se potriveste.” Tata a explicat că în viziunea lui meseria a fost si rămâne o “brătară de aur”, că vremurile de astăzi sunt atât de tulburi si că experienta lui de viată l-a convins că cine are o meserie, se descurcă mai bine si mai usor în viată. “La urma urmei o să ajungă si el să aibe o familie pentru care trebuie să fie capabil să câstige o existentă onorabilă.” După ce a mai încercat căteva argumente, văzând că tata nu poate fi clintit din convingera lui, domnul Angelescu a servit dulceata din farfurie, a băut paharul cu apă servit si multumind gazdei, a plecat. Vacanta de vară a adus tot felul de activităti noi care pentru mine erau noi si captivante. Încercam din răsputeri să tin pasul cu ceilalti copii, în special Jenică care era as în mai toate domeniile. Cu el, Titi si alti copii, treceam desculti prin groapa lui Oatu, cea care începea din spatele Pietii Grant si continua până la stăvilarul Ciurel. Cum ajungeam în fata stăvilarului, ne aruncam hainele pe mal si goi puscă, ne scăldam în apele Dâmbovitei. Uneori ne cătăram pe treptele de ciment ale stăvilarului, acolo unde apa tâsnea prin cele două guri laterale de formă ovală si încercam să-i opunem forta cu spatele nostru. Apoi îmbrăcati uzi, treceam peste coclaurile din groapă, către Parcul Regiei de lângă gardul de cărămidă cu tencuiala căzută pe alocuri ce-l despărtea de liceul Doamna Stanca. Aici ne întindeam la soare pe băncile din pavilionul din centru unde avea loc în fiecare Duminică concertul dat de fanfară si localnicii veneau să-l asculte la umbra copacilor seculari din parc. Tot aici se tineau chermezele de sâmbătă seara si perechile se înlăntuiau la dans în jurul pavilionului ocupat de orhestră. Iarba în jur era verde si moale, pete de soare se strecurau prin frunzisul des al copacilor si în zilele de lucru întregul parc era numai al nostru. Din pavilion usa metalică din zid, mereu încuiată, prezenta pentru noi o atractie greu de ascuns din pricina nenumăratelor legende legate de acest loc, cum că îndărătul usii ar fi un tunel care iese afară din oras, la Rosu. Când să plecăm, am dat o raită pe la usă, si ce să vezi? Usa era crăpată. Deschizând-o, am dat de o cameră cu peretii văruiti si o intrare întunecată, fără usă, în care nici unul dintre noi nu a vut curajul să intre. Eu si mai putin decât ceilalti.
X
Ticută, fiul dulgherului de peste drum, a descoperit în podul casei proprietarului un cufăr plin cu cărti vechi. Proprietarul, un om în vârstă, cu o mustată albă împunătoare si chelie până la ceafă, a fost mare iubitor de cărti. El a adunat toate suplimentele săptămânale din ziare care apăreau în brosuri pe mijlocul lor si le-a legat în volume cu coperti groase si gravate cu litere aurii. Între aceste erau Aventurile Submarinului Dox, Misterele Parisului si ceea ce m-a impresionat cel mai mult, Istoria Inchizitiei Spaniole. Cu încunvintarea bătrânului domn, Ticută mi-a împrumutat si mie câte-un tom pentru care mama trebuia să apară cu nuiaua la mine ca să mă convingă să merg la culcare. Cel putin Misterele Parisului strecura fiori de groază în sufletul meu si numai gândul că ar putea exista si în jurul nostru catacombe ca acelea, mă făcea să dau înapoi de la expeditii ca cea din tunelul descoperit în pacul de la Regie. În mai toate duminicile erau meciuri de fotbal pe stadionul Giulesti, si oamenii veneau din toate colturile orasului la meci, mai ales când Rapidul, echipa lor preferată, apărea pe teren. Eu încă nu fusesem la un meciu de fotbal. Mă jucam în curte cu cătelusa noastră Lili pe care mi-a dat-o un vecin si m-am rugat atâta de mama să mă lase s-o tin, până când a încuvintat. “Dar să nu mi-o aduci în casă. Ai înteles?” Ce era să fac? I-am făcut culcus într-o cutie de carton până când domnul Niculescu bătrânul, a mestesugărit un cotet ca lumea pentru Lili a mea. Mâncare primea de pe la toti vecinii, dar mama avea grije ca să aibe apă curată în strachina de lângă cotet si de multe ori o mângâia, atentă să nu aibe căpuse si pureci. Jenică m-a strigat la poartă si mi-a zis să merg cu el la stadion. Era îmbrăcat curat, pieptănat cu grije si cu sandale în picioare, dar eu aveam pe mine hinele de joacă si eram descult. Când m-a văzut ezitând, a zis să nu fiu prost că pentru meci sunt foarte bine asa cum sunt, că si altii sunt la fel. De pe Podul Grant se scurgeau suvoiaie de oameni cu biletele în mână, grăbiti să prindă locuri mai bune în tribune. Nici nu traversasem strada încă la cesul electric de pe colt, că Jenică a si tintit o pereche de tineri venind spre noi si s-a înfipt în fata lor: “Nene, ia-mă si pe mine te rog la meci, că ne lasă dacă vin cu matale, că eu sunt numai un copil. Zău că ne lasă...” Omul a râs, la fel si fata de lângă el si l-au luat cu ei. Eu am mers în spatele lor până la intrarea în tribune. Controlorul a rupt biletele si le-a dat drumul înăuntru la toti trei. Dinăuntru Jenică a întors capul spre mine, mi-a făcut cu ochiul, după care a urcat scările cu noii lui însotitori. Eu am rămas tintuit lângă intrarea la tribune, înconjurat de-o ceată de copii care, la fel ca mine, erau magnetizati parcă de atractia barelor metalice care înconjurau intrarea. De sus, de pe tribune, vuietul multimii crestea tumultos în valuri, iar noi jos, păzeam intrarea acum pustie. Cei doi cuntrolori de bilete vorbeau între ei fumând nepăsători, fără să ne acorde nici o atentie. Câteodată, unul dintre băieti se posta în fată lor cu o tinută de suferind, ca a cersetorilor de pe stradă, cu rugămintea: “Nene, te rog, lasă-mă si pe mine să intru” După o vreme, la pauza celui de-al doilea meci, cei de la intrare ne-au dat drumul: “Hai măi, intrati si voi! Dar să fiti cuminti!” În alte zile, când sau copt ciresele, am mers la furat cu hotoicele din trestie. În groapa lui Oatu erau o multime de băltoace si trestia crestea înaltă si suplă, putând să te acopere în întregime. Cred că nici un om călare nu s-ar fi făcut văzut din stufăris. Motul trestiei era bogat, plin de seminte si sub greutatea lor, înclina capul spre pământ. Jenică, cu briceagul, a tăiat trestia de la rădăcină, făcând provizie si pentru zile negre, asa că ne-am întors acasă la umbra sopronului cu mai mult de-o duzină. Aici am desfoliat trestia, i-am tăiat motul si am crestat trei, patru tăieturi d-alungul segmentului de la vârf pe care le-am despărtit cu bete de chibrituri. Acum trestile noastre păreau a fi lăncii de luptă, dar noi aveam de gând să luptăm cu ele altcumva. Înarmati cu hotoicele, ieseam în stradă pe lângă gardurile vecinilor, si unde vedeam vreun pom încărcat cu fructe, întindeam trestia peste gard până prindeam cu despicătura din vârful hotoicei fructul dorit care rămânea captiv in vârful de lance. La numărul 58, curtea de după familia Popescu, locuia un om ursuz care-si înconjura-se casa cu un gard înalt prin care nu se zărea nimic din stradă. Tintuise pe poartă o firmă metalică pe care scria “Câine Râu” Dar din spatele gardului răsărea în toată frumusetea un cires cu fructe pietroase, frumoase, ca desprinse de pe-o reclamă, care-ti lasă gura apă numai când treceai pe lângă ele. La acest cires am făcut prima vizită. În timp ce noi operam din stradă cu hotoicele nostre din trestie nevăzuti de nimeni, câinele din curte ne-a simtit si se zbătea să sară gardul la noi, lătrând cu sălbăticie. Curând poarta s-a dat în lături si proprietarul a iesit la noi cu furca în mână, gata să ne străpungă cu ea, strigând: ”Derbedeilor, vă învăt eu minte!”. Când l-am văzut, am fugit cât ne tineau picioarele, fără să ne mai uităm înapoi si ne-am ascuns în sopronul de-acasă. Noroc că nu a lăsat câinele să iasă la noi. Oricum din ascunzătoarea noastră trăgeam cu urechea să auzim dacă nu a venit să ne reclame la părinti. Abia târziu, când am văzut că nu se întâmplă nimic, am avut curajul să iesim în stradă După meciul de fotbal de pe stadion pe strada noastră nu erau fotbalisti mai buni decât Jenică si cu mine. Problema era că o minge costa cam mult si la valoarea noastră nu dura timp prea îndelungat. Asa că tot Jenică a venit cu ideea să ne facem proprile noastre mingi. El a făcut rost de niste ciorapi vechi de mătase de la doamna Popescu, dar umplutura era de resortul meu. Am început să mă milogesc de mama să-mi dea cârpe. “De unde să-ti dau cârpe, dragule?”- m-a întrebat ea, “Doar nu vrei să rup cămăsile lui tatu-tău” Până la urmă am primit niste cârpe si ne-am pus pe treabă. Ne-am asezat pe bordura trotuarului, am îndesat bine cârpele în ciorapul de mătase, am răsucit cu nădejde ciorapul de câteva ori până când din ciorap n-a mai rămas nimic. Problema era că acum aveam nevoie de ac si ată, pentru că ciorapul trebuia cusut la capete. Înapoi la mama! În sfârsit, când treaba a fost terminată, am putut să iesim pe teren. Terenul era mijlocul străzii, locul unde se desfăsurau toate jocurile noastre. Am găsit prin curte niste bolovani pe care i-am cărat în stradă si ne-am făcut porti. Dar jocul nu avea farmec, Jenică mai mare si mai rapid decât mine, marca gol după gol în poarta mea, iar eu mă alegeam numai cu alergătura în spatele lui, fără să ating măcar mingea. Si pe urmă, cu picioarele goale pe strada pietruită cu bolovani, nu era prea plăcut. Am schimbat regula jocului: nu mai jucam fotbal, am început să ne jucăm de-a respinselea. Fiecare dintre noi stăteam în poarta lărgită acum si băteam mingea cu mâna în poarta adversă. Portarul, în loc să prindă mingea, putea s-o respingă si din locul unde se oprea, putea s-o arunce pe poarta celuilalt si să marcheze un gol din apropiere. Acum jocul avea farmec, pentru că, să vezi!, eu pe poartă eram mai bun decât Jenică si când el bătea mingea în poarta mea, plonjam pe pietrele goale, dar nu lăsam golul să treacă de mine. Când era si Titi Buretea pe stradă cu noi, jucam „seful la mijloc.” Era într-o zi pe înserat si mama de pe treptele casei striga peste gard la mine să intru în casă că tata trebuia să meargă la lucru si masa era pusă. Titi era seful la mijloc si voia cu tot dinadinsul să scoată pe cineva în locul lui. La o minge aruncată de Jenică, nu exact acolo unde mă aflam eu, Titi sare să prindă mingea, eu deja fiind acolo, el mă îmbrânceste si cad cu fata în jos peste pietrele neregulate ale străzii. La început s-a făcut beznă în jurul meu. Apoi m-am ridicat de jos cu fata năpădită de sânge. Î-mi simteam gura amortită si limba părea că identifică tăisurile dintilor mei sparti ca dintii de fierăstrău. Titi si Jenică m-au ajutat să mă scol si m-au dus într-o curte străină să mă spăl pe fată. Când vorbeam, sunetele ieseau însotite de un suierat enervant si am început să simt o durere stranie a dintilor din fată. Mama a iesit din nou să mă cheme de peste gard. Tata încă nu plecase la serviciu, desi eu as fi dorit ca el să nu fie acasă. Când m-a văzut cu fata tumefiată si pete de sânge pe cămase, s-a ridicat în picioare si mi-a zis să-i spun ce s-a-ntâmplat. Apoi mi-a cerut să deschid gura să vadă despre ce e vorba. Mama si-a prins fata intre palme. Eu am zis că a fost un accident, că n-a fost vina nimănui, dar tata nu m-a ascultat. M-a luat de-o mână si m-a târât în curtea vecină la familia Buretea. “Vă place ce a făcut Titi? Spuneti-mi ce ati fi făcut dacă treaba asta i s-ar fi întâmplat lui?” Domnul Buretea s-a scuzat, Titi se făcu-se mic în coltul lui, si tata, plin de furie si constient de neputinta lui de a mai schimba ceva din cele întâmplate, a iesi de la ei trântind usa. A doua zi mama m-a dus la policlinica de lângă Regie, peste drum de fabrica de pâine Herdan si doctorul mi-a uns dintii sparti cu o solutie care mi-a mai domolit durerea. Limba mea a avut mult de furcă, tăindu-se necontenit în tăisul ascutit ca de fierăstrău al dintilor sparti. Întâmplarea această, ezitarea mea de-a intra în casă la prima strigare a mamei, mi-a pecetluit tinerete cu o coroană de viplă cu strălucire stranie si deloc atractivă care m-a făcut să fiu retras, nesuferind privirile lipsite de considerare a celor cu care vorbeam, de parcă slutenia mea le era ofensatoare.
XI
Tin minte că în acel timp se vorbea foarte mult că un anumit artist cu numele de Alexandru care mergea cu bicicleta pe sârmă, mânca si chiar se culca pe sârmă. Când am auzit prima dată cele spuse despre el, nici nu am vrut să cred. Toată lumea vorbea de el. Asa că într-una din seri ne-am dus si noi să vedem despre ce e vorba. Într-adevăr, de cum se lăsase seara, cred că era sâmbătă sau dumunică, lumea s-a adunat în Piata Grant unde, peste pavajul din centrul pietii, marele Alexandru si-a întins sârma pe doi stâlpi înalti. Două faruri mari î-si proiectau lumina pe nori, iar Alexandru, îmbrăcat în costum negru de jerseu, mergea pe firul de sârmă aproape invizibi de la un capăt la altul. Apoi a mers cu o bicicletă normală, după care pe una cu numai o singură roată. Priveam cu neîncredere spectacolul, de parcă as fi avut în fată o nălucă, desi respiratia-mi era tăiată si nu-mi putea deslipi ochii de la el. După spectacolul acesta, de câte ori treceam pe Giulesti către Regie, nu mai mergeam pe trotuar, normal, ca oamenii, ci o luam pe linia de triaj până la barieră, făcând echilibristică de mers pe sina de cale ferată. În piată mai veneau multime de artisti ambulanti cu numere de circ, cu pavilioane în care prezentau lucruri uluitoare, cum ar fi copii născuti cu două capete sau omul cu limbă de bou si femeia fără mâini. Oameni plăteau intrarea si după câteva minute ieseau afară făcându-si semnul crucii si scuipând în jur. Tot prin piată am văzut pentru prima oară si hora călusarilor în costume albe cu fundite tricolore la pălării si cingători, bătând pământul strasnic cu opincile legate în cruce până aproape de genunchi. Pe timp de vară, când seceta era în toi, veneau paparudele, niste tigâncuse acoperite pe mijloc cu cu frunze lungi de lotus, dansând în sunete de tamburină însotite de corul vocilor lor. Alteori apărea si ursarul, mânuind un urs lătos topăind în două labe, săltat de ursar cu bătul atârnat de un inel trecut prin nasul animalului. Rareori câte-un cetătean se întindea pe asfaltul străzii si ursarul împingea ursul să treacă cu labele peste spatele omului ca să-l îndrepte. Apoi periodic în spatele pietei se instalau căluseii si lanturile rotite de oameni plătiti cu ziua care împingeau caruselul de pe platforma de sus, făcând-ul să se învârte spre amuzamentul celora de jos. În timp ce căluseii erau asaltati de copii, lanturile erau ocupate de soldati si servitoare cu liber de la cucoane sau regiment. După ameteala din carusel se strângeau în fata marionetelor mânuite de păpusari care din spatele cutiei lor dădeau viată micilor păpusi cu povesti hazlii si păruieli de pomină, toate acestea pe pretul unui bănut aruncat în pălăria întinsă la sfârsit de spectacol. Multi se opreau din drumul si treburile lor uitate pe-o clipă, rămânând neclintiti, în picioare, ca si toti ceilalti, probabil în amintirea proprilor aduceri aminte din copilărie. Pentru că toate aceste serbări populare nu par să se fi schimbat cu nimic de secole, ci doar acum, în zilele noastre, oamenii le-au dat uitării pentru că gusturile lor s-au schimbat, împinse de tehnologie pe alte directii. Uneori sâmbătă seara, în curtea bisericii de lângă piată, veneam cu scaune de-acasă si ne asezam sub copacul plin de frunză. Afise din curtea bisericii anuntau din vreme că se va prezenta un film cu Patimile lui Hristo, si oamenii din cartier se adunau din vreme acolo să ocupe locuri mai bune. La vremea respectivă câtiva călugări în sutane negre apăreau cu o masină, instalau pe o masă din casa preotului un aparat de proiectie si în scurt timp priveam cu răsuflarea tăiată, pe peretele văruit al bisericii, filmul mut ce derula întreaga povestire a patimilor îndurate de Isus. În drum spre casă, după film, fiecare mergea tăcut, cu capetele plecate parcă sub povara proprilor cruci.
În Universul Copiilor a apărut odată un supliment care m-a determinat să cumpăr de data asta revista. La mijlocul revistei era tipărit pe-un carton mai grosisor un fel de teatru de păpusi, cu caractere interesante, decoruri si chiar frontispiciul scenei fără cortină. Tot ce aveam de făcut era să decupez fiecare desen pe conturul indicat cu linioare întrerupte si să-mi construesc teatrul după indicatiile tipărite pe spate. Cu Simona ca secund, m-am si pus pe treabă. Dar, ca totdeauna, orice initiativă creează probleme noi ce nu se pot prevedea ână nu te lovesti de ele. De data asta problema a fost lipsa de lipici ca să asamblez detalile într-un tot. Stiam că mama nu are lipici în casă, dar mi-am amintit că cizmarul de peste drum care repara încăltămintea noastră are pe măsuta lui, o cutie de conserve plină cu pap de lipit. Cizmăria era la stradă, o cămărută mică, joasă, un raft cu ciobote uzate la perete, o măsută ca pentru copii încăcată cu cutiute pline cu cuisoare de lemn, tinte scurte, bucăti de talpă si fâsii de cauciuc cu tăieturi de cutit în forme rotunjite, si pap în cutia de metal ruginită. Nea Costică cizmarul, asezat pe taburetul lui cu spatele la perete si tinând pe genunchi calul de fontă încâltat cu un pantof, mi-a aruncat o privire scurtă: “Ce cauti Tâcă aici?” Cuisoarele care le tinea între buze îi alunecară în palmă înainte de-a mă chestiona. “Nene m-a trimis tata să-mi dai pap de lipit”. “Pap, hai? Ce să facă tac-tu cu pap?”- m-a întrebat nea Costică, privindu-mă cam iscoditor. “Păi stiu eu?”- am zis, ridicând din umeri. “Du-te si spunei lui Tac-tu să ia o lingură de făină, apă într-un ibric, să pună făina în ea si mestece pe foc până se încheagă. Ai înteles? Âsta-i papul” Acasă am început să mă rog de mama să-mi dea putină făină. “Ce vrei să faci cu făina?” m-a interogat ea fără să se uite la mine. “Î-mi trebuie pentru teatru.” “La ce-ti trebuie?” “Păi, ca să lipesc cartoanele astea” Mama mi-a pus putină făină într-o farfurioară si mi-a întins-o: “Să nu pui apă multă si să nu-mi faci murdărie în casă!” “Dar, mamă, Nea Costică cizmarul a zis s-o fac la foc” “Merge si fără foc “- m-a asigurat mama. Am luat apa cu o lingură din găleata acoperită de pe banca din colt si am început să amestec continutul până s-a mai întărit putin. Când amestecul a ajuns să fie suficient de legat, am început să pun piesele împreună, dar se descleiau îndată ce le lăsam jos. Disperat, î-mi venea să las baltă toată afacerea, dar am dorit asa de mult să am acest teatru în care mi-am pus toate sperantele, încât am început să mă gândesc la o altă solutie. Am luat cutia cu ace de cusut a lui mama, si cu ac, ată si degetar pe deget, am început să cos lipiturile. Acum aveau să tină. Dintr-o cutie veche de pantofi mi-am construit scena. Am instalat pe ea frontispiciul în spatele căruia trebuia să se afle cortina. Mama mi-a dat o cârpă rosie pentru cortină, dar era prea bătoasă si nu se deschidea frumos asa cum văzusem la teatru. În cele din urmă, din două pagini de hârtie albă pe care am desenat două măsti, îndoite cu atentie ca pe o armonică, mi-am întocmit cortina. Ca să se poată deschide, am trecut fire de ată prin îndoituri si când trăgeam de ele, cortina mea se deschidea frumos, lăsând să vadă decorul de pe fundal. Cele patru personagii din revistă erau în ordine: regele, regina, printul si printesa. Le puteam mânui din culise cu ajutorul unor fâsii de carton lipite în spatele lor, la picioare, câte două personaje de fiecare parte a scenei. Si decorul era asa de frumos, reprezentând un portal grandios ce lăsa să se vadă dincolo de el pe fundal măretia unui câmp larg, insorit, cu copaci, si un castel pe vârful unui deal. Eram foarte mândru de realizarea mea de care nu mă mai puteam deslipi. Am pus cutia pe mijlocul mesei din bucătărie, mi-am dres glasul ca să pot imita vocile personajelor mele s, în fata audientei prezente, adică a lui mama si Simona, am dat prima mea reprezentatie. Cred că în noaptea acea nu am visat decât piese cu regi, regine, printi si printese. Adoua zi am chemat copiii de pe stradă la noi, mi-am instalat teatrul pe treptele scării de la intrare si le-am creeat un spectacol ce i-au lăsat pe toti muti. În zilele următoare am început să decupez de prin reviste tot felul de figuri de oameni si de animale pe care le tăiam cu grije, le lipeam pe carton si le foloseam ca personaje în spectacolele mele. Acelasi lucrul- am făcut si cu decorurile, si în felul acesta, cu personaje si decoruri noi, spectacolele deveneau si mai interesante si variate. Audienta mea, la care Lili cătelusa era totdeauna prezentă, a început să mă caute si dacă nu mă vedeau prin curte la joacă, copiii o întrebau pe mama unde sunt si când mai fac teatru. Cu timpul însă repertoriul a început a se repete, interesul a început să scadă, nici eu nu mai aveam chef să dau spectacole, mai ales când Jenică apărea la poartă cu tot felul de propuneri de joacă asa de ispititoare. O vreme teatrul a rămas ca piesă de muzeu într-un colt de cameră, până când mama a hotărât că e timpul să-l pună la gunoi.
XII
Când am fost mai mic, nu eram prea înteresat să aflu ce anume se ascunde prin dulapurile din casă. În general nu era mare lucru în ele, dar într-o zi am dat în noptiera de lângă patul lui tata de cele două albume de fotografii ale familiei. Fotografiile în vremea aceea se făceau rar si numai la un fotograf sau pe stradă când un fotograf ambulan, se fixa cu aparatul lui instalat pe un trepied si-ti lua imaginea într-o clipă, dar asteptai un sfert de oră până developa fotografia. Amândouă albumele era încărcate cu fotografii si îmbrăcate în piele maronie. În cel mare erau fotografii de familie, portretele bunicilor, multe fotografii de la nunta părintilor, eu pe genunchiul bunicului din Bulgaria si multe altele. În cel mic, mai gros însă, erau numai ilustrate de mărimea cărtilor postale cu vederi din diferite orase si figuri de actori de cinema. La aceste fotografii puteai să te uiti ore întregi fără să te plictisesti. Si eu, si Simona, îngenunchiati la marginea patului, deschideam albumul si dam pagină cu pagină, privind cu atentie cele mai mici detalii din ilustrate. Multe din ele reprezentând masini descoperite, lungi si strălucitoare, parcate în fata unor clădiri elegante. Altele arătau oameni radiind de bucurie, îmbrăcati în haine cum vezi numai în filme, însotiti de fete tinere si frumoase. Cele mai frumoase erau acelea care erau cu scrisul lui mama pe spate, cu litere rotunjite îngrijit, scrise cu răbdare, dar care se mărgineau numai la căteva cuvinte. Cele scrise de tata, cu scrisul lui mărunt si înghesuit, cu litere parcă tremurând de emotie, depăseau conturul tipărit al marginii si se continuau pe fiecare portiune albă rămasă liberă de pe spatele ilustratei. Privind aceste ilustrate, imaginatia mea prindea aripi si mă lasă să plutesc în peisajul si locurile arătate, imaginându-mă fie la volanul acestor masini cum nu s-a pomenit, fie plimbând de căpăstru calul din fotografie prin parcul palatului cu grădini ca din basme. Este atât de usor să te transpui în feeria sugestivă a unei poze când ai numai unsprezece ani. În aceasi noptieră erau stivuite foiletoanele din “Floarea Literaturii Străine”, apărute pe timpuri ca supliment în ziarele de dumincă, colectionate de tata. Am găsit între ele un adevărat tezaur de nuvele, traduceri din cei mai mari scriitori universali, povestind istorioare interesante, multe hazli, altele care te lăsau cu lacrimi în ochi, dar nici una care să te plictisească. Aici am făcut cunostiintă cu Cehov, Turgheniev, Cronin, Maupassant, Maugham, Pearl Book si multi, multi altii. Citite si răscitite, aceste nuvele mi-au deschis apetitul pentru citit si cu aceasta marea mea dragoste si respect pentru carte. În noptiera de pe cealaltă parte a paturilor, am descoperit un alt tezaur: ascunzisul lui mama pentru cutia de zahăr cubic, luat pe cartelă. Uneori, înainte de război, mama trecea câte-o dată pe la grecul de pe Crângasi, care mai avea în prăvălie si alte bunătăti ca rahat, halvită, bomboane si tot felul de fructe exotice. Mama cumpăra de la el câte un snur de zahăr candel. Erau cristale de zahăr semănând cu sticla, cam de mărimea unei nuci, prin mijlocul cărora trecea un fir de ată, ce le tineau unite ca pe un sirag. Uneori bulgărele de zahăr era prea mare, sau nu se desprindea de pe firul de ată si atunci mama îl spărgea cu ciocanul. Si era bun, mai bun decât bomboana, si noi, Simona si cu min, ne topeam după el. Dar acum, după război, nimic nu era mai bun decât zahărul cubic, mai cu seamă când era înmuiat într-un pahar cu apă si dus repede la gură să sugi zeama indulcită din zahăr înainte de-a se topi si sfărâma pe fundul paharului. Descoperisem în cutia de zahăr si cuburi mai lungi, poate două sau trei bucăti la un loc, din care puteai să sugi mai multă apă si plăcerea era cu mult mai mare. Dar în prezenta lui mama nu puteam să umblu la cutie, deci trebuia să astept până când pleca la cumpărături sau iesea să stea de vorbă cu o vecină, si apoi mă furisam în dormitor după zahăr. De multe ori ridicam capacul de pe cutie, mă uitam să văd dacă au mai rămas bucăti din alea lungi, apoi îmi înfundam buzunarele cu zahăr si o zbugheam cu prada afară, la joacă. Curând stiam că am s-o aud dinou pe mama văitându-se când găsea cutia goală în noptieră: “Dar deabia am pus cutia asta aici.”
XIII
N-am crezut că vara poate să treacă asa de repede, dar tata m-a anuntat că luni începe scoala. De uluit ce am fost, nici nu stiam dacă trebuie să mă bucur sau nu. În ziua aeea am fost sculat mai devreme decât deobicei, tata a venit să mă dea jos din pat pentru că încercările lui mama nu dădeau rezultate, si e, încă pe jumătate adormit, m-am lăsat condus de el în fata ligheanului instalat pe un scaun în bucătărie. Hainele erau pregătite pe spătarul scaunului, pe masă mă astepta micul dejun, pâine cu marmeladă făcută de mama si o cană de lapte, iar tata, nerăbdător din usă, cu pălăria pe cap si servieta mea în mână, îmi făcea semn să mă grăbesc. În acel moment o invidiam pe Simona că ea încă mai putea să doarmă, în timp ce eu eram împins, periat si pieptănat de mama care nu contenea cu sfaturile de cumintenie si strădanie. În sfârsit, cu un sărut am fost scos afară pe usă si condus cu privirea până la poartă. Am mers pe jos până la Regie la tramvaiul 12 sau 24. Era un drum cam de zece minute, dar noi nu foloseam niciodată autobuzul 40 care trecea în vremea acea pe Giulesti. Abia câti-va ani mai târziu a început să circule tramvaiul 11 pe acest traseu. Dimineata era proaspătă, cu aer rece si eu trebuia să lungesc pasul după tata care ca întotdeauna părea să fie în întrecere cu timpul. După ce am lăsat în urmă bariera de la calea ferată, ne-am urcat în remorca deschisă a tramvaiului în care se mai aflau câtiva pasageri. Taxatorul, cu geanta de bilete deschisă atârnându-i pe umeri, a venit la noi si tata i-a dat banii pentru bilete. Fiind cap de linie, tramvaiul nu pornea în cursă înainte de ora programată. Câte-un cetătean de la distantă, văzând tramvaiul încă în statie, începea să alerge bucata de drum ca să nu-l scape si odată urcat pe platforma lui, de abia î-si trăgea sufletul găfâind. Apoi intra în compartiment si se aseza pe-o bancă în astepatrea taxatorului care făcea curse înainte si înapoi între cele două platforme, întrebând cine s-a mai urcat. Nerăbdător, tata-si consulta ceasul de pe mâna, si în sfărsit, tramvaiul s-a pus în miscare. Am trecut pe lângă fabrica de bere Luther unde zvonurile au pus lumea să astepte la coadă ore întregi pentru un vas de drojdie de la bere care se spunea că este foarte sănătoasă, si oamenii goleau în fiece zi câte-o cană de drojdie pe stomacul gol pe care o dădeau si la copii. Apoi am oprit la statia din spatele Gării de Nord unde s-au urcat o multime de oameni cu desagi si cosuri încârcate; am trecut prin fata Liceului Lazăr de lângă Cijmigiu si în sfârsit am ajuns la statia din Piata Mare, în fata Spitalului Brâncovenesc. Aici multime de oameni au coborât din tramvai, platforma s-a eliberat de cosuri si bagajele celora ce s-au urcat la gară si în sfârsit ne-am dat jos si noi. Hala imensă era înconjurată de o platformă pavată ce găzduia sute de gherete pe care precupetii î-si desfăsurau produsele. Fructe, legume, păsări, blănuri de animale si lână, unt, brânză, smântănă, obiecte din lemn încrustate cu dibăcie, toate se putea cumpara de-aici. În grabă ne-am făcut loc printre tarabe si oamenii stationati în jurul lor, pe lângă un grataragiu care întorcea micii pe jar si am ajuns în statia tramvaiului 16. Acesta a venit cu platformele încărcate si oameni călătorind pe scară. Cei ce voiau să coboare, erau întâmpinati de cei ce voiau să intre în vagon si-n îmbulzeala asta, tata m-a ridicat pe treapta de sus a scării, iar el a reusit să rămână ancorat de-o bară, pe treapta inferioară. Tramvaiul a ocolit fântâna arteziană din centrul pietei si, trecând pe Căuzasi pe lângă Morgă care, în ciuda exteriorului cu aspect clasic, cu frontispiciul sutinut de coloane, îmi da fiori de neliniste si repulsie. În calea Dudesti, după statia Cantemir si Vitan, tramvaiul a început să se golească si curând, la statia următoare am coborât si noi. Scoala era pe partea opusă, îngrădită de un zid înalt de cărămidă roscată. La intrare o poartă de fier forjat ce era străjuită dintr-o cămărută atasată de gardul de cărămidă de un bătrănel rotofei, mic de statură. Mai târziu am aflat că se numea domnul Stein si că era tatăl secretarului scolii, un om slab, scund, cu ochelari si păr roscat tuns scurt. De la poartă drumul pavat cu pietre cubice despărtea cele două clădiri, una pe partea dreaptă care nu avea etaj, si cealaltă pe stânga care avea mai multe etaje si avea în fată un teren de sport. Amândouă clădirile aveau zidul gălbui si o temelie înaltă de culoare închisă ce părea smolită. Cea fără etaj era înaltă, înconjurată de multe ferestre mari separate la intervale egale ce incadrau în rame prăfuite pe din afară carouri de sticlă. Pe mijlocul clădirii era intrarea cu trepte de ciment. Aici se tineau clasele. Portarul însă ne-a spus să mergem la sala de festivităti care se afla în fundul curtii într-o baracă de lemn după clădirea scolii. Baraca era lungă, avea multe ferestre, intrarea pe mijloc si în interior siruri, siruri de bănci, fără spătar, despărtite de două coridoare. In fata scenei, la mese mari de lemn se făcea înregistrarea celor noi veniti în scoală. Eu am fost repartizat în clasa I-a D. Am mers cu tata. Am parcurs drumul înapoi la intrarea cu trepte de ciment cu usi mari duble, am urcat în interior unde se afla un hol imens cu peretii văruiti în două culori, albi în partea de sus si un gri închis, mohorât, de la înâltimea umerilor în jos. Cimentul pe jos era pestrit, usile de la clase erau foarte înalte si negre cu luciu ce părea să fi fost vopsite de curând, si pe fiecare din ele erau afisate numere indicând numele clasei respective. A mea era în fundul coridorului, către stradă. Tata m-a dus până la use, m-a sărutat ca de obiceiu pe fată, mi-a urat succes si a plecat. Clasa era aproape plină, majoritatea băncilor ocupate, iar la catedră un bărbat tânăr cu părul de un rosu aprins ca frunza de artar toamna si cu ochi ageri, albastri, tinând în mână un băt lung, ca cel de la biliard, mi-a indicat unde să mă ased. Eram cel de-al treilea într-o bancă în care se mai aflau doi copii. Cel de la margine s-a sculat, făcându-mi semn să mă ased în mijlocu băncii. Pentru că banca nu avea decât două despărtituri pentru cărti, a trebuit să stau cu servieta la spate. Aproape toate băncile erau ocupate de către trei copii. După o vreme, când noii sositi au încetat să mai apară, tânărul de la catedră s-a dus să închidă usa clasei s, luând o cretă în mână, si-a scris numele pe tabla dublă care culisa sus si jos pe scripeti sutinuti la capete de rama superioară. Se numea Eskenazi si era pedagogul nostru. Ne-a spus că datoria lui este aceea de-a păstra ordinea în clasă, că ne poate ajuta la pregătirea lectilor si că putem să mergem la el cu orice problemă avem în scoală sau în afara scolii. Fata lui era deschisă, ochii căutau să cuprindă parcă privirile noastre si întrega lui înfătisare inspira încredere. Ne-a descris scoala, multimea de meseriasi care au învătat mestesugul în acest locas si cât de căutati sunt datorită destoiniciei lor . În final a vrut să stie ce anume ne-a determinat pe noi să ne înscrim aici. Când mi-a venit rândul, am răspuns că asa a vrut tata. Toti au râs. După pauză, profesorii fiind încă angajati în cancelarie, pedagogul ne-a întrebat ce vrem să facem ora asta. Până la urmă tot el a găsit răspunsul: “Hai să facem o oră de engleză” Fără să mai astepte reactia noastră, a luat creta si a notat pe tablă cele 27 de litere din alfabetul englez, repetând cu noi pronuntia fiecăreia: ei, bi, si, di... Desi făceam haz si ne prăpădeam de râs la fiecare literă nouă, această lectie avea să rămână unica mea cunostiintă de engleză până târziu când, ca să pot supravietui, a trebuit s-o buchisesc si s-o bag la cap asa cum scrie la carte. După el, în celelate ore, catedra a fost ocupată si de alti profesori. Domnisoara Bobinger, profesoara de franceză, o femeie în vârstă, grasă, cu părul rărit si început de chelie ce se vedea printre firele de păr vopsit, era greoaie, cu înfătisare amortită ce s-a transmis ca o molimă peste clasă. Apoi am cunoscut profesorul de desen, căruia toti îi spuneu “Tăranul” si al cărui nume adevărat nici nu-l mai tin minte. Porecla părea nepotrivtă, pentru că - desi era scund de stat si cam rotofei - era totdeauna bine îmbrăcat, îngrijit si cu o nuantă de rafinament. Ne-a pus să trasăm pe maculatoare două linii paralele cu mâna liberă pe care trebuia să le verificăm atât paralelizmul cât si drumul drept de pe filă, ridicând caietul până la nivelul ochiului, urmărind din profil corectitudinea fiecărei linii. Apoi ne-a cerut să continuam linie după linie pe întreaga filă de caiet. De la el am învătat destoinicia schitării cu mâna liberă a unui plan sau un desen de orice natură. Profesorul de matematici, ”Cioc”, la fel de curat si îngrijit, îsi datora prorecla bărbitei ca de tap. Altfel, era un bun profesor si pedagog, om în etate care putea să mentină în clasă un nivel constat de interes si atentie. La muzică aveam pe profesorul Rotblum, un om cu înfătisare de artist, poreclit “Domnul Diapazon,” care s-a străduit să ne învete tonul si valoarea fiecărei note scrise pe tablă pe care noi trebuia s-o intonăm vocal. Cu el am învătat multe cântece în cor si în special când trebuia să pregătim un spectacol în sala de festivităti. Si nu era usor să aduni un cor de peste o sută de copii, împărtiti pe patru voci, cu care trebuia să lucreze ore în sir, si de multe ori îl vedeam istovit cum căuta să-si readune fortele ca s-o ia de la început. După fiecare oră aveam o recreatie de zece minute, lucru nou pentru fiecare dintre noi, care eram obisnuiti cu o singură pauză mai mare, în scoala primară. La prima pauză nici nu mi-am părăsit locul din bancă. Căutam să mă obisnuiesc cu clasa asta mare, plină de copii zgomotosi în care vibra o energie nestăpănită. Unii erau mai îndrăzneti decât altii, ca si cum ar fi fost un concurs pentru întâietatea celuia care se va evidentia mai întâi. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să găsesc un învingător. Era chiar aici, pe bancă lângă mine. Se numea Marcus Emil, dar toti îi zicea Alimănescu. Numele lui Alimănescu era pe buzele tuturor în întreaga tara, dar mai ales în Bucuresti. La auzul acestui nume oamenii se cutremurau pentru că în fiecare zi vânzătorii ambulanti de ziare strigau în gura mare pe străzi ultimile spargeri de bănci si furturi ce le înfăptuia. Mai era faimos pentru cruzimea si ferocitatea cu care îi înlătura pe cei care-i stau în fată sau i se opuneau. Curând după începerea scolii, într-o noapte, operând la sediul Perceptie de pe Calea Giulesti, lângă Regie, Alimănescu a fost ucis în plină stradă, dar în jurul lui si-au pierdut viata o multime de politisti si agenti ce au încercat să-l prindă. Acum însă Alimănescu se împingea în mine, făcându-mă sandvis între el si Juju Horovici, poreclit Jujitiu, de la marginea cealaltă a băncii. Amândoi erau cunoscuti fiindcă că locuiau în vecinătatea scolii si majoritatea celor din jur fie c-au învătat cu ei, fie că se cunosteau din cartier. De fapt, din Grant, nu mai era nimeni în toată scoala. Aveam în clasă colegi de toate mărimile. Unii erau mici, cu înfătisare copilărească, altii păreau mai maturi si mai bine dezvoltati, în costume cu pantaloni lungi si chiar cu fire de păr mijind pe deasupra buzelor sau în barbă. Din cei 56 de elevi din clasa noastră, cel mai mic de statură era Avram Simon, un băietel drăgut si inteligent, mereu în vervă, ce s-a asezat în prima bancă pe centru. Curând toti copii îl vor porecli Piturcă, botezat astfel de Alimănescu care după lectia cu “O Scrisoare Pierdută” a lui Caragiale, avea să-i atribuie un alt nume, Agamită Dandanache. Un alt coleg, slab si desirat, putin încovoiat din spate, cu pielea mai tuciurie si ochelari cu ramă neagră pe nas, Edelstein Jacob, a fost poreclit Rătoiul, pentru că în mers se legăna ca acul unui metronom. În spatele băncii noastre sedea Mendel Moise, un alt roscat cu pistrui pe fată care a primit porecla de Câine Ros. Nici eu nu am fost crutat: porecla mea avea să-mi dezvăluie taina creatoare: Poetul Mazăre. Nu toti colegii mei erau evrei, desi scoala a fost înfintată de Comunitatea Evreiască, cu mult inaintea începerii războiului. Menirea acestei scoli a fost acea de a instrui în patru ani cadre de meseriasi înzestrati cu un grad corespunzător de notiuni teoretice, capabili să creeze produse de calitate si bun gust. La terminarea scolii primeau diplome si carnete de meseriasi si puteau merge să se angajeze cu salarii bune ori unde. Dacă aveau ceva bani, puteau să deschidă propriul lor atelier, lucru făcut de multi. Oricum, renumele scolii a fost întărit de-alungul anilor de noile generatii de meseriasi ce s-au perindat ca si noi acum prin aceste bănci. Schimbările succesive de regim politic nu au făcut decât să întărească prestigiul scolii care a functionat chiar si în timpul ocupatiei germane, pentru că multi au ajuns ca si tata la convingerea că dacă ai o meserie, e mai usor de supravietuit oriunde. După alungarea nemtilor din tară, în expectarea instaurării unui regim cu adevărat democratic, scoala s-a distins ca o adevărată academie de arte si meserii cu portile deschise tuturor celor ce vroiau să învete o meserie, indiferent de religie sau pozitie socială.
XIV
După pauza de-o oră de la prânz, trebuia să mergem la ateliere. Eu am fost repartizat la tâmplărie, atelierul de la primul etaj al clădirii din stânga unde se afla si secretariatul scolii. O sală mare cuprinzând întregul etaj, cu tejghele de tâmplărie aliniate cu fata spre geamurile mari, incadrate în rame de fier, ce da spre curte. Câteva masini rânduite pe lângă perete, o presă mare din lemn, lungă de aproape trei metri ca un tunel cu numeroase suruburi groase de lemn si manivele metalice, iar pe soba din mijloc, fierbând o găleată in care se topea cleiul de oase. Maistru era domnul Ardos, un transilvănean încă tânăr, cu o mustată scurtă deasupra gurii si care vorbea cu un pronuntat accent unguresc. Ne-a rânduit câte doi la o tejghea, ne-a explicat denumirea fiecărei scule si materialul din care au fost făcute, apoi ne-a dat câte două bucătele de scândură cu fete finisate de masina pe care trebuia să le fuguim. Operatia asta cerea ca să tragem la rindea muchile celor două scânduri până vor fi perfect drepte, astfel ca lumina să nu pătrundă intre ele când vor fi asezate una peste cealaltă înainte de a fi încleiate. A dat prioritate însă felului cum trebuie să tinem rindeaua în mână, cum trebuie aliniat cutitul drept în sculă si cum stim dacă cutitul este ascutit sau nu. Pentru că dacă cutitul nu e ascutit cum trebuie, rindeaua înloc să scoată o aschie continuă si uniformă de la un cap la altul, va rupe materialul si va crea stricăciuni. După lectia întroductorie, ne-a lăsat să ne facem treaba, iar el s-a dus în fundul atelierului, acolo unde era ocupat cu propria lui muncă, mobila de artă. Împreună cu doi elevi mai vechi, asambla piesele unui scaun gen Ludovic XIV. Rămasi singuri cu bucătile noastre de lemn în mână, ne-am împărtit fiecare câte o falcă mobilă de strângere de la tejghea ce imita menghina, cu singura deosebire că aici toată constructia era din lemn. Ne-am dus apoi la dulapul de scule de unde trebuia să ne alegem rindeau cu care să facem fuguiala.. Acolo erau tot felul de rindele, unele mai lungi, altele mai scurte, unele cu un cutit, altele cu două, si după explicatia mesterului, întorceam rindeaua pe toate fetele, încercând să descoperim natura si calitatea cutitului din ea. Revenit la tejghea cu rindeaua în mână, am strâns prima bucată de scândură cu surubul de lemn din capatul de la marginea mesei de lucru si potrivindu-mi rindeaua în mână, am tras cu nădejde pe muchia lemnului. Se vede treaba că cutitul era fie prea iesit în afară, ori nu prea ascutit, că s-a întepenit la numai câti-va centimetri din cursă, rupând o aschie groasă cu asperităti de raspel. La văzul acestui spectacol, am realizat că sunt în treabă. Am luat un ciocan si am încercat să lovesc în corpul rindelei, asa cum a făcut maistrul Ardos ca să dea înapoi cutitul din sculă. Încercările mele nu păreau să dea rezultat, cutitul continua să rămână nemiscat în sculă de parcă ar fi fost încleiat acolo. În cele din urmă m-am dus la maistru să-i spun că rindeau nu e bună. “Dece nu e bună rindeaua?”, am fost întrebat. “Păi, să vedeti, rupe materialul” Fără să uite nici la mine, nici la rindea, m-am pomenit cu o scatoalcă peste ceafă, iar el strigând la mine: “Păi du-te la mota-n cur si ascute cutitul!” Noroc că un ajutor de-al lui, băiat dintr-o clasă mai mare, mi-a sărit în ajutor si mi-a arătat ce trebuie să fac. El a dat afară cutitul cel încăpătănat, a desfăcut înâltătorul, placa de peste cutit ce culisează cu ajutorul unui surub si mi-a arătat ce piatră de ascutit trebuie să folosesc la început si după aceea.. Mi-a mai arătat cum trebuie să mânuiesc cutitul de-a lungul pietrei, cum controlezi ata ascutisului, cum o înlături si în final m-a lăsat pe mine să continui treba începută. Ascutind păcătosul de cutit, am pierdut aproape tot restul zilei, pentru că după toate explicatile primite si orele de practică în acest atelier, nici astăzi nu cred că stiu să ascut un cutit ca lumea. Cert este că în ziua aceea nu am reusit să termin finisarea muchiei la care am început, asa că ne-am însemnat fiecare cu creionul de tâmplărie bucătile noastre de material, lăsate peste noapte într-un colt din atelier pentru ziua următoare. Când am ajuns acasă la sfârsitul zilei, după drumul lung cu două tramvaie aglomerate, eram rupt de oboseală, flămând si cu constiinta încâcată că n-o să iasă nimic bun din toată treaba asta.
Zori încetosate
I
De acum trebuia să mă obisnuiesc cu noul meu program de scoală, cu sculatul devreme în fiecare dimineată, cu tânguielile mamei că o să întârzii, cu mâncarea pe fugă si alergătura zilnică până la Regie ca să prind tramvaiul ce mă va duce la scoală fără întârziere. Dar si tramvaiele nu erau totdeauna foarte primitoare, uneori aglomeratia era excesivă, se călătorea pe scară si nu era usor să te strecori printre trupurile celor mari cu servieta încârcată când eu deabia răsăream ceva mai sus de coatele lor. La scoala fiecare oră aducea profesori noi la catedră, fiecare cu stil diferit de-a explica, si în timp ce la unele lectii interesul si curiozitatea noastră atingeau culmea, la altele plictisul alunga si bruma de interes ce o mai aveam si atunci ne afundam în jocuri diferite pe paginile de maculator. Cărti nu existau decât pe la anticariate si era greu de găsit acelasi autor pentru toată clasa, asa că numai putini dintre noi aveau pe ce să învete. Restul trebuia să umplem pagini de scris mărunt pe foile de maculator cu pagini îngălbenite si aspre ca hârtia de ziar, pe care creionul de grafit sau chimic, abia reusea să lase o urmă lizibilă. Clasa însă îsi avea viata ei plină de vitalitate si boemică nepăsare. Începusem să ne cunoastem bine între noi, mergeam la joacă împreună în recreatii, alergam unii după altii pe coridor si în curtea scolii sau ne mai si băteam. Si chiar dacă un profesor sau pedagog alerga să ne despartă, în pauza următoare eram din nou împreună la joacă, alergătură sau o altă bătaie. Câtiva dintre profesorii nostri deveniră în timp îndrăgiti, si la orele lor de program nu se auzea nici musca în clasă. La auzul clopotului de aramă atârnat de zidul intrării la secretariat, fiecare ne repezeam în clasă, frunzăream ultima lectie pe maculator să ne reamintim despre ce era vorba si asteptam în tăcere intrarea profesorului în clasă. Unul dintre acesti profesori era domnul Iordăchescu, la istorie, care aveau darul să captiveze cu povestirile lui pline de amănunte înteresante, aproape romantice, mai ales atunci când vorbea de Alexandru Macedon sau de Napoleon. Nu mai putin intereasantă a fost trecera în revistă a oamenilor politici ce au făcut Europa să se cutremure, ca Cromwell, Richelieu si Talleyrand. La aceste ore timpul părea să treacă mult prea repede. Povestea nu numai sirul întâmplărilor asa cum sunt păstrate în paginile istoriei, dar si portiuni din pledoarea eroilor lui si argumentele cu care si-au sutinut până la sfârsit ideile. Când termina o anumită portiune din cele povestite, scria pe tablă câteva date mai importante, apoi ne spunea să luăm creioanele si ne dicta un paragraf sau două de retinut, ceea ce noi asterneam pe caiete. In clasele lui nu au fost acte de indisciplină, absente sau corijente cu re-examinare la toamnă. Spre marele nostru regret, în vara următoare a fost numit director la Liceul Matei Basarab si nici un alt profesor nu a mai avut aceasi popularitate ca a domnului Iordăchescu. In schimb în scoală erau multi alti profesori buni, stimati si îndrăgiti de elevi. Intre ei era inginerul Ringhelstein, un om în vârstă, solid fără să fie foarte înalt, cu păr alb, ochelari, călcătură lentă dar sigură, căruia noi îi spuneam “Mosul” El preda fizica si rezistenta materialelor. Cu voce domoală îsi explica lectia la tablă, notând formulele cu creta pe suprafta ei neagră lucioasă, după care scotea pe câte unul dintre noi să facă un exercitiu, întrebuintând formulele încă nesterse de pe tabla de sus. După el, altul si apoi altul era scos la tablă. În felul acesta la terminarea orei ieseam din clasă cu lectia abia predată învătată de-abinelea de fiecare. Astăzi încă îi rămân dator Mosului pentru cele ce le-am învătat atunci si care au format baza cunostiintelor mele atât în matematică cât si în inginerie. Si nu o singură dată am regretat faptul că notitele mele de la clasele lui nu au fost păstrate, că, Doamne, tare bine mi-ar fi prins. Domnul Ringhelstein era apreciat nu numai pentru zelul lui de profesor, dar mai ales pentru omenia si întelegera lui aproape părintească. Ne trata cu respect, fără insulte si invectivele folosite de alti profesori, ca si cum am fi fost copii lui. Vorbea rar, avea o povestire interesantă cu care-si începea ora, de multe ori incidente cărora le-a fost martor fie pe stradă, fie la scoală. Era bun si drept sfătuitor, si în felul acesta, când aveam o problemă si nevoie de un sfat, el era acela la care mergeam întâi si întâi. Iesea din clasă sau din cancelaria profesorilor si asculta răbdător problemele cu care îl solicitam, după care ne spunea cum vede el situatia. Si era unul din putinii oameni din scoală care stia tot ce ne frământă, ce probleme avem acasă si de multe ori ajuta în tăcere cu ceea ce putea. Din păcate erau si profesori care si-au ales această meserie din lipsa altei ocupatii, ca pe un refugiu de vreme rea. Orele lor treceau anevoios, în clasă se simtea freamătul nervozitătii greu de stăpănit, interesul pentru ceea ce se petrece la tablă era scăzut, în timp ce activitatea dintre noi în bănci era în crestere. Între acestia, profesorul Ionel Cohn la matematici era poate cel mai bun exemplu. Era un om trecut de vârsta mijlocie, necăsătorit, ce locuia împreună cu tatăl lui, tot profesor de matematici, în acelasi apartament si era contribuitor nelipsit la Gazeta Matematicii. Ca om de stiintă si matematician, capabilitatea lui era fără îndoială, respectabilă. Ca profesor însă, era o altă poveste. Când intra în clasă cu catalogul sub brat din care nu făcea niciodată prezenta, îmbrăcat în acelasi costum bleu-marin cu dungi, sifonat si lustruit, cu aceiasi pantofi negri scâlciati si cu călcâile roase pe dinafară, nimeni nu-i acorda nici o atentie, decât numai după ce se enerva si începea să strige la noi. Apoi, după ce fiecare trecea prin fata lui să-si ocupe locurile în bănci, mergea la tablă si începea să vorbească fără a privi în spate, practic cu tabla, în timp ce făcea demonstratia unei noi formule de geometrie sau matematică. Lucra de unul singur formulele pe tablă, fără să stie dacă cineva îl urmăreste sau nu. Vocea lui era moale, uniformă care de cele mai multe ori nu ajungea până în fundul clasei, în timp ce noi discutam unii cu altii în soapte, ne jucam sau smângăleam pagini din maculator. Cu timpul profesorul Cohn, văzând că foarte putini îl urmăresc, a început să lucreze numai cu câtiva copii din clasă care erau mai atenti la ceea ce se întâmpla la tablă si-si notau pe caiete exercitile făcute de el. Cât despre rest, ne declaram satisfăcuti la sfârsit de trimestru cu o notă de trecere dată din oficiu, însotită de privirea lui plină de dezgust, după ce scosi la tablă, realiza ce rezultat a dat tot efortul depus de el. Toată această mărinimie avea să mă coste în anii de mai târziu enorm prin lipsa cunostintelor de bază în matematică. De multe ori am fost pus în situatia să împrumut cărti de nivel elementar ca să pot găsii rezolvarea problemelor de care mă loveam. Si nu cred că am fost singurul.
II
În spatele scoli era terenul de footbal Macabi. Acest teren apartinând echipei de fotbal Ciocanul care avea jucători vestiti la vremea respectivă, ca Moisescu, Smilovici sau fratii Baras. În timpul meciurilor de campionat se umplea de public nu numai în tribuna acoprerită de pe partea dreaptă, dar si în jurul gardului de sârmă ce încojura terenul. De multe ori în orele de sport, sub conducerea pedagogului Eschenazi sau profesorului Feller, om mai în vârstă, mergeam însiruti doi câte doi, în pas alergător, pe teren. Acolo fugeam pe pista cu zgură din jurul terenului, făceam gimnastică cu întreaga clasă aliniată în siruri ori băteam mingea pe gazonul cu iarba îngălbenită de brumă. De cele mai multe ori în meciurile de fotbal eu mă vedeam plasat în poartă si asta nu pentru că as fi fost mai bun decât altii, dar pentru că nu eram suficient de combativ ca jucător de câmp. Însă î-mi făcea plăcere să joc fotbal si nu cred că am pierdut multe ocazi de-a merge la joc cu colegii mei. De multe ori, chiar si în timpul orelor de franceză sau matematică, mergeam în spatele scolii unde, la adăpostul gardului care o despărtea de terenul de joc, ne încingeam într-un meci pe făsia de drum ce ducea spre tribună. Cel mai bun jucător era Sfartman David, căruia îi ziceam Sutică, un băiat nu mai înalt decât Piturcă, dar cu o enrgie si vointă iesită din comun. El si cu Jujitiu, colegul meu de bancă, făceau alegerea pentru cele două echipe dintre cei dintre noi care formam un cerc în jurul lor, si când aflam cu cine joc, îmi alegeam locul de poartă marcat de doi bolovani. Cu câteva suturi pe poartă drept încălzire, Jujitiu mă făcea să plonjez pe smocurile de iarbă din dreptul portii, pe terenul încă umed după ploaia din ajun. Hainele mele, săracele, când ajungeam acasă erau mai totdeauna pline de noroi uscat, si nu rare ori eram mustrat de mama pentru că nu stia dece pe lângă noroi mai căram pe haine si pete de păcură sau alte uleuri. Ce puteam să-i spun, că în frenezia jocului, când vedeam pe Sutică venind în viteză spre mine, cu mingea de cârpă la picior, scrutând terenul să vadă locul mai putin apărat, eu îi ieseam în fată si fără să cuget prea mult, mă aruncam cu disperare la piciorele lui?. Uneori, mingea trecea peste mine direct în poartă, alte ori, find mai rapidă, trecea pe sub mine, dar si multe goluri sigure au fost salvate si atunci primeam răsplata în zâmbetele încurajatoare ale colegilor din echipă. Emil, sau faimosul Alimănescu, nu participa la meciurile noastre de fotbal. Lui îi plăcea franceza si cred că dintre noi, de el s-a prins cel mai bine, chiar si în pofida faptului că trebuia să facă fată teribilei domnisoare Bobinger, profesoara noastră. Când se însuruba pe scaunul ei de pe podium, cu ochelarii pe nas si cu coatele extinse pe toată lătimea catedrei, părea turnată acolo. Nu se ridica niciodată de pe scaun până la zângănitul de aramă al clopotului din curte. Deschidea catalogul la întâmplare în cautarea unui nume, pentru că nu a învătat nici odată numele nostru, si-l punea să citească lectia cu traducerea cuvenită. În monotonia acestui citit scălâmbăiat cu pauze de descifrare în care ea rare ori intervenea, era ceva adormit si bolnav, care nu sugera nici un interes si atunci recurgeam la activitătile noastre obisnuite, cu gândul la ce v-om intreprinde în pauza următoare. La sfârsit de trimestru ne lua în ordine alfabetică după catalog si ne cerea să conjugăm un verb sau să traducem un fragment din carte. Aici profesoara transformată adhoc în leoaică se putea răzbuna pe noi cu fătisă răutate, trecând note teribile în catalog. Acesta era momentul ei, victoria ei asupra unei clase de copii a căror vină a fost aceea de a trebui s-o indure la catedră. Uneori e asa de trist să vezi actul cabotin al unuia care se pretinde altceva decât e. Dar la teatru cel putin, publicul î-si poate îngădui să-l huiduie pe prostul actor. Un cabotin la catedră e suveran, iar copii din clasă devin martirii lui. La orele de religie si limba ebraică elevii crestini aveau dreptul să rămână în clasă sau să meargă afară. Cei care ieseau afară erau urmăriti de invidia tăcută a unei clase întregi. Nu toti însă preferau să meargă afară. Între acestia era un băiat tăcut, cu nas obraznic, păr blond ce se răzvrătea într-o buclă căzută în permanentă pe frunte si ochi azurii. Numele lui era Mâtcă Domenic, fiu al unei familii de oameni nevoiasi angajati de o familie din centru ca oameni de servici. Când ne-am împrietenit mai bine, treceam pe la el acasă la mansarda rezervată numai celor din serviciul familiei de bogătasi, în clădirea de pe strada Dianei la numarul zece. În această mansardă, în două cămărute foarte mici părând mai mult a chilii, părintii lui m-au primt cu dragoste simplă si fete zâmbitoare care m-au făcut să mă simt totdeauna ca si fiul lor, un membru de familie. Adusi în capitală de undeva din zona Adjudului, oamenii acestia au fost o pildă de onestitate, împăcare si adâncă credintă. Mâtcă, sau Nicusor cum îi spuneam noi, a mostenit si păstrat pilda părintilor până în ziua de astăzi. Profesorul de ebraică si religie se numea Szabo, un om mic de stat, sever si lipsit de răbdare, patrulând clasa în lung si în lat. Cu cărtile de ebraică pe bănci, deschise de la dreapta spre stânga, pentru că în ivrit asa se citeste, încercam să memorăm caracterele atât de diferite de cele pe care le stiam, desi multe din ele îmi erau cunoscute de la scoala din sinagoga de pe Infundătura Poradim. Acum însă profesorul Szabo nu îngăduia nimănui să-l ignor, si când te ridica la lectie cu vre-o întrebare, trebuia să stii. Si nu era exclusă o urechială bună pentru un răspuns nepotrivit. Singura exceptie o făcea Nicusor, care asista în tăcere la ce se întâmpla, dar nu trebuia să răspundă la nici o întrebare. La orele de religie însă, profesorul Szabo parcă se schimba într-un om diferit. Povestile lui din Vechiul Testament erau interesante, darul lui de povestitor era neîntrecut si ascultam absorbiti pildele pline de morală pe care le reliefa cu dibăcie de-a lungul fiecărei lectii.
III
După aproape doi ani de la terminarea războiului, situatia părea să nu se fi schimbat cu nimic. Mâncarea si hainele continua să fie distribuite pe cartelă, si de multe ori nici cu bonurile respective nu găseai ce ai nevoie. Cozile în fata magazinelor continuau să fie prezente pretutindeni. Se spunea că trenuri încârcate cu vite, cereale si masinării trec granita în Rusia si, colac peste pupăză, a dat peste noi si un an de secetă cumplită. În scoală, la pauza de zece, câteva cucoane făceau voluntar munca de-a merge în fiecare clasă cu tăvi de lemn în care se găseau cuburi de mămăligă unse cu marmeladă. Primeam fiecare câte un cub de mămăligă într-un pătrat de hârtie albă si cu el în mână ieseam afară la joacă. În pauza de prânz majoritatea dintre noi mergeam în grupuri la o cantină pe o stradută laterală din strada Theodor Speranta. Uneori trebuia să stăm la coadă pentru seria următoare. Era o cantină a Comunitătii Evreiesti la care veneau mai multi nevoiasi din cartier si care functiona într-o casă în care cele câteva camere au fost mobilate cu mese pătrate si scaune. Peretii erau albi, ca si fetele de masă ce se schimbau zilnic, iar mâncarea era bună, desi meniul era repetat des în ciclu dominat de varză, linte si arpacas. Alimănescu si Juju mă flancau ca deobicei, dar alături de ei, în grup cu noi mai veneau si alti colegi, ca Mendel Moise zis Câine Ros, Zilberman Marcel care locuia prin cartierul Văcăresti si fratii ZML, dintre care numai cel mic, din trei, era în clasă cu noi. Tot aici am cunoscut multi alti copii din alte clase, cu care aveam să mă întovărăsesc în multe alte ocazii de-a lungul anilor de scoală si chiar după aceea. Pe timp de iarnă drumul de la scoală la cantină trecând prin strada Laptelui era întovărăsit de bătăi cu zăpadă, aruncatul prin nămeti sau numai presărat cu povesti si snoave colectate de la altii de prin scoală. În acelasi fel reveneam în calea Dudesti pentru orele de atelier unde eram supraveghiati de mesterul Ardos, cel atât de talentat, dar si cu scăpărări neprevăzute de mânie, când ceva nu-i era pe plac. Printre hârtiile adunate cu timpul am găsit un articol publicat de un ziar în limba română apartinând colegului meu Marcus Emil, zis Alimănescu. Era o evocare despre Dudestiul din copilăria noastră din care dacă nu as reproduce câteva rânduri, as aduce o mare injustitie memoriei lui, pentru că zilele i-au fost scurtate de-un cancer nemilos în urmă cu câti-va ani: “Sentimentale sau nu, rândurile de fată constituie imaginea unei copilării, a unui copil evreu în anii tristi si mohorâti ai prigoanei, rămas orfan si la limita sărăciei. Nu am strâns note si nu am pretentia de a sti să mesteresc cuvintele, dar totul a rămas cuibărit în suflet: Dudestiul constituia o lume de necăjiti, de chinuiti, de prigoniti, lumea calicilor. Laolată trăiau evrei, români si tigani, toti cu fete palide, someri cu coatele roase si pantofi scâlciati, cu o goană continuă după o bucată de pâine, pentru asigurarea unei existente mizere. Cartierul era plin de hanuri si case de raport, cu cijmeaua si closetul în curte, încâlzite de un godin sau sobită din care iesea mereu fumul făcut de rumegus sau resturi de cărbuni. Lumina locuintelor era furnizată de lampa cu gaz numărul 8 sau 11, cu sticla mereu întunecată de funingine.” Dragă Emile, de câte ori citesc aceste rânduri nu pot să stăvilesc căteva lacrimi răzlete ce izvoresc din evocare rândurilor tale. Dar trebuie să sti că descrierea făcută de tine nu se mărgineste numai la cartierul copilăriei tale, Dudestiul, ci e comună multor alte cartiere, dintre care Grantul nu face exceptie.
IV Într-o zi tata a primit vorbă de la unchiul Rubin din Giurgiu să meargă la un angrosist de pe Bărătiei si să cumpere de acolo pentru el o listă de mărfuri. Tata a mers fără întârziere, a luat tot ce a trebuit si s-a înapoiat la gară să predea comisionerului marfa cerută. Acesta însă nu a venit, trenul s-a pus în miscare si tata a venit acasă cu un balot de mărfuri sub brat. În zilele următoare nici o vorbă din Giuriu, tata achitase mărfurile cu banii din salariu si acum nu aveam nici de pâine. Până la sfărsit de săptămână a lungit-o cu bani de împrumut. Duminica Piata Grant se umplea de oameni. Tăranii veneau cu cărutele încăcate de produse din toate comunele dimprejur, tarabele erau ocupate de negustori, precupetii îsi aliniau cosurile pe trotuarul asfaltat de la intrare si multimea de cumpărători defila în siruri neîntrerupte prin fata lor. În noaptea asta tata a dormit acasă pentru că duminica, nu apăreau ziarele. Si-a băut îngândurat surogatul de cafea din pachetele Unica în timp ce mama căuta să-l convingă să renunte la idea de-a se duce cu mărfurile în piată. Cu toată împotrivirea ei, tata a înlăturat-o din dreptul usii cu mâna cea libera si a plecat cu pachetul de mărfuri sub brat. “Omul ăsta are să piardă toti banii. Are să fie furat de toată lumea. Mai bine mă duceam si eu cu el.” Mama s-a frământat asa tot timpul până pe la patru după masă când a revenit tata acasă. Nu mai avea pachetul mare de marfă sub brat, dar nici cu mâinile goale nu s-a întors. Fata îi era zâmbitoare, iar ochii îi radiau de-o bucurie ascunsă. Mama nu stia ce să creadă, si pentru că încă nu-i trecuse supărarea, l-a luat la zor: ”Ce-i cu tine? Esti băut?” Tata a scos din pungi pe masa de bucătărie, cumpărăturile făcute. Era o pâine caldă încă din care un colt lipsea, un pachet de salam, altul în care se afla un bulgăre de unt înghetat de frig, asezat pe-o frunză de vită si un cub de brânză împachetat într-o colă groasă de hârtie. Mama stătea la distantă si privea. Simona si cu mine, strânsi în jurul mesei, asteptam să vedem ce se mai întâmplă. Mirosul de pâine caldă si salam amestecat cu cel al brânzei care lăsa zerul să pătrundă prin învelisul de hârtie mă îndemna să-mi satisfac pofta abia descoperită, dar stiam că momentul nu e potrivit. Încă cu paltonul pe el, tata a început să scoată din mai toate buzunarele ghemotoace de bani de hârtie si monezi. Erau hârtii mototolite sau împăturite cu grije, unele care si-au găsit adăpost în buzunarele de la haină, altele la pantaloni si chiar în buzunarele din înteriorul hainei, unde tinea actele. Pe masă erau acum o multime de bani si monezi. După ce si-a desbrăcat paltonul si pălăria, tata s-a asezat pe scaun, si fără grabă lua una câte una fiecare bancnotă, o netezea si le aranja pe categori. Când a sfârsit această operatie, a luat un creion si hârtie si a început să numere adunând sumele pe un colt de gazetă. În final, după ce a scăzut suma plătită de el, cu fata luminată de zâmbet a văzut că toată temerea, osteneala si frigul îndurat pe-o zi de iarnă în piată i-au fost răsplătite din plin. De-acum si lui mama i-a trecut supărarea si a apucat să deretice pe masă bunătătile aduse de tata, asezându-le cu grije pe platouri si pregătind masa pentru cină. În timpul mesei mama l-a întrebat pe tata dacă angrosistul de la care a luat marfa ar putea să-i dea alte mărfuri pe datorie. Tata a ridicat din umer, gânditor. Salariul lui era mic, preturile cresteau de la o zi alta ca febra la bolnav. Cu munca de noapte, ore suplimentare si toate economiile făcute de mama nu se putea face fată. Odată cu preturile a crescut si inflatia si de-acum hârtiile de câte o mie au început să circule ca leii în timpuri mai bune. Se spunea că banca vrea să scoată pe piată hârtii de un milion. Curând aveam să plătesc un bilet de tramvai în milioane. Cozile la mâncare deveniră interminabile si din cauza devalorizării banilor tăranii preferau să nu mai aducă produse pe piată, că în ziua următoare, preturile puteau să se dubleze si ei rămâneau în pierdere. La toate acestea s-a adăugat si seceta care a făcut ravagii în toată tara, dar mai cu seamă în Moldova. Pâinea pe cartelă incepuse să fie amestecată cu cartofi din care nu lipseau nici semintele de mătură; mălaiul distribuit era dese ori râncezit si îl mâncam totusi asa cum era. Numai că acum mămăliga pripită în ciaun s-a diluat într-un un terci lung si moale ca grisul pentru prunci. Angrosistul de pe Bărătiei s-a învoit să-i dea lui tata în consignatie câteva perechi de ciorapi, elastic pentru chiloti, tibisiruri de ată de toate culorile si nasturi cusuti pe dreptunghiuri de carton. A mai primit si câteva cuti cu mosorele de ată, ace de cusut si tot felul de funde colorate si de lătimi diferite. Nu încăpea vorbă că în duminca următoare tata avea să se ducă din nou la piată, numai că de data asta mama l-a avertizat că nu-l lasă să meargă singur si nici el nu s-a împotrivit. Când ne-am sculat de dimineată, Simona si cu mine am constatat că părintii erau deja plecati de-acasă. După ce am mâncat cele lăsate de mama pe masă, ne-am îmbrăcat si ne-am dus să-i căutăm în piată. I-am găsit aproape de intrarea din Constantin Grant, jos, la marginea trotuarului, între alti vânzători cu mărfurile desfăsurate pe pavaj. L-am văzut pe tata înconjurat de cumpărători care se aplecau să pipăie obiectele întinse pe o fată de masă veche de-a lui mama sub care se aflau mai multe ziare. Mama era înconjurată de alti cumpărători si de câte ori cineva o întreba de pret, ea îi cerea lui tata să răspundă. Pe lângă ei unii vindeau mături si perii de scânduri. Altii aveau obiecte din lemn, funduri de bucătărie, tocătoare de vinete, umerase de haine, cârlige si tot felul de alte obiecte. Dincolo un băietas vindea fluierase de lemn încrustate cu mestesug dintr-un cos impletit din nuiele. Mai erau pe lângă ei unii cu fructe uscate, miere de albine si halvită după care-mi lăsa gura apă. Câte si mai câte nu erau acolo: presuri de pus pe jos sau de atârnat pe pereti, piepteni tăiati cu grije din osul unui corn de bou expus ca mărturie lângă mestesugarul care-i tăia dintii în făsia de os strânsă în despicătura unui ciomag mai vânjos, statornicit între pulpele lui, stând turceste pe caldarâm.. Mai încolo, lângă coltul unei clădiri, piata se lărgea către calea Crângasi unde siruri de tarabe, unele prevăzute cu roti si umbrar de pânză, erau aliniate si multime de oameni animau târgul cu freamăt neîntrerup, ca zumzetul continuu al unui agregat in miscare peste care ici si colo răsăreau vocile stridente ale unor negustori făcând reclamă mărfurilor de pe tarabă. Când m-a zărit, tata care se străduia să măsoare elastic cu metrul lui de cârpă folosit de croitori, m-a trimis la părintii lui Samurică Segal, fostul meu coleg de scoală de la Poradim, să cer împrumut metrul lor de lemn. Taraba lor nu era departe si a trebuit să fac de mai multe ori cursa dus si întors cu metrul în mână. Duminica aceea si altele la fe, luând nastere dintr-o întâmplare s-au repetat pe o perioadă mai lungă, poate doi, trei ani. Din câstig ai mei cumpărau mai multă marfă si cum cerintele erau mari, au început să se uite după surse noi de aprovizionare, alti angrosisti si alte prăvălii. Într-o zi au auzit că la magazinul Winter de pe Lipscani se dau numai câte trei metri de persoană, un cupon pentru rochie. Tata a mers într-o noapte după lucru acolo si a văzut că era o coadă imensă, oamenii asteptând de cu seară până dimineata la deschiderea magazinului. Când a venit acasă aproape de ora prânzului, mama a fost fermecată de lătimea dublă a materialului imprimat in culori vii din care se puteau scoate usor două rochii. Altă dată ea nu ar fi stat în cumpănă dacă să-si coase singură o rochie pentru ea si Simona din acest cupon, dar acum, cu gândul la câstig, situatia părea diferită. A dorit să meargă si ea la magazin. O omora curiozitatea să vadă ce alte lucruri mai sunt acolo, dar nu putea să ne lase singuri acasă toată noaptea. Până la urmă au hotărât să mergem împreună si în felul acesta în loc de două cupoane, puteam cumpăra patru. Era una din noptile în care tata era liber. Am plecat de-acasă înainte de miezul noptii, în timp ca să prindem ultimile tramvaie. Mama ne-a pus de cu seară să dormim, dar când a trebuit să ne scoale, de abia puteam tine ochii deschisi. Ajunsi în fata magazinului, am găsit strânsi deja o multime de oameni lipiti de zidul alb cu vitrină mare de o parte si de alta a usii de pe colt, acoperită de grilaj. Clădirea se afla pe un colt de stradă ce da în strada Lipscani, vizavi de fostul magazin Sora care mai târziu si-a schimbat numele în Magazinul Bucuresti. În vre-o două locuri, în butoaie mari de titei, ardeau focuri si oamenii se strângeau în jurul lor să se încălzească pentru că gerul iernii pisca si desi vremea era uscată, înghetul se făcea simtit în ciuda ciorapilor grosi de lână si mănusilor cu un deget crosetate de mama. Mai jos pe Lipscani câtiva negustori tineau deschis si noaptea si unii veneau de-acolo cu gogosi fierbinti pe care zahărul pudrat încă nu se topise. Altii se întorceau mai bine dispusi după o duscă zdravănă de tuică fiartă si poate un mic sau doi. Tata ne-a îndrumat să stăm mai pe lângă foc, că până la ziua mai era multă vreme si nu avea rost să înghetăm la coadă. Ne-am apropiat de butoiul de tablă de lângă coltul străzii din care resturi de cârbuni si rupturi de lemn din garduri, ardeau cu flacără jucăuse ce se transforma în dâre de fum care te orbeau când vântul le-aducea spre tine. În jur oamenii se împrieteneau, începeau să vorbească de-ale lor, necazuri sau bucurii, unii spuneau câte o snoavă topăind din picioare ca să se încâlzească sau îsi suflau în palme, si timpul părea că nu mai trece. Câte-un gardian de stradă sau paznic de noapte se oprea si el la foc, la vederea căruia unii se depărtau către rândul de la perete iar altii încetau discutia la jumate. Simona a obosit să stea în picioare si s-a dus la tata s-o ia în brate. După un timp tata si-a proptit piciorul pe o iesitură din zid si-a tinut-o pe Simona pe geniunchiul lui, aproape de piept, invăluită în laturile pardesiului său deschis. Eu, luptând încă cu fumul ce iesea din butoi, abia reuseam să-mi tin ochii deschisi, parte si din cauza somnului neîmplinit ca si din cauza amortelei, a statului îndelungat în picioare si a frigului. Către dimineată o multime de oameni au răsărit din toate directile si s-au alăturat rândului. Coada s-a lungit înconjurând clădirea si multi încercau să intre în fată, cu scuze că au fost de cu seară si si-au lăsat rând. Cei din spate veneau cu ocâri la îndrăsneti, altii încercau să-i îmbrâncească afară din rând, unii râdeau, altii înjurau de mama focului si nici bătaia nu a întârziat. Noi ne-am strâns în jurul lui tata care nu s-a deslipit din locul lui la coadă si aici, încojurati din toate directiile de oameni, părea să fie mai cald decât la butoi, vântul nu mai ajungea la noi fiindcă eram ocrotiti de strânsoarea trupurilor din jur. Picioarele însă, înghetate ca niste butuci, păreau îngreunate de parcă am fi avut încâltări de plumb, în ciuda faptului că bătătorem pământul ca într-un dans greoi de urs. Zarea a început să prindă culoare, forfota pe stradă s-a învolburat cu oameni grăbiti la treburile lor si-n sfârsit cineva a venit să tragă grilajul de la usa prăvăliei. Când primii oameni au fost lăsati să intre înăuntru, înghesuiala în jururul usii a crescut, noi eram împinsi inainte si înapoi, gata să fim striviti de multime dacă tata nu ar fi tinut cu spatele lui vânjos îmbrânceala din spate. Târziu, aproape de ora prânzului, am reusit să iesim victoriosi din magazin, cu cele patru cupoane de material care desi erau frumoase si demne de toată oboseala, nu au făcut-o pe mama prea fericită: “Dar nu mai vin, dragă, aici. Nu-mi trebuie. Âsta-i calvar.”
V
După Căuzasi si Mircea Vodă urma statia Dimitrie Cantemir care avea pe trotuar chiar în dreptul statiei de tramva, o cruce de piatră cenusie pe care erau dăltuite în afara literelor, motive nationale. Era cam de statura unui om si auzisem vorbindu-se multe ori de această cruce, dar nu puteam să-mi imaginez că în spatele numelui ei, se ascundea si altceva decât crucea în sine cu înfătisare falnică, răsărind din trotuar la marginea zidului unei prăvălii de încâltăminte de pe colt. Imaginea ei avea să-mi inspire curând o notiune diferită. Si iată dece: De multe ori, după orele de atelier, în grup cu ceata de colegi cu care m-am împrietenit, dacă vremea era frumoasă, mergeam pe jos o statie, două, continuându-ne discutiile. Cu timpul drumul pe jos avea să se lungească, cuprinzând întregul segment de drum până la Piata Mare, mai ales că în felul acesta economiseam si costul unei călătorii cu tramvaiul. Intr-o seară, ne-am abătut din drum pe Dimitrie Cantemir, o strădută laterală din spatele crucii cu pricina si am descoperit locul unde dragostea se putea cumpăra pe bani. În dreptul portilor cu grilajul camuflat de făsii largi de tablă, fete tinere sau femei de toate genurile, în fustite scute si bluze cu decolteu exagerat, îi întâmpina pe trecători cu zâmbete si voci îmbietoare ca ale sirenelor din mitologie. Ajungând în dreptul lor, ne chemau la ele, ne făceau cu ochiul sau ne atâta privirile mimând că arată acel ceva ce legea interzicea. Odată una mi-a furat sapca din cap si a fugit cu ea în curtea înconjurată de chilii micute cu o use si un geam acoperit. M-am luat după ea, cerându-i să-mi dea înapoi sapca si numai după ce mi-au dat lacrimile, mi-a înapoiat-o. Totusi chiar si după acestă învătătură de minte puterea de atractie magnetică a acestui loc m-a făcut de multe ori să-mi fac drum pe această stradă, să privesc cu coada ochiului fetele de la marginea gardurilor, să le urmăresc siluetele îmbietoare când mergeau cu solduri legănând sau cu picioare dezgolite până la chiloti, asezate picior peste picior pe un scaun la poartă. Dar nici odată nu am avut nici banii necesar, si nici curajul să mă las furat de chemarea acestor sirene mai putin mitologige într-o casă în care nu stiam ce mă asteaptă si ce trebuie să fac în spatele acestor ziduri. La scurt timp după aceste diversiuni ale drumului meu către casă, odată cu schimbarea vremurilor, casele cu fete de la Crucea de Piatră aveau să fie desfintate, lăsând în urma lor numai savoarea de mit din povestirile celor ce au trecut pe acolo la vremea lor de glorie.
Programul încârcat de scoală ce cuprindea toate zilele săptămânii cu exceptia zilei de dumnică si a altor sărbători, mi-a creat un fel de independentă acasă, si nu pot spune că nu am stiut să profit de ea. De-acum, venind acasă putin mai târziu decât de obicei, devenise un fapt scuzabil, considerând distanta de la care veneam, iar mersul pe jos cu colegii după orele de atelier s-a statornicit cu timpul, chiar si atunci când conditiile metereologice nu erau foarte prielnice. Coboram pe Dudesti până la Mircea Vodă, apoi mergeam pe strada Anton Pann, acolo unde se afla o scoală de fete si traversând prin strada Domnitei, ajungeam în bulevardul Regina Elisabeta, de unde luam tramvaiul 24 ce mă ducea la Regie. În drum aveam mereu însotitori cu care vorbeam, glumeam, ascultam noutăti si ne initeam în bârfă. Multi dintre colegi au început să meargă pe la diverse cluburi sioniste. Cuta, verisoara mea, mergea la scoala de pe Anton Pann si când se făcea s-o întâlnesc, mergeam împreaună spre casă. Ea mergea cu câteva colege la clubul “Ha-Somer Ha-Tair”, adică “Tânărul Păzitor” în traducere, de pe strada Sevastopol. Într-o amiază, cred că era într-o duminică, am mers cu ea acolo. Pe strada Sevastopol, pe la jumătatea străzii între calea Victoriei si strada Buzesti, se afla un vechi cimitir evreiesc marcat de un zid cu stâlpi înalti de cărămidă. Zidul sustinea bare de fier forjat dublate din interior de fâsii de tablă ce împiedicau privirea să pătrundă dincolo. Înăuntru, de-a lungul gardului, era o baracă din lemn cam de aceeasi mărime ca sala de festivităti de la scoala noastră. În adâncime, cimitirul se întindea până aproape de Piata Victoriei, si dincolo de plopii ce străjuiau gardul din fund se putea vedea Palatul Presedentiei Consiliului de Ministri. Cimitirile sunt locuri triste si totusi sunt multi care se duc să cutreiere prin cimitire, pentru frumusetea monumentelor, a linistei de acolo si de multe ori pentru reculegere si meditatie. Cimitirul din Sevastpol era numai trist. Trist să vezi un loc în care pietrele funerare au fost smulse de pe morminte si depozitate într-o margine lângă gard ca să ilustreze nu istoria personalitătilor ce au poposit aici pe veci, ci barbaria unor nelegiuiti care au încercat să schimbe cursul istoriei. Aceste pietre funerare cu iscriptii încrustate în pulpa de marmură veche, multe din ele acoperite de muschi verzui, aliniate în siruri rezemate de gard, au lăsat în urmă pământul dezvelit, brăzduit de tractoare în care si iarba refuză să crească. In baracă se desfăsurau activitătile organizatiei. Jumătate din lungimea ei era divizată în încăperi largi, mobilate cu bănci în jurul peretilor si câte-o masă mărisoară pe centru. Desene, tablouri si lozinci în limba română si ebraică, animau peretii. Cealaltă jumătate a barăcii, partea din fund, adăpostea o încăpere mare fără nici un mobilier, cu exceptia unor bănci lipite de perete, ce înconjurau sala. Erau multi tineri, fete si băieti de toate vârstele, ce vorbeau gălăgios, strânsi în grupuri sau răzletiti prin colturi, si intrând în sala cea mare din fund, Cuta a fost imediat reperată de câteva fete care au venit să ne întâmpine. Apoi Cuta m-a prezentat unui tânăr înalt, cu figură prezentabilă ce inspira stăpănire de sine si multă inteligentă. Numele lui era Daniel. El era seful grupului de “tăirimi, ” adică tineri sub vârsta de 14 ani. Mai târziu am aflat că cei între 14 si 18 ani formau grupul de “benoni,” adică mijlocii, pe când cei mai bătrâni de 18 ani erau “bogrimi.” În jurul lui Daniel forfoteau multi copii, iar el după ce ne-a adunat pe toti într-una din camerele din fata barăcii, m-a prezentat la fiecare si mi-a cerut să le spun ce anume m-a făcut să vin la ei. Cred că am ridicat din umeri, fiindcă ce stiam eu să le spun?! Tăcerea mea a fost întreruptă de Daniel, care a început să ne vorbească despre Ha-somer Ha-tair. Ne-a spus că tara noastră este Palestina si că această tară are nevoie de “halutimi,” pioneri, tineri ca noi care trebuie să colonizeze pământurile de acolo, să le facă roditoare asa cum au fost odată, pe vremea lui David si Solomon. Apoi a zugrăvit tabloul întâmplărilor din timpul războiului, în care evreii au fost tratati de către nazisti mai rău decât animalele, torturati si asasinati în masă si că de aceea era necesar să fie creat un stat al evreilor în care fiecare poate trăi în sigurantă si deplină libertate. Ne-a vorbit despre întemeietorul sionismului, Dr. Theodor Hertzel, care a vizionat necesitatea creerii unui stat national evreiesc, Palestina, pe locul strămosesc, cu mult înaintea aparitiei lui Hitler si a nazistilor. La sfârsit am avut o discutie pe marginea unei schite literare a scriitorului L.Peretz, în care era vorba despre un om foarte sărac care nu a păcătuit nici odată în toată viata lui. Într-o zi, mergând pe stradă, o trăsură dă peste el si-l omoară. Ajuns la cer, sfântul Petre cercetează în cartea vietii că omul nu are nici un păcat si, neîncrezător, îl duce în fata lui Dumnezeu. Creatorul, cu fata radiind de bucurie, îl felicită pe om si-i spune să-i ceară orice si dorinta îi va fi înplinită. Omul însă nu cere nici o răsplată. Dumnezeu insistă, asigurându-l pe om că orice-i va cere, nu-i va refuza nimic. Omul ridică din umeri rusinat si spune că nu doreste nimic. Domnul, părând că-si pierde răbdarea, îl somează să-i ceară ceva, la care omul, cu privirea în pământ, frecându-si timid mâinile, îngănă: “Da’pă-i, Doamne, dacă nu-i cu supărare, o halcă de pâine cu putin unt pe ea, e tot ce-mi doresc...” Idea în discutie a fost dacă e normal ca atunci când ti se oferă orice, să te mărginesti, ca omul din poveste, la un lucru atât de neînsemnat. Este oare posibil ca atunci când oferta î-ti dă posibilităti nelimitate, tu să te mărginesti la un lucru fără însemnătate? Nu e oare păcat să reduci splendoarea infinitului la micimea cuprinsă într-un grâunte de nisip? După discuti, cei din grupele mai mari au strâns lemne în spatele cabanei, au aprins un foc de tabără si noi, strânsi laolată, cerc în jurul lui, cu fetele luminate de jocul flăcărilor, ascultam snoavele povestitorilor si cântecele îngănate în surdină de majoritatea celor strânsi ca să nu acopere sunetele născute dintr-o ghitară sau un acordeon. Apoi s-a încins dansul “Ha-Yeled” în care un băiat scoate în centrul horii o fată si dansează cu ea tinându-se de mână, când pe stânga, când pe dreapta. Si nu mică mi-a fost surpriza să mă văd poftit la dans de-o fătută cu codite si pistrui pe nas ca ale lui Simona. Dar mi-a făcut plăcere, si pe drumul spre casă cu Cuta, am căutat să aflu mai multe despre ea. Ajuns acasă, mama nu a trebuit să mă iscodească cu întrebări despre cele văzute acolo. De fapt, nu prea stia cum să mă oprească din relatări, că se făcu-se târziu si adoua zi trebuia să mă scol devreme.
VI
Domnisoara Bobinger nu era singura profesoară de franceză în scoală. Mai era o doamnă al cărei nume nu mi-l amintesc, dar retin foarte bine figura ei, părul blond incadrând o fată ovală, privirea vie ce prindea în focosul ei persoana cu care discuta, vorba retinută si o purtare ce denota confidentă. A trecut prin mai multe clase încercând să recruteze câtiva elevi care vor să participe la o serbare în pregătire. Când a întrebat dacă stie cineva o poezie frumoasă, mi-am amintit că în noptiera cu reviste a lui tata am dat peste un poem care m-a împresionat mult. A doua zi m-am dus s-o caut în cancelaria profesorilor si i-am arătat poemul. Poezia începea cu versul: “Mi-e foame dragă mamă, nu ai pâine?” Era lungă si finalul poemului era încârcat de dramatism. A citit-o si apoi m-a întrebat dacă vreau s-o recit la serbare. Din ziua aceea, la fiecare recreatie mare mă întâlneam cu ea în sala de festivităti si mă învăta cum să recit poemul. Cu râbdare îmi corecta tinuta, pozitia, si cu întreruperi pe aproape fiecare vers mă ajuta să reliefez în intonatie nuanta fiecărui cuvânt. După câteva sedinte, învătasem poemul pe dinafară si cu fiecare zi trecută sporea în mine excitatia apropierii momentului de performantă. În sfârsit, în săptrămâna dinaintea serbării, desi retusările de la repetitii s-au diminuat, am fost scuzat de la câteva ore de clasă, fapt pentru care eram privit cu invidie de majoritatea colegilor mei si am trecut cu bine si de repetitia generală cu întregul program alcătuit. Serbarea trebuia să fie tinută duminică dimineata, dar vineri seara am venit acasă cu febră. Adoua zi, sâmbătă, mama nu m-a lăsat să merg la scoală si m-a tinut în pat cu ceaiuri, aspirină si comprese cu spirt în jurul gâtului. Febra scăzu-se, dar lui mama nu-i plăcea să se joace cu boala, asa că continuat cu mai multe ceaiuri si mai multe doftoriceli. În noaptea acea m-am rugat lui Dmnezeu să mă facă bine pentru a-doua zi, si într-adevăr, a doua zi dimineata m-am ridicat din pat complect vindecat. Nu mai aveam temperatură, vocea-mi revenise la normal si-mi venea să dansez de bucurie. Dar mama a venit repede la mine si m-a băgat din nou în pat, ca să nu mă reîntoarcă boala. Nici un protest, nici o rugăminte si nici o lacrimă nu au făcut-o să dea înapoi de la hotârârea ei de-a mă tine acasă. Nici tata nu a intervenit. A fost una dintre cele mai mari deceptii din timpul copilăriei mele.
În fiecare zi de la două la sase seara, în atelierul mesterului Ardos se muncea pe rupte. Lucrând la un loc cu colegii din clasele mai mari, învătam unii de la altii mestesugul lemnăriei si al mobilierului de lux. Uneori munceam câte doi la o tejghea, văzându-ne fiecare de lucrul lui, măsurând, tăind, slefuind sau asamblând obiectele ce ne-au fost încredintate. Unul din primele obiecte pe care trebuia să le facem era un vinclu din lemn de carpen care trebuia asamblat din două piese si încleiate exact la 90 de grade. Mesterul era foarte pretentios la calitatea desenului, punându-ne de multe ori să desenăm după modele de lemn sau gips motive înflorate în forme contorsionate, felurite frunze pe vrejuri ce se încolăceau pe-o grindă, redate astfel ca să scoată în evidentă relieful. Cu răbdare pierdeam ore căutând să reproducem pe pagina de album aceste desene, iar eu oricât mă străduiam să desenez mai frumos, când priveam în jur desenele unora dintre colegi, mă căinam că nu pot retusa umbrele atât de frumos ca ei. Când avea nevoie de ajutor, mesterul ne chema la tejgheaua lui. Era foarte dibaci si ceea ce iesea din mâinile lu, depăsea aspectul obisnuit al mobilierului care ne înconjura, erau lucrări de artă, comparabilă numai cu mobilierul din vremeaRenasterii sau epoca prerevolutiei franceze. Sculptura lui cizelată sau încrustatiile în furnir de diferite culori puteau fi prezentate în orice salon de artă sau ar fi inobilat orice palat. La chemare lui când trebuia să încleieze componentele între ele, înainte de-a lăsa cleiul să înghete în strat subtire pe bucatile de lemn, trebuia să lăsăm totul din mână si să mergem la el. Din ochi ne indica cum să aplicăm vinciul de strângere si în ce pozitie, în timp ce el căuta să mentină nemiscate membrele mobilierului de încleiat. Strânsoarea cu vinciu trebuia făcută peste cuburi de lemn moale care nu lasă urme pe mobilă, si ferească-ne Domnul ca din neatentie vreunul dintre noi să fi scăpat vinciul metalic din mână peste piesa finisată, că mâna lui zdravănă scăpăra cu iuteala fulgerului peste ceafa ta si numai stele verzi aveai în fată pe tot restul zilei. Către sfârsitul anului ni s-au înmânat la fiecare câte-o plăcută finisată de lemn pe care trebuia să desenăm siruri de forme geometrice reproduse dintr-o carte. Când am terminat desenul pe lemn, mesterul ne-a arătat cum să cizelăm formele respective în carnea lemnului, înlăturând cu multă atentie suvitele de material de prisos. A fost prima lectie de sculptură în lemn si am fost informati că aceste plăcute vor fi socotite ca piesele de examen. Fiecare detaliu desenat pe plăcute, triunghiuri, pătrate sau romburi în relief, trebuiau să fie egale si identice între ele, sirurile trebuiau să fie drepte, spatile dintre ele egale si fiecare urmă de daltă sau cutit trebuie să dispară sub fina slefuire finală care să lase netezime de marmoră pe orice suprafată. Nu toti am excelat în această tentativă, dar au fost putini care au produs piese remarcabile. Între acestia, am avut un coleg, Steinberg Bebe, care avea un deosebit talent la desen. În clasă fiecare profesor când avea nevoie să reproducă pe tablă un desen, schemă sau o lectie mai importantă, îi cerea lui Bebe s-o facă. Talentul lui a înflorit în forme multiple de-a lungul anilor pentru că s-a dovedit la fel de fructuos si în sculptură, artă dramatică si chiar în cinematografie. Dar acum plăcuta lui finisată si lăcuită a fost incontestabil cea mai reusită din toată clasa si expusă în expozitia de sfârsit de an a scolii care avea loc anual într-un local închiriat pe strada Carol. Doi ani mai târziu Bebe avea să expună la aceeasi expozitie o altă sculptură în lemn, copia statuii Soldatului Sovietic cu pruncul în brate după statuia din Piata Victoriei a sculptorului Jalea, dacă nu mă însel. A fost o lucrare superbă, înaltă mai mult de jumătate de metru, pe care însusi mesterul a apreciat-o. Bebe a fost unul dintre prietenii de care m-am atasat cu timpul mergând deseori spre casă după orele de atelier, fiind onest, întelegător si fără ifose de primadonă. Orfan de tată, trăind în sărăcie alături de mama si sora lui Eva, care a venit la scoala noastră după Reforma Învătământului din 1948, locuia într-o casă modestă în zona străzii Nerva Traian. Mergeam împreună până în poarta casei lui si totdeauna ceea ce discutam cu el era mai interesant si mai diferite decât cu ceilalti colegi. Prietenia cu Bebe era un privilegiu, pentru că fiind mai solid decât multi din clasă, sub protectia lui nimeni nu îndrăznea să se atingă de mine, desi el nu s-a bătut niciodată cu nimeni. Într-o zi pe la sfârsitul lui aprilie,directorul scolii, domnul Walenstein, a introdus în clasă pe actorul Alexe Marcovici, un domn elegant, îmbrăcat cu un pardesiu crem si fular alb de mătase. Era un bărbat înalt, slab, cu păr negru dat peste cap ce incadra o frunte lată cu colturi si o pereche de ochi foarte ageri. El avea să pună în scenă traditionalul spectacolul de sfârsit de an al scolii, pentru care venise să recruteze noi talente. După ce directorul l-a lăsat în seama noastră, el si cu pedagogul Eschenazi cu care a venit si care-i sta în urmă, au început să vorbească pe rând cu fiecare dintre noi. Începând cu băncile din fată s-au oprit în dreptul fiecărui elev întrebând dacă au fost în vre-un spectacol, dacă au apărut în vre-o piesă de teatru, dacă pot declama si alte întrebări de acest gen. Din când în când, după scurtul înterviu cu unii dintre noi, îi spunea pedagogului care venea în urmă înarmat cu un bloc de hărtie, să noteze numele celui ales. După ce a vorbit cu mine, i-a zis lui Eschenazi să noteze: “voce de Beligan” Rămas uimit, l-am întrebat pe Emil în soaptă: “Ce-i aia?” “Ce-i ce?, m-a întrebat Emil. “Voce de Beligan”. Emil a râs: “Dobitoc! A zis găligan.” M-am răzbunat cu un ghiont între coaste. Pe sirul de bănci de lângă usă, în prima bancă era un băietel cu păr blond, prietenos cu toată lumea si care apartinea unei famili de oameni înstăriti, Adrian Cojocaru. Ajuns în fata lui, actorul a strigat: “Clasă! Îsta-i Albisor! Cine l-a văzut la Baraseum?” Teatrul Baraseum a fost unicul teatru în care actorii evrei aveau voie să joace în timpul ocupatiei germane. Colegul nostru Cojocaru, la fel ca si pedagogul Eschenazi, erau distribuiti în mod frecvent în piesele de copii si comediile jucate pe această scenă. Mai târziu teatrul avea să fie transformat în Teatrul Evreiesc de Stat cu întreg repertoriu în idis. Vocea mea de Beligan nu m-a ajutat să fiu selectionat în spectacol, ci doar cătiva din toată clasa noastră au ajuns în final pe scenă, în afara lui Albisor si Piturcă care a primit unul din rolurile principale. Dar spectacolul în sine, cu o singură prezentatie dată într-o seară senină de iunie pe scena ridicată pe terenul de volei din curtea scolii, a fost de ne uitat. Au fost aduse scaune si bănci de au umplut terenul până la gard, dar la spectacol multi dintre noi au stat si în picioare. Astăzi, după o perioadă de sase decenii, regăsesc în memorie frânturi de cuplete, glume si cântece ascultate numai o singură dată în seara aceea si de fiecare dată revăd chipurile lor, tineretea si bogătia de expresie scăldată în lumina reflectoarelor. Si dacă regret nespus un lucru, este acela că niciunul dintre părintii mei nu m-au însotit în seara aceea si nici măcar Simona nu a fost acolo ca să am cu cine împărtăsii bucuria unui spectacol asa de reusit.
VII
Anul scolar s-a soldat cu o singură corigentă: limba franceză. Domnisoara Bobinger nu m-a iertat. Asta avea să mă tină ocupat pe tot timpul verii dacă voiam să-mi regăsesc colegii in clasa a doua la toamnă. Aveam de învătat verbele, declinările, o multime de cuvinte si mai ales pronuntia care era, cred, partea cea mai dificilă, desi mama încerca să mă corecteze de fiecare dată, însă fără rezultat.. Tanti Luti, mama lui Cuta, cunostea un student care era foarte bun la franceză si care se numea Pozmantir. Era un tip cam ciudat; l-am cunoscut mai înainte pe când am vizitat-o pe mătusă într-una din zile. Tănăr, înalt, brunet cu păr ondulat din care o suvită cădea răzleată pe fruntea-i palidă, era întovărăsit în permanentă de un baston de care nu se folosea la mers pentru că era întreg si sănătos. “De ce mergi cu bastonul?”- l-am întrebat într-o zi. “Ca să mă apăr de câini”- a venit răspunsul. De câte ori venea la noi, intram cu el în dormitor si acolo, la masa de lângă fereastră, cu cartea si caietul deschis citeam, traduceam si învătam verbele pe de rost, zilnic, timp de peste o oră. După ce pleca de la noi, trebuia să compun o istorioară în franceză, să copiez o lectie nouă si mai trebuia să învât alte verbe. Oh, de-as putea scăpa de această domnisoară Bobinger mai repede! S-a cam terminat cu joaca pe stradă cu prietenii mei. Tata a aranjat cu cei din administratia ziarului Viitorul, să mă lase să fac practică în biroul lor. Într-una din primele zile de vacantă a venit cu mine dimineata să mă prezinte celor din birou. Aici am întâlnit multi domni si doamne cu fete distinse si zâmbete cuceritoare care m-au primit in mijlocul lor cu căldură si întelegere părintească, făcându-mă să mă simt din primul moment în largul meu. Câte-odată mă solicitau să copiez cifre pe niste formulare, alte ori mă puneau să liniez căteva coale de hărtie, să adun sau să scad siruri de numere, dar de cele mai multe ori mă lăsau să mă joc în voia mea pe o masină veche de scris de care m-am apropiat cu pasiune si interes. La prânz mergeam în grup cu ei la o cantină, mă ocroteau sub mantalele lor pe vreme ploiasă, mă serveau cu bomboane sau ciocolată, si dacă as fi fost copilul unora dintre ei, nu cred că as fi fost tratat mai bine. Uneori, tata lucra în schimbul de după amiază la zetărie si atunci urcam scările din dos, la primul etaj, să-l vizitez. Acelasi ca totdeauna, cu părul vălurat, dat pe spate, cu degetele înegrite de cerneală, tinând un spalt pe care aduna literele de plumb si cu ochii săi albastrii luminosi, mă primea cu zâmbet pe buze si mă întreba ce e nou. Lângă el, colegul lui de muncă, Usache, mă saluta făcându-mi cu ochiul. Priveam cu interes atelierul care încă din frageda copilărie mi-a devenit familiar pentru că, indiferent de locul lui de muncă sau stăpân, aceleasi dulapuri cu litere de plumb erau peste tot, aceleasi valturi înegreau cu cerneală literele înaintea tragerii unei noi corecturi, aceleasi linotipuri zăngăneau cu sunet strident si aceleasi masini plane scoteau pagini de tipărituri. Numai că aici sala era mai mare, plafonul mai înalt, peretii erau vopsiti pe jumătate in albastru, lumina era mai bogată si în jururul lui tata erau mese cu rotile care puteau muta paginile grele de plumb fără a fi tinute pe pântec cu mâinile. Drumul meu către birou care se afla pe strada Academiei, trecea prin Pasajul Victoriei unde se afla Teatrul National Comedia. Aici clădirea împunătoare a teatrului cu scări grandioase la intrare, holul larg în care se afla casa de bilete si două scaune tapitate în plus rosu de o parte si de alta a usilor ce ducea spre sala de spectacole, aveau o putere fascinantă pentru mine. Prima piesă pe care am văzut-o aici cu bilete cumpărate prin scoală a fost “Romeo si Julieta” cu actorul Mihai Popescu, vestit în vremea aceea pentru înterpretarea sa. A fost un spectacol remarcabil, văzut de la galerie, care a durat aproape cinci ore, considerând si timpul luat pentru schimbarea decorurilor celor 27 de tablouri. După aceea, profitând defaptul că scoala permitea difuzarea de bilete cu plata după, din bursă, mi-am extins pasiunea pentru teatru, mergând la multe matinee în care am văzut pe Emil Botta în “Othelo,” la sala Sfântul Sava, pe Giugaru, Birlic si Beligan in “O noapte Furtunoasă” si “O Scrisoare Pierdută,” la sala Comedia. La această pasiune a contribuit foarte mult si înfiintarea teatrului Muncitoresc CFR, în localul de lângă Stadionul Giulesti, folosit în trecut de nemti ca spital si comandament German. Prima piesă prezentată aici cred că a fost “Coliba Lui Mos Toma,” dar adevărata premieră a fost deschiderea teatrului în sine. Sala mare elegantă, peretii în calcio vechio, draperiile rosii de catifea, la fel ca si cortina, scaunele tapitate in plus si scena enormă cu fosă pentru orchestră, a devenit din primul moment una dintre cele mai încăpătoare si frumoase săli din tot orasul. Repertoriul s-a îmbogătit cu o paletă de lucrări dramatice celebre care fără nici o îndoială au contribuit la formarea gustului meu pentru artă si nu mai putin, a unei generatii de oameni din cartier care nu s-ar fi deplasat niciodată până în centrul orasului pentru o piesă de teatru. Singura legătură a acestor oameni cu un act artistic pe viu ar fi rămas numai revistele muzicale cu actori ca Titi Mihăilescu sau Horia Căciulescu din pauzele filmelor de pe Grivita. Teatrul de pe Giulesti a furnizat pentru mine o atractie căreia cu greu mă puteam împotrivi, depăsind chiar si atractia pe care am avut-o pentru meciurile de fotbal de pe stadion. Urmăream în ziar ce spectacole sunt în ziua respectivă, în special sâmbăta seara când tata nu lucra si începeam să mă rog de ei să mergem la teatru. De multe ori reuseam să-i conving, si atunci tata-mi da bani să merg să cumpăr bilete pentru seara.. Alte ori nici rugămintile mele, nici cele ale lui Simona nu puteau să-i determine să meargă. Atunci, în ziua următoare, înainte de începerea matineului începeam să mă foiesc cu motive să ies afară din casă, si când reuseam mergeam glont la teatru. Mersul pe jos de la scoală mă ajuta să economisesc ceva bănuti, nu totdeauna suficient pentru cumpărarea unui bilet. Uneori găseam câte-o use laterală din jurul teatrului deschisă si mă furisam în sala de spectacol fără zgomot asezându-mă pe primul scaun liber. Puteam să văd aceeasi piesă de teatru de nenumărate ori, la fel cum si astăzi pot vedea un film clasic la televizor din nou si dinou, fără a mă plictisii si nici de faptul că învătasem replicile pe dinafară nu mă supăra. Din acest motiv, poate, revăd si acum în aducerea aminte, spectacole ca “Moartea Civilă” cu Ovid Brădescu, “Vulpone” cu Nicolae Sireteanu, sau ”Coana Chirita” cu Nelly Nicolau Stefănescu. Si cine ar putea să uite realizări ca “Nevestele vesele din Windsor” pe muzică de Otto Nicolai în care orchestra, beneficiend de un întreg arsenal de instrumente si o fosă imensă in care ar fi intrat întreaga Filarmonică, concerta de fiecare dată faimoasa ei uvertură.
VIII
Vărul meu Benu a fost cel dintâi care a profitat că se putea trece încă spre vest si a reusit să ajungă în Austria. Scurt timp după aceea, Ticu, care continua să doarmă din când în când la noi, a plecat si el. Cea din urmă amintire cu el din perioada aceea, a fost legată de felul în care se pieptăna. La noi, dormea pe lavita de scânduri făcută de tata, din bucătărie. Când se scula dimineata, îsi turna apa în lighean si se spăla până la brâu, în el. Când era frumos afară, nu pregeta să iasă despuiat de cămasă, cu prosopul pe umeri, la cijmeaua din curte. Apoi se instala în fata oglinzii atârnată în perete si timp de mai multe minute îsi pieptăna părul lung, negru, dat peste cap, în toate directile. “De ce te piepteni asa?”- am întrebat. “Asa cum?”- mi-a răspuns cu o întrebare. “Păi, si în sus, si în jos, si pe stânga, si pe dreapta...” “Pentru că si părul are nevoie de gimnastică”, mi-a răspuns. Păcat, gimnastica părului nu avea să folosească prea mult, pentru că la scurt timp după plecarea lui am primit din Italia o scrisoare si câteva fotografii făcute la nunta lui cu o tănără frumoasă si deja avea părul căzut. Se vede treaba că a mostenit si el de la unchiul Aurel, tatăl lui, nu numai întreaga lui înfătisare, asa cum o tineam eu minte, dar si chelia. Sergiu, rare ori dădea câte-un semn de viată. Sotia lu, Maricica, născuse o fetită si locuiau la parterul unei clădiri din zona Grădinei Icoanei. Am aflat toate acestea într-o zi când tata ne-a scos în oras la cumpărături. Tocmai intrasem în magazinul Lafayette din Calea Victoriei, când ne-am întâlnit cu el. “Unchiul Avram, tanti Berta, ce faceti aici?”- ne-a întrebat Sergiu. A insistat să mergem cu el la etajul patru, acolo unde se afla un resturant elegant cu fete de masă scrobite si tacămuri de argint. Ne-a instalat la o masă în centru si a spus să comandăm tot ce dorim. “Nu vă faceti probleme, ăsta-i restaurantul meu.” Si într-adevăr, clientii si personalul de acolo îi spuneau “dom’le director.”
După instaurarea guvernului Groza situatia în tara nu s-a îmbunătătit, desi noul guvern a introdus o serie de măsuri, între care alegeri noi, împroprietărirea tăranilor si drepturi de vot femeilor. Apoi au urmat multe demonstratii anticomuniste soldate cu numeroase arestări, bătăi si chiar cu moartea unui număr necunoscut de oameni. Partidul comunist sprijinit de sovietici a început să-si extindă dominatia în treburile politice ale tării, în pofida partidelor traditionale care au fost scoase cu timpul în afara legii sau au fost fortate să fuzioneze cu comunistii. În fruntea partidului Comunist se afla Gheorghe Gheorghiu Dej care a fost tinut în închisoare pe toată perioada războiului si care împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca, Theohari Georgescu si Lucretiu Pătrăscanu formau Comitetul Central. În ziare figurile lor începură să apară din ce în ce mai des si Gheorghiu Dej, cu figura lui de om necompromis, plin de energie si vitalitate, părea să inspire încredere în populatia ajunsă la limita dezamăgirii si-a sărăciei. Mama privindu-i fotografia in ziar, a spus că seamănă cu Charles Boyer, marea ei feblete cinematografică din tinerete. În perioada aceasta de tranzictie si incertitudine în care schimbările de curs erau marcate de arestări, resursele naturale ale tării erau secătuite de noile Sov-Romuri care facilitau transportul bunurilor românesti către Rusia, în timp ce în tară lipsurile si foametea se făcea tot mai simtite. În fata nemultumirilor generale, presa vremii a început să încurajeze multimea să actioneze împotriva “speculantilor” care erau învinuiti că stochează mărfurile de pe piată ca să poată sporii preturile. În ziare apăreau zilnic fotografii în care multimea plimba pe străzi câte-un negustor cu placarde atârnate de gât ce sfârsea linsat de mânia generală. Părintii mei încă mergeau la piată cu mărfurile lor în special duminicile si în zile mai mari de târg. Într-o dumincă dimineată, cătiva s-au oprit la taraba lor de la marginea bordurii să întrebe de preturi. Unii mai îndrăsneti au început să vocifereze si să strige: “Speculantii! Speculantii!” Curiosi, alti trecători s-au oprit să urmărească ce se întâmplă. Lumea se îmbulzea, multi vociferau si cereau să-i atârne lui tata o placardă de gât. Tata a început să-i împigă cu coatele si scotând din buzunar cu mână lui zdrobită de înlestarea masinii carnetul de sindicat cu cotizatia la zi, urlând peste gălăgia generală: “Ce vorbesti măi, păi eu nu sunt muncitor ca si tine? Tu ce-ai făcut noaptea asta? Ai dormit? Nu? Tu sti ce-am făcut eu?”- a scos ziarul din buzunarul pardesiului si l-a întins multimii. “Asta-i ce fac eu în fiecare noapte! Si asta-i ceace fac ca să dau copiilor de mâncare!” Spunând asta, a indicat mărfurile de pe jos peste care multi se urcase cu picioarele. Multimea a amutit si-a început să se retragă. Mama tremura toată învinetită. Tata tremura si el. Câtiva cumpărători cereau una sau alta din marfa de pe jos, dar tata a spus că prăvălia este închisă si după ce-a împachetat totul, a plecat acasă fără nici un cuvânt. Nu acelas lucru s-a întâmplat cu domnul Segal, tatăl lui Samurică. El era un infirm, cu o cocoase reliefată si în fata si în spatele toracelui deformat ce-l făcea scund si indesat. A fost luat pe sus de multime si plimbat de-alungul Grângasilor cu placarda de gât sub ploaia de pumni si lovituri anonime. Când nu s-a mai putut tine pe picioare, câti-va oameni de inimă l-au dus acasă, unde a zăcut multe luni până s-a refăcut. Părintii mei au continuat să mai meargă cu marfa ce o aveau în piată, dar într-o zi, s-au întors cu mânile goale si fete necăjite de parcă ar fi îngropat pe careva. Politia le-a confiscat toată marfa, atât lor cât si-a altora. Acum erau mai săraci decât înainte, pentru că tot căstigul lor a fost re-învestit in alte mărfuri, din care multe erau încă neachitate.
Corijenta mea din toamnă, am dat-o cu cealată profesoară de franceză. Nu am fost singurul corigent, si în clasă s-au strâns un număr de elevi si colegi din clasa mea. Aveam ororare să dau ochii din nou cu domnisoara Bobinger. Când am văzut cine vine în clasă, am răsuflat usurat. Am fost ascultat printre cei din urmă; am conjugat câteva verbe, am răspuns la mai multe întrebări si în final a trecut nota opt în catalog. Cu asta mă stiam salvat.
IX
Ne-am reîntâlnit aceasi, într-o clasă nouă care nu era cu nimic diferită de vechea noastră clasă, cu exceptia pozitiei în clădire. Geamurile din clasa veche dădeau spre stradă, iar acum erau orientate câtre terenul de sport din curte. Câtiva colegi schimbaseră clasa, altii atelierul în care făceau practică, în timp ce altii noi au apărut aici. Ne-am întâlnit bucurosi după întreruperea de-o vară si fiecare părea să aibe un volum de amintiri care se cereau povestite ca răspuns la întrebarea: “Ce mai e nou?” Emil (Alimănescu) nu mai sărea peste bănci ca în anul care a trecut, părea mai înalt si mai subtire, cu aceasi fată rotundă, păr tăiat scurt, ondulat si o pată din nastere, cât o unghie, peste buza superioară. M-a tintit din use si a început să strige: “Poetul Mazăre! A venit poetul!” Cu ghiozdanele aruncate la nimereală peste bănci, grupuri, grupuri răsfirate aici si acolo, fiecare aveam câte ceva de spus ori de întrebat, nebăgând în seamă că clopotul de la intrare a anuntat de-o vreme începerea primei ore de curs si că profesorul era deja instalat la catedră. Dirigintele clasei anul acesta era profesorul Ringhelstein, “Mosul,” cu care am făcut prima oră. După ce a tusit de câteva ori ca să ne atragă atentia, în clasă s-a făcut liniste si ne-am asezat la locurile noastre. Mi-am lăsat servieta pe prima bancă lângă Avram Simon, “Piturcă,” asa că m-am asezat lângă el. Cu vocea lui caldă, părintească, Mosul a citit catalogul, apoi l-a pus pe Steinberg Bebe să copieze pe tablă orarul clasei pe primul trimestru pe care noi l-am trecut pe caiete. In timp ce Bebe construia pe tablă graficul orarului, Mosul a început să ne povestească o întâmplare de curând care l-a făcut să reflecteze asupra avansului tehnologic din zillele astea. Spunea că a văzut un militar american pe bulevard, în centru, scotând o ultimă tigare dintr-un pachet străveziu gol pe care l-a aruncat în mijlocul drumului. O masină s-a întâmplat să treacă cu rotile peste pachetul de tigări care s-a turtit sub greutatea ei ca o coală de hârtie. După ce masina s-a îndepărtat, pachetul a revenit la forma lui initială, fără spărtură, deformare sau un semn cât de mic. Cineva s-a dus si a ridicat pachetul ca pe un trofeu, pentru că pe vremea aceea, pachetul acesta, imitând clestarul, valora mai mult decât o tabacheră normală de tigări. “Domnilor,” ne-a mai spus Mosul, “am intrat era materialelor plastice! De-acum în colo multe metale vor fi inlocuite de materialele plastice care vor fi ieftine si mult mai durabile. O să fiti martori la multe schimbări care vor revolutiona atât stiinta cât si tehnologia. O să vedeti, nu are să treacă mult!”- ne-a asigurat el. Intr-adevăr, denumirea “nylon” începuse a fi pe buzele fiecăruia, în special a tinerelor femei care erau înebunite după ciorapii de nylon introduse de americani în Bucuresti. Acestia nu numai că erau mai frumosi decât ciorapii de mătase naturală, care oricum nu se găseau, dar erau mai subtiri, fini si foarte elastici si mai ales, puteau fi purtati vreme îndelungată pentru că erau rezistenti la uzură. O altă evolutie tehnică a timpului a fost aparitia creioanelor cu pastă. La fel ca si ciorapii de nylon, acestea nu se puteau cumpăra decât de la negustorii ambulanti de prin pietele mari si costau foarte mult. Curând însă spiritul inovator al unora a lărgit piata creioanelor cu pastă cu productie autohtonă confectionate pe strung din aluminium, cu rezerve importate din apus. Acelasi spirit inovator a dus si la crearea unui număr de afaceristi pe picior ce-si desfăsurau produsele la repezeală în calea trecătorilor, acolo unde aglomeratia era mai mare, pe calea Grivitei lângă Gara de Nord ori la Podul Grant către Giulesti. Veneau cu o ladă in mână, urmărind să nu fie vre-un sergent în apropiere si acolo, pe platforma îngustă a lăditei începeau să facă demonstratii la pietrele de ascutit cutite, produse chimice de curătat petele de pe haine sau “Uite popa, nu e popa, de trei ori.” Când tinteau politistul venind către ei, strângeau în grabă marfa de pe lădită si dispăreau în multime.
Acasă am primit vizita unchiului Manole din Ploiesti. Venise într-o seară, în urmă cu căteva săptămâni cu o valizioară mică în mână, pentru niste afaceri urgente, pe o zi sau două. Voios, a adus cu el o încăcătură de povesti si bomboane pentru mine si Simona. Tata a fost bucuros să-l vadă si mi-a zis să dau fuga la cârciuma domnului Buzatu si să cer o sticlă de vin în cont. Am primit o sticlă de vin negru de Malaga din care tata ne-a lăsat si pe noi să gustăm. Era vâscos si dulge ca mustul. Tata zicea că are puterea ursului. După mai multe zile în care unchiul pleca în fiecare dimineată de-acasă si se întorcea către seară, nenea Manole a început să spună că el nu vrea să se mai întoarcă acasă la Ploiesti, că aici afacerile sunt mai bune si că cea mai bună ideie este să fie partener cu tata în afaceri. Tata i-a zis că el are deja o experientă în care a pierdut mai mult decât a căstigat si că nu are intentia s-o ia de la capăt. Înflăcărat, unchiul s-a ridicat în picioare si, patrulând în jurul mesei de bucătărie, a început să-l convingă pe tata asupra unor prospecte formidabile pe care el, cu conectiile pe care le are, ar putea face milioane de lei împreună. Tata l-a felicitat pentru prospecte, dar a rămas neclintit în hotărârea lui. In final unchiul a spus că are nevoie ca tata să-l finanteze pentru că el nu mai are bani nici măcar ca să ajungă acasă. Ochii lui mama, muti, erau atintiti pe tata. Privind numai la felul în care ea îsi tinea gura înclestată, fără a spune nici un cuvânt, cu buzele subtiate de strânsoare, se putea întelege răspunsul ce tata avea să-l dea. Din prima zi sosirea unchiului la noi a declansat în ea presimtirea unei vesti rele. După câteva zile de la sosire, văzând că nu se mai întoarce acasă, presimtirea s-a transformat în certitudine si i-a spus lui tata că ceva nu e în regulă. Acum că s-a dat în vileag, cu sigurantă că lucrurile la Ploiesti stau foarte prost, poate au pierdut totul si din cauza asta si-a părăsit familia si copiii si a venit să stea la noi. Înainte ca tata să aibe timp să răspundă, mama l-a întrebat: “Dece nu vinzi prăvălia de-acasă si cu banii respectivi începi aici?” El a privit un moment în gol. “Nu pot dragă, nu pot s-o vând, că trebuie să-mi plătesc creditorii. Si asa vin peste mine să-mi ceară bani. Vânzarea e proastă, nimeni nu cumpără nimic. Am nevoie de ajutor, nu am unde să mă duc. Debora, nevastă-mea, e bolnavă cu nervii, cred că trebuie s-o duc la balamuc. Vremurile s-au schimbat, nu mai e cum a fost...” Adoua zi unchiul a venit mai devreme din oras, dar nu a intrat în casă. S-a dus direct în cârciuma de la stradă. La fel si în zilele următoare. Mama nu a mai putut răbda; l-a somat pe tata că trebuie să facă ceva. Unchiul trebuie să plece. Se pare că discutia dintre tata si unchiul Manole nu a avut loc acasă si nici nu se stie câti bani a primit unchiul de la tata ca să se întoarcă acasă, dar în ziua următoare unchiul si-a luat rămas bun de la noi si a plecat. Către sfârsitul săptămânii, domnul Buzatu a venit la noi cu o notă de plată. “Ce-i cu asta?”- a întrebat tata uimit. “Păi fratele matale a consumat la mine si a zis s-o pun în cont” “Dar pe mine m-ai întrebat?”- l-a chestionat tata. “Păi doar sunteti frati, nu?”- a răspuns cârciumarul ridicând din umeri. “Hai să fim seriosi, domnule Buzatu! Dacă vine la mata un străin care stă ocazional la mine si-ti cere bani în numele meu, dumneata îi dai fără să mă întrebi si pe mine? Cum crezi matale că eu am să iau pâinea de la gura copiilor mei ca să-i plătesc lui băutura? Regret, domnule Buzatu, dar eu nu am nimic de-a face cu nota asta.” Proprietarul a mai stat un moment în cumpănă, dar negăsind un argument convingător, a dat din umeri si a plecat.
X
Ce poate fi mai plăcut decât răgazul de a mai rămâne în pat dimineata în zilele de odihnă? Nu trebuie să sari din pat la auzul ceasului desteptător, în plin întuneric, în casa înghetată de peste noapte si nu trebuie să alergi după tramvai ca să ajungi în timp la scoală. In celelalte zile zbârâitul cesului dimineata î-mi răpea cele mai frumoase visuri. Cu ochii încă lipiti de somn, mă ridicam la marginea patului, chircit, coate pe genunchi, încercând să înnădesc continuarea visului întrerupt, si dacă mama nu m-ar fi înghiontit pe la spate, poate că as fi adormit din nou pentru o clipă. Ea însă, cu capotul de casă pe ea si cu papuci de pâslă în picioare, mă mustra în soapte ca să nu-l scoale pe tata venit de curând de la lucru. În zilele de odihnă ceasul nu trebuia să sune dimineata si puteam dormi până când se lumina de-abinelea. Deschideam ochii privind lumina de afară prin dantela perdelelor crosetate de mama si fără să fiu zorit de nimeni puteam lenevi în voie încă un timp. De multe ori tot atunci se scula si tata, privind cu ochii lui albastri ce se întâmplă în jur si de multe ori, cu chef de glumă si joacă, ne trăgea spre el în pat, pe Simona si pe mine, sau ne gâdila. Pentru că în dormitor numai rare ori se aprindea focul, ne luam hainele de pe scaun si alergam cu ele în bucătărie unde era cald si acolo ne spălam si ne îmbrăcam. Aici, lângă focul trosnind în masina de gătit, mama păzea laptele să nu dea în foc peste bordura cratitei smăltuite in care caimacul se umfla amenintător. Masa era deja aranjată cu căni, pâine, unt si marmelada în borcanul acoperit cu o foită de celofan. Într-o dimineată ca aceasta, la început de decembrie, tata mi-a spus că începând de adoua zi, trebuie să merg după scoală la Templul Coral, la cursul de pregătire pentru Bar-Mitzva. Trebuia să fiu acolo înainte de ora sapte pentru că rabinul cu care trebuie să învăt să citesc Tora are si alti copii programati pentru curs. “Nu uita,” mi-a zis tata, “Bar-Mitzva înseamnă că de-acum esti socotit bărbat si un bărbat adevărat este punctual si serios. Deci caută să ajungi în timp acolo pentru că dacă întârzii odată sau de două ori, rabinul se supără si nu te mai primeste. Ne-am înteles?” Am încuvintat. După orele de atelier am dat fuga până la Vitan la tramvaiul 19 care trecea prin calea Văcăresti, chiar prin fata Templului Coral. Am coborât la calea Călărasi unde se afla primăria locală si m-am avântat prin multime până în fata templului. La stradă, un grilaj de fier forjat în spatele căruia se afla o curticică nu foarte adâncă până la intrarea în clădire. Clădirea însă foarte impunătoare cuprinzând trei nave din care cea centrala se distingea printr-un portal rotunjit în partea de sus deasupra căruia se afla rozeta unor geamuri ornamentale dispuse în romb. Navele laterale se complectau simetric cu geamuri înalte ce inrămau vitralii si aveau pe deasupra fiecare câte o rozetă ca cea de la intrare, însă ceva mai mică. Nava centrală era putin iesită în afara celorlate două, avea de o parte si de cealaltă a intrării suspendat câte un felinar de fier forjat si se termina sus pe frontispiciu cu o lucrătură ce părea dantelată. Deasupra ei cornisa avea pe mijloc tablele cu cele zece porunci incadrate pe margini cu două turete ce păreau să imite mânerele de lemn ale sulurilor sfinte pe care fatada navei părea că se înfăsoară. Portalul conducea după căteva trepte de marmoră către o usă masivă de lemn încrustat în spatele căreia o încăpere imensă, silentioasă, cu lumină domoală venită dintr-un candelabru imens deasupra podiumului din partea opusă. Podiumul era jos cu un pupitru pe centru îmbrăcat într-o lucrătură scumpă si sfesnice pe margini, avea în spate o boltă înaltă cu lucrătură fină si chivotul sulurilor sfinte acoperit cu o draperie de catifea. Băncile de lemn lustruit în negru, înalte si reci, erau despărtite de-un culoar larg acoperit cu covor rosu, ce pornea de la use până la podium. Deasupra lor, balcoanele dispuse pe două etaje înconjurau peretii pe trei laturi sustinute de stâlpi rotunzi si din loc în loc, suspendate, ciorchine de becuri neaprinse. Desi era slab luminată, numai din centru, măretia sălii era grandioasă, aproape fiecare coltisor excela în lucrături a căror detalii nu se pot descrie amănuntit fără a omite multe alte lucruri tot atât de frumoase si demne de mentionat. M-am îndreptat cu pasi timizi către podiumul din fată. Pe primul rând, la marginea unei bănci, un bărbat în redingotă neagră si pălărie cu boruri largi, citea dintr-o carte. M-am oprit în fata lui fără să-mi scot sapca de pe cap: „Bună seara” M-a măsurat prin sticla ochelarilor cu rama de sârmă: „Salom!” „Am venit pentru Bar-Mitzva” Mi-a întins cartea din mâna lui: „Sti să citesti de aici?” Mi-am lăsat servieta pe bancă si am răsfoit cartea. Coperta groasă a cărtii era îmbrăcată în piele si încrustată cu litere în ebraică. Eram familiarizat cu litere ebraice încă de la scoala din Poradim, dar chiar si acum, cu două ore de ivrit pe săptămână cu profesorul Szabo, nu puteam spune că excelez în citirea corectă a unui text. Îmi lua timp să descifrez litera cu literă, la care trebuia să analizez pozitia punctelor din jurul textului, pentru că locatia punctuatiei schimbă vocala care o însoteste. La fel ca si la orele de muzică, descifrarea notelor pe portativ ia timp unui începător, luni sau poate ani până ajunge să înteleagă muzica scrisă numai dintr-o privire. Si aici cei versati cu cărtile sfinte pot omite punctele si citesc însiruirea de litere din text. Cartea pe care mi-a întins-o nu avea puncte: „Nu are necudot (puncte)”, am zis. Mi-a luat cartea din mână si-a deschis-o la alt capitol. „Încearcă aici”- mi-a spus, dându-mi cartea înapoi. Am început să citesc încet, tărăgănat, cu emotie, ca la un examen. În acest timp, au mai apărut si alti copii care s-au asezat pe bănci în jurul nostru. Unii dintre ei începuseră cursul înaintea mea si erau mai avansati decât mine. Am primit si eu o carte pe care puteam s-o iau acasă, dar acum, unul după altul, eram pusi să citim pe rând rugăciunile indicate, în timp ce restul urmăreau din carte. După o perioadă cititul a început să curgă lin, cu poticniri mai rare care si ele au dispărut în timp. Către sfârsitul lunii, după Hanukah, am început să citim din Tora (Sulul Sfânt). Din Tora se citeste zilnic câteva pasaje ce descriu istoria patriarhilor asa cum apare în Vechiul Testament. Scrisă în coloane verticale aliniate pe–un val din piele subtire, înfăsurat pe două rulouri mari de lemn lustruit, acestă istorie e divizată pe zilele unui an întreg după calendarul evreiesc, astfel ca zilele ce marchează celebrarea unui anumit eveniment sau sărbătoare să coincidă cu episodul corespunzător din Tora. Când se ajunge la sfârsit, Tora este celebrată printr-o mare sărbătoare în care oaspetii cântă si dansează, după care, în următoarea zi, cititul Torei se reia de la început. Din păcate citirea corectă a cuvintelor din Tora, nu m-a ajutat să desprind si mesajul continut în acest text, pentru că între a citi si tălmăci e o mare diferentă.
Noul meu coleg de bancă, Piturcă, era cel mai scund din clasă. Numele lui era Avram Simon, dar fiecare avea pentru el un alt nume: Piturcă, Piticul, Agamită Dandanache si altele. El răspundea la toate fără se supere pentru că avea un bun simt al umorului si dese ori răspundea cu o mică întepătură la adresa celui care-l poreclea. Dar pe cât de mic, pe atât de vioi, Piturcă era mereu în miscare, de parcă avea argint viu în sânge. Ocupam împreună prima bancă din centru si desi eram în ochii profesorilor de la catedră, găseam timp să jucăm si câte-o „pătrătică” sub nasul lor, pe-o foaie de matematică ascunsă sub maculatorul pe care luam notite. Când vre-un coleg era scos la tablă si în dificultate de a da un răspuns potrivit, ochii lui erau îndreptati către noi, asteptând să suflăm cuvântul salvator. Ascuns îndărătul unui caiet sau carte, Piturcă se lăsa jos prefăcut că citeste si-si făcea meseria de sufler cu impecabilă constiintiozitate. Uneori era prins si scos si el tablă. Atunci trebuia să-i tin locul, scriind pe maculator cu litere mari de tipar, răspunsul la întrebare. Dar nu totdeauna ghiceam răspunsul corect si atunci pe lângă ura profesorilor si nota proastă la purtare ne alegeam si cu năduful colegilor stigmatizati în catalog cu un patru din vina noastră. Piturcă locuia pe o strădută ce da în calea Văcăresti lângă cinematograful Izbânda. Deseori mergeam împreună până în dreptul casei lui, după care eu trebuia să ajung în Piata Mare, de unde luam tramvaiul 12 până acasă. Fetita unor vecini, Clara, ne iesea de multe ori în cale si ne asalta cu noutăti din cartier. Intr-o seară ne-a adus la cunostiintă că merge la un club de teatru în clădirea cinematografului Izbânda si ne-a învitat să mergem cu ea. Era o sală la etaj, peste cinematograf. Multi tineri, băieti si fete, asteptau venirea regizorului. Când acesta a apărut, a pasat textul unei piese de teatru la fiecare pe rând, ca să citească câte-un personagiu. Practic, era o scenetă în care eroul, un copil de culoare, Bulgăre de Zăpadă, trebuia să facă fată prigoanei rasiale din America. În final rolul principal a fost atribuit lui Piturcă care si-a adăugat la renume o nouă preclă, Bulgăre de Zăpadă, sau Snowball, titlul piesei în original.
XI
Tot în prima bancă, pe sirul din dreapta noastră, erau doi colegi care păreau nedespărtiti. Amândoi provenind din familii înstărite, cu educatie si posibilităti diferite de majoritatea colegilor de clasă. Se părea că erau cunoscuti în corpul didactic, si unul dintre ei era totdeauna însărcinat ca să păstreze ordinea în clasă până la sosirea profesorilor. Numele lor era Israel Jean si Waldman Carol. Jean era înalt, subtirel, îmbrăcat într-un costum gri, stofă englezească, cu pantaloni lungi si cravată la gât, foarte ordonat, blajin si împăciuitor, ten alb, păr negru cu suvită rebelă pe frunte si înfătisare feciorelnică. Waldman, era opozitul lui. Mai scund de statură, pielea tuciurie, păr negru, lucios ca pana corbului, era vioi si arogant, cu vocabular mai vulgar si gata de o hărtuială. Nu toti erau dispusi să le recunoască autoritatea în clasă si de multe ori se iscau certuri soldate cu înjurături care ar fi putut duce la o răfuială cu pumnii, dacă Jean nu ar fi intervenit ca să domolească conflictul. Desi nici unul dintre noi nu căutam să scoatem în evidentă diferenta socială dintre ei si restul clasei, ea era totusi simtită. Multi dintre colegii mei erau orfani, crescuti cu greu de un singur părinte care de cele mai multe ori era plecat ziua întreagă la slujbă, iar copilul î-si petrecea timpul de unul singur, acasă sau printre străini până la căderea serii. Atunci, pentru câteva ore, părinte si copil cooperau la pregătirea mesei de seară, a celor necesare pentru adoua zi, si frânti de oboseală, mergeau la culcare. Am fost de multe ori acasă la Emil, cel poreclit Alimănescu. Locuia pe-o strădută din spatele scolii, într-o căsută măruntă cu numai o cameră si bucătărie. Pe mama lui nu am văzut-o nici odată. Stiam că a rămas orfan de mic. A crescut singur, nutrind un respect iesit din comun pentru mama lui. De câte ori mergea cu noi la el acasă, avea grije ca nici unul dintre băieti să nu atingă, spargă sau să clintească vre-un obiect de la locul lui, să nu lase nimic murdar în urma si el nu părăsea casa până nu aranja totul la fel cum a fost. Aceeasi ordine era oglindită si în caietele lui de scolă, în care caligrafia cu litere rotunde pe foile dictando, cu lini de margine trasate cu rosu, desi în toată clasa nu era altul mai gălăgios, războinic si mucalit. Un alt coleg, Cohen Jack, care locuia pe strada Florilor chiar în vecinătatea in-faimoaselor case din districtul lanternelor rosii, era si el orfan de tată. Totusi după terminarea scolii a reusit să fie primit fără exame de admitere ca bursier la Facultatea de Fizică-Matematică. Cei care terminau liceul cu media generală zece nu trebuiau să dea examane de admitere la nici o facultate si Jack a fost unul dintre acestia. Steinberg Bebe si sora lui Eva, alti orfani de tată, crescuti în sărăcie, au adunat în ei filtrată toată frumusetea si luminozitatea pe care ti-o dau întelegerea vietii si echilibrul sufletesc. Acest echilibru i-au ajutat să înfrunte viata cu fruntea sus, lăsând în urmă aprobarea si respectul celor din jur. Ca si în anul precedent, după terminarea cursurilor, la pauza de prânz, mergeam în grup către cantină, străbătând strada Ciocanu, apoi prin Strada Laptelui ieseam în Theodor Speranta unde făceam coltul pe-o strădută laterală. Pe vreme bună sau rea, grupul nostru care-l avea în frunte ca sef de bandă pe Emil, se lărgise cu noii veniti din clasele inferioare. Ceilalti, bogătasii, mergea la casele lor, fie cu bicicleta, fie cu tramvaiul ori luati în masina care astepta uneori la poartă. Noi cei fără masini si biciclete care făceau rotogoale în recreatii printre copii adunati în curtea scolii, ne organizam la joacă lângă marginea gardului la jocul de-a „Lapte gros” ori „Cal de print si de-împărat”. Si atunci când în învolburarea jocului nu interesa decât numărul bilelor intrate în goapa săpată cu unghile la marginea terenului de sport, cine avea să tină contul dacă Jenică, Waldman sau altii din grupul lor era aici în jurul nostru, ori ca deobicei, retrasi în fata catedrei la căldurică. Si nu cred că le-am simtit lipsa.
XII
Piata Sfântul Gheorghe era nu numai centru geografic al orasului, dar pe bună dreptate centrul întregei tări. Toate Drumurile Nationale răsfirate în cele patru pucte cardinale au luat nastere de aici, la Kilometrul Zero. Vechiul centru comercial al orasului a luat fiintă tot aici, după care s-a extins odată cu cresterea orasului care se dezvolta treptat, trecând si peste malul de sud-vest al Dâmbovitei. În jurul Bisericii Sfântul Gheorghe, vechiul oras s-a împânzit cu o multime de strădute înguste ce adăposteau dughene mici si case cu un singur nivel sau două si ici si colo câte un depozit mai mărisor de mărfuri. Erau hanuri pentru călătorii si negustorii de pe alte meleaguri, păzite de arnăuti cu flintele încârcate de frica haiducilor si a tâlharilor de drumul mare. Mai târziu, după ce orasul a crescut si mai mult, s-au adăugat si alte locuri de închinăciune, un spital sau două si-au făcut aparitia, piata din fata dealului Mitropoliei si drumuri mai lărgite după modelul apusean. Noii îmbogătiti si boieri de vită au vrut să locuiască în case ca acelea din marile orase apusene, doamnele cereau mai multe sorturi de mătăsuri, dantelă si brocat, iar calestile lor trebuiau să fie conduse de vătafi înfăsurati în caftane plusate. Dar micile strădute cu caracter comercial si datând din perioada aceea s-au păstrat până astăzi. Pe una din aceste strădute se afla Templul Coral. În ziua acea, Templul a fost iluminat ca la o mare sărbătoare, desi numai primele căteva bănci din fată au fost ocupate de audientă. Câtiva dintre noi, toti născuti în luna ianuarie, am venit aici împreună cu familile noastre si un număr restrâns de prieteni, ca să sărbătorim marele evniment, Bar-Mitzva noastră. Eram îmbrăcati cu tot ce aveam mai bun, hainele periate, pantofii lustruiti, pieptănati cu grije si chiar parfumati cu câtiva stropi din sticluta mamei, si plini de emotie asteptam desfăsurarea ceremoniei. Înainte de a pleca de-acasă, tata si-a scos ceasul brătară de pe mână si mi l-a dat: „Dorele, acesta este cadoul pentru ziua ta. Tu nu mai esti un copil, deja esti un om tânăr si noi ne încredem în tine si sperăm să vedem în comportarea ta că esti matur si demn de încrederea noastră. La Multi Ani!” Au urmat îmbrătisari si sărutări de la fiecare, după care ne-am luat paltoanele si am plecat pe jos până la Regie. Simona si cu mine mergeam în fata lor, părintii se tinea de brat si-i auzeam comentând din spatele nostru, iar tata, ca totdeauna, dădea răspunsuri monosilabice la argumentele pro si contra ale lui mama. În paltonul lui bleumarin de curând întors pe dos pentru că stofa s-a ros pe fată si cu pălăria gri pe care o purta atât vara cât si iarna, tata o sustinea pe mama cu o mână, iar în cealaltă î-si tinea tigarea, pentru că deobicei nu fuma în casă si acum avea răgazul s-o facă până la urcarea în tramvai. Scundă, abia de ajungea la umerii lui tata, legată sub bărbie cu un batic de mătase împrimat, mama îi arăta lui tata cât am crescut, pentru că desi a dat drumul la tiv, mansetele de la pantaloni tot î-mi desgoleau gleznele un pic prea mult. Cu ceasul lui tata pe mână, mă simteam cu adevărat foarte important, ca un bărbat, si tinând-o pe Simona de mână, mă străduiam să merg drept, serioas, atent la drum, gata s-o protejez în orice situatie. Ea mergea în dreapta mea în paltonul bleumarin cu glugă din care părul ei auriu-roscat răsărea afară în suvite ondulate, năsuc drept, acoperit de pistrui si botic trandafiriu retinut la vorbă, desi putea fi foarte tumultos la nevoie. Aproape cu patru ani mai mică decât mine, Simona a ajuns să-mi fie nu numai un partener permanent la joacă, dar si un adevărat prieten în momentele de îndoială si descurajare. Era înzestrată cu un simt deosebit de receptiv care o ajuta să deslusească în labirintul sufletesc, si de cele mai multe ori nu trebuia să i te spovedesti pentru că din cuvântul ei se desprindea solutia. De aceea o iubeam, îmi plăcea să mă aflu în tovărăsia ei si probabil tot din acest motiv Simona era totdeauna înconjurată de prieteni, colegi si admiratori. De altfel, cu simtul umorului dezvoltat, spirit jucăus si inteligentă fină, Simona forma o companie admirabilă pentru oricine atât la joacă, cât si în problemele serioase. Rabinul cu care am făcut pregătirea pentru Bar-Mitzva era un bătrân habotnic cu mult har si răbdare, corectând slovă cu slovă citirea noastră din Biblie si Tora până când am ajuns să recunoastem textul sfânt de la primele litere. Un om plin de întelegere si bunătate care stia că face o „mitzva” (pomană) pentru copiii sărăcimii, din căteva date culese de la noi a reusit să scrie pentru fiecare o pagină sau două de caiet, cu scris mărunt, untext pe care trebuia să-l citim după terminarea ceremoniei religioase. Era o scurtă cuvântare ce trebuia rostită în fata audientei si pe care m-am străduit s-o învăt pe dinafară. Când a sosit rândul meu, am privit de la înăltimea podiumului mica audientă care avea în centru pe părintii si pe sora mea. Tata mă privea serios în asteptarea momentului meu de performantă, mama cu ochi încurajatori părea că-si tine răsuflarea. Pentru mine această sală grandioasă, scăldată în lumini ca la teatru, a început parcă să se clatine sau să danseze. M-a cuprins o emotie adâncă ce a crescut ca un dop înăuntrul gâtlejului, sufocându-mă si printre lacrimile care înghetară lipite de gene, am început să desprind frânturi din copilăria mea, mersul în case străine la Giurgiu si Ploiesti, timpul petrecut în sifonărie, groaza de bombe, spaima întunericului din canalul cu miros stătut din adâncul pământului si gătuirea care nu mă lăsa să vorbesc. Cu palmele înclestate pe marginea mesei si respiratie întretăiată, căutând să-mi amintesc textul cuvântării, printre lacrimi ce nu voiau să-mi dea pace, am început să-mi tin discursul. Tata m-a urmărit cu ochi mari, mama, lăcrimând cu mine odată strângându-si în pumn batista si audienta într-o frigidă mutenie. Când am terminat, au fost multe aplauze, tata s-a ridicat în picioare ca să mă întâmpine, si după el restul sălii care mă astepta cu mâinile întinse să-mi ureze „Mazel Tov!” (Noroc Bun). Emotia mea se pare că a fost resimtită în fiecare persoană din sală. Rabinul, familia, prietenii s-au strâns în jurul meu cu felicitări si îmbrătisări, dar adânc în suflet m-am simtit asa de rusinat că mi-ar fi venit să fug, să mă ascund, să nu mai îndur această lipsă de stăpănire de sine de care cu sigurantă toti vor râde în urma mea. In această zi în care era de asteptat să mă port ca un bărbat, să arăt că sunt un bărbat, tocmai atunci, de fată cu atâta lume si mai cu seamă în fata părintilor si a sorei mele, să plâng ca un tânc, halal de asa bărbat! Niciodată n-am să-mi iert această rusine!
Privind în urmă
Au trecut sase decenii de-atunci si astăzi încă melancolia mă face să zăbovesc pe cărările amintirilor la zilele pline de farmec ale copilăriei de unde încerc să dezgrop din colbul uitării, fiintele si momentele ce-au adus atâta cădură si dragoste în jurul meu. Fără această dragoste si căldură as fi rămas un vlăstar uscat, lipsit de rod, fără viată proprie si nefolositor nimănui. Dar în pofida sărăciei, a neajunsurilor, a vremurilor teribile pe care le-am trăit, am avut norocul să am părinti cu calităti exceptionale care nu au pregetat să sacrifice orice pentru ca noi, copii, să putem creste aidoma celorlalti, cu o copilărie normală. Datorită grijei lor să nu ducem lipsă de nimic, în conditiile nespus de grele de atunci, am putut mentine o fată egală cu ceilalti copii din cartier, să nu ne simtim nici rusinati si nici inferiori celorlati. Poate de aceea în zilele de paste si sărbători când alti copii ieseau în stradă cu straie noi si noi apăream la fel. Fiecare zi aducea schimbări noi, si curând regele a fost fortat să abdice. Partidele istorice au fost scoase în afara legii si ziarul la care lucra tata, Viitorul, a fost desfiintat. In schimb, un ziar nou de limbă maghiară, Elore, a luat fiintă si tata, ca si tovarăsul lui de muncă, Usache, s-au mutat aici. Dar desi la primul congres al Partidului Muncitoresc s-au făcut promisiuni de bunăstare pentru întreaga populatie, oamenii o duceau greu, lipsurile si cozile la alimente nu încetau si cu atât mai mult lipsa de case. Acum ca Simona trecuse de zece ani, nu mai puteam dormii toti patru în aceasi încăpere, în două paturi. Teohari Georgescu, un fost coleg cu tata de la ziarul Dimineata, tipograf si el, a fost ales de congres în Comitetul Central al Partidului. Tata s-a dus să discute cu el si ca urmare am obtinut o casă mai mare pe strada Eduard Grant 13. După reforma învătământului din 1948, scoala Ciocanul a fost transformată în Scoală Medie Tehnică Mixtă de Mecanică cu numai o parte din profesori continuând să predea aici. Atelierul de tâmplărie al maistrului Ardos a fost desfiintat, iar eu am fost repartizat la sectia de masini agricole. De altfel toti colegii mei au fost risipiti prin diferite clase, unii la mecanică fină si optică, altii la constructia de masini unelte sau la scule si dispozitive. Profesori noi, clase noi, reguli noi. Cu vechii colegi ne mai întâneam când si când, cantina din Theodor Speranta a fost desfiintată la fel ca si organizatile sioniste care au fost puse în afara legii. În schimb, după câteva luni de existentă a Uniunii Elevilor, am fost solicitati să ne înscrim în Uniunea Tineretului Muncitor. Doctrina comunistă, Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist si Economia Politică au devenit materii obligatorii în scoală, la fel ca si limba rusă, materii fără de care nu se putea merge la nici o facultate. Începuse constructia Casei Scânteii după modelul arhitectural al Universitătii Lomonosov din Moscova, si înainte de-a se fi terminat clădirea toate ziarele au început să fie tipărite în combinat, incluzând si ziarul unde lucra tata. În jurul constructie roiau tineri în uniforme militare albastre care apatineau unor familii cu provenientă socială nesănătoasă, adică fii de functionari, negustori sau mici industriasi, cărora li s-a luat tot ce le apartinea. Acum îngrosau rândurile detasamentelor de muncă de pe santiere si mai cu seamă la lucrările Canalului Dunărea-Marea Neagră unde erau fortati să muncească si detinutii politici. Iar noi, cei cu apartenentă socială sănătoasă, eram scosi la muncă voluntară la fiecare sfârsit de săptămână si mai ales la culesul recoltelor. După terminarea scolii am fost repartizat la SMT Videle, o statiune de masini si tractoare care ajuta Gospodăriile de Stat înfiintate pe locul vechilor mosii nationalizate si căteva Gospodării Colective care au început să ia fiintă. Cu putin timp inainte am început să frecventez un cenaclu literar la Biblioteca Clubului Grivita Rosie si am fost atras de activitatea din acest cenaclu în care fiecare avea prilejul să citescă câte ceva din productia proprie. Participau multi tineri cu care ne-am împrietenit si după întâlnirea de fiecare joi seara, mergeam fie spre case împreună, fie la o bere, unde continuam discutia. În septembrie, am fost scos din productie de la SMT si trimis la Scoala de Literatură si Artă Mihail Eminescu, înscris de către conducera Cenaclului. Aici am fost împresionat să dau ochii cu tineri poeti de valoare ca Nicolae Labis, Gheorghe Tomozei, Rusalim Muresan si altii care deja aveau publicatii în Gazeta Literară si Tănărul Scriitor. Trăind un an în compania lor si a altor tineri nu mai putin valorosi, încojurati de majoritatea scriitorilor de renume al timpului, începând cu marele Sadoveanu, si având drept profesori scriitori consacrati ca Petre Dumitriu, Mihail Beniuc, Dan Desliu, Maria Banus sau Veronica Porumbacu, pentru mine, ca si pentru ceilalti studenti din scoală, acest timp a marcat platoul celor mai deosebite aspiratii, egalate numai de un vis. Visul meu a încetat în primăvara anului 1953, după primul an. A urmat stagiul militar după care, în 1955, am început să lucrez si eu la Casa Scânteii, ca socotitor de norme la sectia de mecanică. În timpul acesta Simona s-a transformat într-o domnisoară frumoasă care atrăgea toate privirile, si desi se purta cu modestie, se distingea în orice împrejurare. Nimic nu mă flata mai mult decât să mă aflu în vecinătatea ei, urmărind privirile întoarse înapoi pe când mergeam împreună. Fostii mei colegi de scoală au început să-mi dea târcoale si mă pomeneam cu ei pentru o vizită întâmplătoare, desi stiam că nu eram eu cel căutat. Curând însă Simona mi-a spus că dintre toti ei îi place Rătoiul, pe Edelstein Jack. S-au căsătorit, au locuit cu noi o vreme în Eduard Grant, apoi s-au mutat pe Mircea Vodă în mansarda clădirii unde locuiau părintii lui. Când a rămas însărcinată, doctorii au avertizat-o că nu trebuie să se expună la travaliul unei nasteri naturale, dar ea nu a dat curs sfaturilor si a născut o fetită drăgută si sănătoasă pe care au numit-o Adina. Totusi, desi nu am auzit-o niciodată văitându-se de ceva, când era obosită sau mai agitată, venele jugulare lăsau să se vadă la gât pulsul de sânge zvâcnind la fiecare bătaie a inimii. Într-o zi, când am găsit un moment să stăm de vorbă, mi-a zis că are de gând să se interneze la Spitalul Fundeni să facă operatie pe inimă. O asemenea operatie în vremea respectivă era o noutate si desi spitalul era unul dintre cele mai utilate tehnic, doctorii încă nu dobândise experienta necesară unei operatii pe inimă care era performată rar chiar si în Occident. Mi-a mai spus că operatia nu era de-o necesitate imperativă, dar că ea a obosit să asculte temerile doctrilor care nu vor s-o lase să trăiască o viată normală, fără temeri si amenintări. Când m-a întrebat ce sfat îi dau, eu nu am stiut ce să-i spun. Am fost îndrăgostit de căteva ori, dar iubitele mele se pare că aveau alte visurile. Cred că am pierdut anul la literatură din cauză că în fiecare seară patrulam prin fata geamurilor de la casa unde locuia fata ai cărei ochi nu-i puteam uita, Paula Messinger, elevă la scoala Aurel Vlaicu în ultimul an. Când am realizat că tot ce-mi putea oferi era numai prietenia ei, după un timp m-a înflăcărat imaginea altei fete din Combinat, Gabriela Cerchez, care m-a fermecat cu ochii ei negrii, înegurati de adâncimea tainelor în care nu se putea deslusi nimic. Am renuntat să mă mai gândesc la ea când am aflat de la prieteni că s-a măritat cu un sportiv, Ionescu. Au fost si fete care m-au plăcut, dar nu păreau să corespundă idealului meu. În experientele mele de dragoste, infedelitatea unora din ele mi-au dictat să fiu prudent în alegerea pe care o fac, si atunci am socotit că asteptarea imi va soroci fiinta potrivită. Această fiintă mi-a iesit în cale într-o zi de vacantă în 1960 la strandul Combinatului de pe malul Herăstrăului. Locuia si ea tot în Grant, în spatele pietei. În drum spre casă, străbătând soseaua Kiseleff cu Vali, am aflat că este fata unor adventisti de ziua a saptea, că tatăl ei fost antrepenor de lucrări, a refuzat să muncească sâmbăta si că din această cauză e fără serviciu. Nimeni nu-l primea la lucru numai pentru cinci zile pe săptămână si de aceea trăiau în sărăcie. Am mai aflat că ea este cea mai în vârstă din cei cinci copii, cu două surori si doi frati mai mici, si că mama lor trebuia să facă fată nevoilor de acasă si de pe santier, pentru că tatăl ei uneori găsea ceva de lucru la particulari si angaja oameni să-l ajute. Cu încetul am realizat că această fată cu înfătisare simplă si serioasă, cu sinceritatea ei cristalină si devotament pentru familie este cu adevărat fata pe care am căutat-o si în care mă puteam încrede. Ne-am căsătorit pe data de 25 decembrie 1961, desi Vali încă nu terminase cursurile Scolii de Asistente Medicale, că nu dispunea decât de o bursă mizeră, iar eu, intrat în productie ca masinist la sectia offset din Combinat, aveam un salariu mic. Părintii mei ne-au oferit dormitorul lor. Tata lucrând la gazeta în fiecare noapte, venea si se culca pe lavita din bucătărie, iar mama dormea pe recamierul meu de lângă geam, din sufragerie. După terminarea scolii, Val, a început să lucreze la Spitalul de Urgentă din Bucuresti, la Camera de gardă. Câtre toamnă o bătrână este adusă la spital în stare de urgentă. Din păcate nu a putut fi salvată. Vecinii care au adus-o au spus că trăia singură într-un apartament comun de pe strada Sevastopol. Când m-am dus seara s-o iau de la spital, Vali mi-a povestit despre bătrâna care a murit si a vrut să mergem să vedem casa aceea. Era visavi de cimitirul unde cu ani în urmă mergeam să-mi întâlnesc prietenii de la Ha’Somer–Ha’Tair. Ne-am dus si am fost întâmpinati de un domn de vre-o saizeci de ani si sotia lui, mult mai tănără. Ne-a arătat casa si ne-a asigurat că ei nu lasă pe nimeni altcineva să ia acest apartament. Si într-adevăr, după ce am solicitat aprtamentul de la Spatiul Locativ, acestia au trimis un inspector cu alti solicitanti, dar domnul Stefan nu i-a lăsat să intre în casă nici sub povara amenintărilor. Domnul Stefan Koziac si domna Irina erau niste oameni foarte cumsecade, căsătoriti de multi ani, fără copii si venirea noastră în casa lor a adus tinerete, un grad de nepăsare si multă voie bună. Casa era o însiruire de patru camere cu intrarea pe la mijloc, în care fiecare aveam un dormitor si acces la bucătărie si salonul pe unde se intra. Toată averea noastră a fost numai recamierul meu de-acasă si o masina aragaz cu patru ochiuri pe care am cumpărat-o de la Cici,. prietena lui Vali. A trecut mai bine de un an până când am făcut banii potriviti să ne cumpărăm mobilă atât in dormitor, cât si în bucătărie. Până atunci, familia Koziac ne-a lăsat să stăm la masa lor, să vizionăm filme la televizorul lor, ne-a dat sfaturi utile fără a insista prea mult pe părerile lor si ne-au cocolit ca pe copii lor timp de opt ani. I-am iubit, îi iubim si acum si regertăm că i-am pierdut atât de timpuriu. Primul nostru copil, Marius, s-a născut acolo, pe Sevastopol, în junie 1966. Ancuta, fetita noastră s-a născut în aceeasi casă un an si jumătate mai târziu, în noembrie 1967. În 1968 s-a permis muncitorilor să cumpere în rate, apartamente personale la blocuri construite de stat pentru că nu se prididea cu satisfacerea nevoilor de case ale populatiei. Noile constructii au fost imediat etichetate cu numele de „Blocul Milionarilor”. În 1969 am cumpărat si noi un apartament în Sulea, într-un bloc cu patru etaje din prefabricate. Într-o pauză de lucru la spital, pe când era la o cească de cafea, o colegă i-a ghicit lui Vali cu putin înainte de a ne muta în casa noastră din Sulea că nu vom sta mult acolo. „Cum se poate?”- protestează Vali, „ O casă se cumpără pe toată viata!”. „O fi, dar tu o să ai multe case, o să călătoresti, o să vezi lumea, si nu ai să stai aici!” Vali si-a luat colega în derâdere si a uitat. Ne-am mutat în casa noastră în toamnă târziu, dar eram multumiti că aici era cald, cu caloriferele cuplate la linia termocentralei de la Vitan, si desi înotam în noroi până intram în casă, aici era curat, confortabil si luminos. Ca să facem fată datoriilor, am închiriat o cameră la niste tineri pentru suma de patru sute pe lună si am luat un proiect acasă pentru cineva, o lucrare particulară. De acum lucram de mai multi ani al Uzinele Semănătoarea, eram tehnolog principal la consumurile specifice de materiale si traduceam în limba română proiectele străine pe care trebuia să le fabricăm în tară. Lucrarea mea particulară avansa anevoios din lipsă de timp, desi în fiecare seară zăboveam asupra plansetei ore în sir, căutând să găsesc cea mai economică solutie de fabricare pentru masina comandată. După aproape patru luni de zile, fac sul desenele pe hârtie de calc trasate in tus negru si merg la Constanta să predau lucrarea pentru care trebuia să primesc zece mii de lei. Clientul însă nu-mi dă nici un ban; el vrea să-i dau masina, nu desenele. Am rămas crucit, pentru că din capul locului îi spusesem că nimeni nu poate construi o masină fară desene, iar eu numai la atât mă angajez. O masină ca aceea necesita peste o tonă de material pentru care nu aveam repartitie, în afară de-o multime de rulmenti, roti dintate si o asamblarea unor profile metalice forjate. „I-a matale damigeana asta de vin si du-o la directorul de la Semănătoarea si să vezi că se aranjează”, căuta să mă convingă omul. Limita tolerantei la mine încetează la ideia de afaceri necurate. Am refuzat, am explicat, am protestat, am bătut cu pumnul în masă, dar el o tinea mortis că nu plăteste decât atunci când are masina. Am revenit acasă bolnav, de parcă as fi fost prădat de hoti. În noaptea aceea a încoltit în mine gândul că aici nu se mai poate trăi, am încercat, dar nu e nici o solutie. Orele suplimentare au fost anulate. O jumătate de normă în altă locatie era interzisă, la fel ca si colaborările externe. Salarile erau mici, promovarea la o altă treaptă cerea timp, si pentru un ban în plus trebuia ori să ucizi pe cineva ori să furi. Nu a rămas decât o singură solutie: plecarea în Israel. Cu Cuta, verisoara mea, ne vedeam rar, dar după ce au cunocut-o pe Vali, atât ea cât si tanti Luti, au îndrăgit-o. Cuta s-a măritat cu un inginer de drumuri si poduri unde lucra si ea, dar după putini ani au divortat si împreună cu mama ei, pentru că unchiul Mark a decedat în 1950, au emigrat in Israel. După un an, a venit să ne viziteze. Multi alti prieteni si cunoscuti ce au fost în vizită în Israel s-au întors cu povesti despre incredibilile conditii de viată de-acolo. Mama a găsit că era timpul să meargă si ea în Israel, unde se afla acum toată familia ei din Bulgaria. A mers împreună cu tata pe o perioadă de sase luni. La întoarcere au stat cu noi pe timp de iarnă în noul nostru apartament, dar adevărul era că după vizita din Israel aveau nevoie de mai mult timp pentru aclimatizarea cu situatia din tară. De aceea, după întoarcerea mea de la Constanta, când i-am spus lui Vali că mă gândesc să plecăm în Israel, ea a sărit ca arsă din pat: ”Cum te gândesti că o să-mi las aici toată familia, prietenii, serviciul si o să mă duc acolo în necunoscut?” Nici un argument în seara aceea nu au putut s-o domolească. După căteva zile însă, poate că si altii au sfătuit-o, a fost mai usor să discutăm pe această temă. Nici sase luni nu au trecut de la depunerea actelor, si într-o dimineată la birou primesc un telefon de la tata care a cerut pasaport odată cu noi că numele nostru a apărut pe lista celor aprobati. La auzul veestei piciorele mele s-au înmuiat si a trebuit să mă asez pe un scaun. Stiam că din acest moment se iscă furtuna: excluderea din Patrtid, vânzarea casei si a lucrurilor din casă, despărtirea de familie si prieteni, fuga după acte, împachetarea si plecarea cu doi copii mici in necunoscut. Primul act ghicit în ceasca de cafea a lui Vali era pe cale să se împlinească: am fost condusi la aeroportul de la Otopeni cu tot alaiul de familie, prieteni si multi care si-au luat liber de la servici numai ca să fie cu noi în dimineata aceea de 4 ianuarie 1972. În Israel nu am stat decât doi ani si jumătate. După câteva luni de scolarizare la un „Ulpan”(Scoală de limbă) din nord, stiam suficient ivrit că să ne putem descurca în viata de toate zilele. Atât Vali cât si eu am obtinut servicii bune, ea în Spitalul Tel-Ha’Somer din Tel-Aviv, iar eu la Ha’Argaz, fabrica de autobuze. Am primit un apartament într-un cartier nou din preajma Universitătii Bar-Ylan si în primul an am putut să-mi cumpăr o masină nouă de import cu bani din economii si de împrumut de la tata. Părintii au fost instalati la o casă de oameni bătrâni din Herzelya, unde au primit un apartament cochet cu o singură cameră, în apropierea mării. Apartamentul primit de noi, ne-a fost oferit cu conditia ca să-l cumpărăm în primii trei ani. Cumpărându-l, mi-am amintit de profetia ghicitoarei în cafea care a prezis lui Vali că „vei avea multe case.” Din primul an am putut realiza în această tară mai mult decăt au realizat părintii mei în întreaga lor viată. Dar nu era pace. O săptămână, două după sosirea noastră un terorist nipon ucide în aeroportul din Lod o multime de oameni cu mitraliera. Curând o scoală din nord a fost atacată de teroristi si multi copii au murit. În magazine, locuri publice si chiar la teatre erai cercetat corporal si prin genti si sacose să nu ai arme, iar în autobuze la fiecare jumătate de oră se transmitea la radio noutătile care mai mult speriau decăt informau. Vali la spital avea zilnic dovada actelor de banditizm si teroare si ea nu se putea obisnui cu această situatie. Dilema mea era că am cărat după noi pe părinti si nu mă puteam împăca cu gândul că-i zmulg din nou da la ceace le asigura o bătrânete linistită si să-i duc altundeva în necunoscut. Dar nici plecarea noastră si părăsirea lor aici n-o puteam admite. În martie 1973, a sosit Simona si Adinuta în vizită. Ea făcu-se operatia de inimă la Spitalul Fundeni si a reusit. Acum se simtea bine si arăta splendit. Am făcut excursii cu ea prin toată tara si era încântată de tot ce vedea. După nasterea lui Adinuta, pentru că locuiau într-o singură cameră la mansardă, a fost trecută la urgent întâia pentru case si la insistenta sotului ei Jack s-au mutat împreună cu părintii lui într-un apartament mai mare cu patru camere. Viata comună cu ei a fost o tragedie. Mama lui Jack si-a asumat controlul în întreaga casă, intervenea în orice discutie între ea si sotul ei până si-n educarea copilului. Simona s-a văzut dintr-o dată exclusă la luarea oricărei hotărâri si lipsită de autoritate în casa si familia ei. Când vizita la noi era pe cale să expire, a hotărât că trebuie să se despartă de părintii lui si singura solutie este aceea de-a veni cu Jack în Israel. La telefon cu Jack l-a rugat să-i promită că la întoarcerea ei acasă vor depune actele. El i-a zis să nu insiste, că nu vine aici. Atunci Simona s-a îndârjit si i-a spus că ea rămâne aici si că e rândul lui să decidă dacă vrea să stea cu părintii lui acolo sau vine aici unde era asteptat de toată lumea. Răspunsul lui a fost negativ. Scoala de ebraică a făcut-o într-un orasel din nord, Naharia, unde mergeam cu ai mei deseori s-o vizităm. Cu noi mai venea Cuta, sotul ei Slomo cu care s-a măritat în Israel, si prietenul lor Butu, un ceasornicar din Tel-Aviv. Acesta avea o casă splendită în Bat-Yam si nu a fost căsătorit nici odată. Cu o fetită de cinci ani după ea, sosită aici numai cu hainele de pe ele si o valizioară mică, fără bani, fără o situatie, cererea în căsătorie a lui Butu părea unica solutie de supravietuire. După obtinerea divortului s-au căsătorit imediat si s-a mutat în apartamentul lui Butu din Bat-Yam care era la numai cinci minute de plaja mării. Simona a început să lucreze la sediul central al unei Bănci din Tel-Aviv, iar Adinuta mergea la grădinita din cartier si fiecare dintre noi eram bucurosi că în final viata a orânduit lucrurile cum nu se putea mai bine. Vali continua să mă ameninte că-si ia copii si pleacă din tară fără mine dacă eu refuz să mergem în altă parte. O prietenă din Germania cu care coresponda, a învitat-o să stea cu ea. Căutam s-o înteleg, dar î-mi venea greu să accept o altă emigrare când eram aproape aranjati, servicii si responsabilităti cum nu am visat nici odată si familia reîntregită. Milioane de oameni s-au acomodat cu situatia de aici, deci ne putem acomoda si noi. Între amenintări si discutii, în scurtul răstimp în care eram împreună, pentru că Vali lucra noaptea la spital iar eu dimineata, multi din prietenii nostri, majoritatea căsătorii mixte, aprobau decizia lui Vali. Rezolvarea situatiei a fost impusă de începerea războiului de Yom-Kipur. Împresurati din toate directile de trupe ostile si în special de armatele egiptene care au cucerit Sinaiul, am retrăit înapoi acele momente de groază la auzul sirenelor care-mi aminteau episoadele bombardamentelor din Bucuresti si mă sileau din nou să mă cuibăresc cu copii prin adăposturi. După război pretul plătit de Israel în vieti omenesti a fost tragic. Într-o dimineată prin martie 1974, în timp ce lucram la planseta mea de desen în birou, la radio se transmitea ceremonia înmormântării unor ostasi la Naharia. Golda Meir vorbea despre cei peste 1500 de soldati israelieni căzuti în acest război. În timp ce o ascultam în mintea mea derula imaginea părintilor celor 1500 de copii căzuti la datorie, într-o luptă nedreaptă si inegală, ca între David si Goliat. Ce mângăiere au acesti oameni? Aceea că după victoria Războiului de Sase Zile s-au culcat pe urechea cealaltă si-au zis că arabii nu vor mai veni peste ei? Dacă atunci, în 1967, când acesti copii erau de vârsta copiilor mei, ar fi plecat în alte locuri în lume, astăzi acesti copii ar fi continuat să trăiască. Această ideie că trebuie să-mi salvez copiii „astăzi” a fost atât de puternică, că am plecat de la birou si am mers direct la Vali să-i spun că am hotârât să plecăm. Am fost educati în ideea că mama trebuie să fie protejată de necazuri, mai ales acum când suferea si cu inima, reumatizmul începuse să-i deformeze mâinile si în plus devenise usor iritabilă si nervoasă. Cu tata însă se putea discuta fără menajamente orice problemă, si sfaturile lui erau totdeauna pline de întelepciune si drepte. Si Simona si eu obisnuiam să dicutăm cu el aparte despre problemele pe care le aveam. După ce am fost cu Vali si copiii la oficiul YMCA din Ierusalim si am complectat formularele de emigrare în Canada, l-am luat de o parte pe tata si i-am spus ce am de gând să fac. Stia dinainte că Vali suferă si că nu-i place situatia din Israel, dar vestea că deja am înaintat actele de plecare, a căzut ca un trâznet peste el. Nu a spus nimic, dar nici nu a vrut să vorbească despre asta. L-am lăsat mâhnit, cu lacrimi în ochi. În ziua în care ne-am luat rămas bun, în ajunul sărbatorilor de toamnă în casa lui Butu, după masă, tata a dispărut din casă pe nesimtite. Trebuia să plecăm pentru că bagajele încă nu au fost închise si i-am rugat să nu vină la aeroport. Mai bine ne despărtim aici, în liniste, fără să atragem atentia la toată lumea în îmbulzeala si graba fiecăruia din aeroport. Tata lipsea, asa că am coborât să-l caut jos în stradă. L-am găsit cu greu, ascuns după coltul străzii, rezemat de o clădire, plângând ca un copil. Nu se putea potoli, nu putea vorbi si nu voia să se întoarcă acasă. Cu greu, mai mult împins, l-am adus până în curtea blocului lui Butu, unde ne astepta restul familiei. Mama s-a dovedit mai întelegătoare, realistă si mult mai calmă. Atunci am inteles că ea era mai tare, mai tare decât fiecare dintre noi si desi comunicam cu ea mai putin decât cu tata, un simt special o ajuta să receptioneze problemele pe care i le ascundeam. Am ajuns în Toronto, Canada, după opt luni de lagăr la Lavrion în Grecia, un orăsel pescăresc la 40 de kilometri distantă de Atena. După cinci luni de scolarizare în Canada, întretinuti de guvern, am început să căutăm serviciu. Engleza pe care am învătat-o în scoală nu era suficientă ca să profesăm în aria noastră de cunostiinte, asa că primul meu servici era ca mecanic de intretinere la un mare hotel. Dar fiind cel din urmă angajat, trebuia să mătur în fiecare dimineată intrarea la hotel si în jurul clădirii. De multe ori o făceam cu lacrimi în ochi. Vali a găsit de lucru la o fabrică de bijuterii si în fiecare zi venea acasă cu degetele arse de obiectele minuscule de aur care frigeau în strânsoarea degetelor la operatia de polizare. Locuiam la etajul 12 într-o clădire cu 30 de etaje. Economiile făcute în Israel ne-au ajutat să suplimentăm micile noastre salarii. Eram însă multumiti, copii cresteau ca din apă si în jurul nostru domnea pacea. Cu primii bani am cumpărat un aparat de fotografiat Polaroid si în fiecare scrisoare pentru părinti trimiteam câte-o fotografie nouă să vadă că suntem bine si că nu trebuie să ne poarte de grije.
După primul an în Canada părintii au venit să ne viziteze. Au făcut-o de multe ori după aceea si erau mândri atât de realizările nostre, cât si de progresele copiilor nostri care s-au integrat cu usurintă în scoala de aici si cu noii lor prieteni. Dar de câte ori îi conduceam la aeroport după vizita la noi, le citeam în ochi nerostită întrebarea dacă aceasta era să fie ultima noastră revedere. Oricât de mult Vali si cu mine încercam să le transmitem optimismul nostru, nimic nu putea alunga din sufletul lor nesiguranta că ne vom mai vedea. La prima lor sosire părintii ne-au găsit într-un apartament spatios, cumpărat în rate, într-un bloc situat în centrul orasului si atât împrejurimile cât si aspectul din interior i-au împresionat. Dar încă munceam greu, munci în care nu eram calificat si pentru prima dată în viată a trebuit să înfrunt concedierile si somajul. După ce am făcut un curs seral de desen tehnic pentru că nu cunosteam terminologia necesară în engleză si apoi sistemul de măsurători pe acest continent este diferit decât cel din Europa, am reusit după doi ani si jumate să fiu angajat la o agentie care făcea desene pentru Westinghouse. Sase luni după aceea am primit serviciu permanent la o companie apartinând de Magna International, cea mai mare producătoare de piese pentru automobile din Canada si America de Nord. În această companie în scurt timp am devenit sef proiectant, muncind timp de 20 de ani, până la pensionarea mea în 1997. Vali a avut si ea de înfruntat multe obstacole până să poată profesa ca soră înregistrată, echivalenta asistentelor medicale din România, într-un spital. Primul obstacol a fost limba. Nici o diplomă nu putea fi echivalată fără absolvirea unor examene grele de limba engleză, atât scrisâ cât si vorbită. Colegiul surorilor medicale nu admitea să profesezi în domeniu fără a fi recunoscută si înscrisă în acest colegiu. Între timp Vali a găsit o slujbă în spitalul Branson la sterilizarea instrumentelor de chirurgie. Când a apărut o pozitie de tehnician la electro-encefalografie, Vali si-a demonstrat calificarea si a fost transferată în această sectie unde a lucrat timp de 12 ani. Dar cu masinatiuni de culise un tehnician cu vechime mai mare în spital, a obtinut un contract de la spital ca el să preia întregul sector în particular, si atunci Vali a rămas fără lucru. De acum, Vali a fost nevoită să intre în colegiu si abia în final actele i-au fost recunoscute cu conditia să facă câteva cursuri ce nu s-au predat în tară si care i-au mai mâncat vre-o doi ani. În final a căpătat licenta de registered nurse (soră medicală). În 1981, Simona, Butu si Adinuta au venit să-si petreacă cu noi vacanta. Am făcut un tur cu masina până la oceanul Atlantic, am vizitat multe localităti din New Hamshire, Vermont si am fost la New York. A fost o intrevedere frumoasă, veselă si amuzantă. Nu aveam de unde să stiu că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu sora mea. Un an mai târziu am cumpărat o căsută într-un cartier nou în partea de nord a orasului, mult mai aproape de spitalul lui Vali si serviciul meu. Curând, făcând o vacantă în Florida, după vizitele de rigoare la Disney Land, am cumpărat o săptămână de vacantă la un resort care se putea schimba oriunde în lume. Cu această achizitie vacantele noastre s-au transformat în adevărate aventuri care ne-au dat posibilitatea să vizităm mai toate tările din Europa cu modestele noastre salarii. Curând distantele intercontinentale aveau să se restrângă si mai mult, după prima noastră călătorie maritimă pe un Ocean Liner. In felul acesta, prorocirea din ceasca de cafea avea să se împlinească în întregime. Tentatia marilor capitale, a muzeelor, a locurile memorabile din antichitate, India, Australia si Extremul Orient, ne-au ajutat să întelegem mai bine lumea, istoria, traditiile si ne-au stârnit curiozitatea de-a vedea si afla mai multe. În vara anului 1982 am aflat că Simona sfătuită de un doctor cu renume de la spitalul Belinson din Petah-Tikva, a făcut o nouă operatie pe inimă. Doctorul si-a încasat onorariul pus în plic si a plecat în concediu undeva în străinătate. După ce a iesit din spital, la câteva zile, conducând masina pe străzile Tel-Avivului, Simona a avut un accident destul de neînsemnat, primul ei accident. Masina a fost dată la reparat si în câteva zile arăta ca nouă, dar nu acelas lucru s-a întâmplat cu ea. S-a dus înapoi la spital si alt doctor a constatat că o valvă pierdea sânge. A intrat într-o nouă operatie din care nu s-a mai trezit. După o săptămână de comă a fost scoasă de pe aparate si a decedat. Tata si Butu au stat cu schimbul lângă ea zi si noapte. Mama nu a stiut nimic de operatie. Tata a informat-o că Simona a plecat în America la un sanatoriu pentru un tratament. Eu nu am mai prins-o în viată, nici la înmormântare nu am ajuns in timp. Am stat la Butu cu el si cu Adina, iar tata, venind la noi zilnic, m-a învătat ce să-i spun lui mama despre vizita mea inopinată acolo. Ca să nu prindă de veste despre moartea lui Simona, trebuia să ne bărbierim zilnic si să părem veseli în prezenta ei, ceeace o făceam cu strângere de inimă. Grija cea mai importantă care frământa pe fiecare dintre noi era situatia lui Adina care împlinea 13 ani în octombrie. Într-un fel, ea a rămas singură pe lume acum, cu un tată vitreg în casă. Singura solutie era s-o iau cu mine acasă, în Canada, unde nu ar duce lipsă de nimic. Vali, o mamă dedicată ca ea, un suflet nobil si de nemărginită bunătate, nu ar fi făcut nici o obiectie, si în mijlocul familiei noastre cu sigurantă că s-ar fi simtit bine. Fără întârziere am mers la Kolbo Shalom, acolo unde se afla Directia Pasapoartelor. În zilele acelea era greu să răzbesti prin multimea de solicitanti până la ghiseul unde se primeau cererile de pasaport. În final, după ore de chinuitoare asteptare, gălăgie si fum de tigare, am reusit să depunem actele pentru pasaportul lui Adinuta. Dar au fost multe obstacole, actul de deces al mamei ei, semnătura tutorelui legal, Butu, că este de acord s-o lase si identificarea mea ca rudă apropiată. După o săptămână de insistente, interviuri si înghesuială la care si tata era prezent, Adina si cu mine am iesit victoriosi cu pasaportul ei în mână. Tot ce ne trebuia acum era numai o viza Consulatului Canadian, si un bilet de avion. Chiar în acel moment ne-am urcat în masină si am mers glont la Consulat. Dar am gresit. Dacă as fi cerut numai viza de vizită în Canada, cu sigurantă că as fi primit-o. Însă după atâta efort până la primirea pasaportului lui Adina, la Consulat, între ai mei, le-am povestit cât am pătimit până am ajuns la ei. Le-am povestit că Adina este orfană, că nu are pe nimeni care să aibe grije de ea, că eu sunt singura ei rudă si că alături de copii mei, ea are să fie protejată si crescută cu dragoste. După putină asteptare am fost învitat în biroul unui functionar mai important si mi s-a adus la cunostiintă cu profundă părere de rău ei nu pot să-mi acorde viza pentru Adina. Singura solutie este aceea de-a mă întoarce singur în Canada si să cer de acolo emiterea actelor de înfiere. O Doamne! De ce trebuie să-mi zăgăzuesc emotiile si simtămintele chiar si acolo unde cred că sunt în sigurantă? De ce lasi să îndur umilinta, când tot ce vreau este să fac bine? Unde e, Doamne, dreptatea Ta? Tu care le sti pe toate, trecut, prezent si viitor, de ce pui stavilă celor mai nobile intentii? Înainte de întoarcerea mea în Canada, am aranjat două lucruri: Adinuta a dorit ca mormântul mamei să fie acoperit cu o placă de marmoră pe care să se afle o carte de piatră deschisă cu numele ei. Am întocmit o schită si comanda a fost preluată de un pietrar si achitată de Butu cu care mergeam de două ori pe zi la Templu să ne rugăm pentru ea. După refuzul Consului Canadian am ajuns la concluzia că cea mai bună solutie temporară pentru Adinuta este de-a se muta la un kibutz unde putea trăi alături de fetite de aceeasi vărstă, munci si învăta alături de ele. Atmosfera sănătoasă din kibutz, departe de toate tentatile marilor orase, munca colectivă sub supravegherea constincioasă a instructorilor, faptul că toti copii duc o viată independentă de cea a părintilor, desi cresc sub ochii lo, fără a fi cocoliti sau menajati de ei, a fost probabil motivul principal care ne-a dus la această concluzie. Ajuns acasă, primul lucru a fost acela de-a întocmi dosarul de înfiere pentru Adinuta. Aici am aflat că infierea unui copil era posibilă numai până la vârsta de treisprezece ani. Timpul era scurt, pentru că pe 15 octombrie 1982, Adinuta împlinea treisprezece ani. Dar cel mai important a fost să obtin de la Jack, tatăl ei, autorizatia de înfiere a copilului. Am scris imediat lui Jack, i-am descris situatia, l-am rugat cu insistentă să nu tărăgăneze prea mult timpul, dar nu am primit nici un răspuns. Curând am aflat că mama lui murise si că sase luni după moartea lui Simona, Jack si tatăl lui au emigrat în Israel. Jack a luat legătura cu Adinuta, dar a lăsat-o mai departe în kibutz si el după scoala de limbă, s-a căsătorit cu o femeie cumsecade care avea doi fii. Doi ani mai târziu a lăsat-o, tatăl lui s-a prăpădit si relatile dintre el si Adina niciodată nu au ajuns să fie filiale, desi ea a încercat până în ultima zi din viata lui. În schimb Adina nu a fost singură nici odată: Butu, tatăl ei vitreg, i-a fost si rămas familie până astăzi. La fel îi este Cuta care e mereu în contact cu ea si într-un fel i-a devenit o adouă mamă, caldă, bună, săritoare la orice nevoie si plină de sfaturi bune. Si părintii, în special tata care a fost totdeauna prezent la orice eveniment din viata ei. Ani în sir mama nu a aflat de moartea lui Simona. De multe ori, venind în Canada cu tata, î-mi cerea s-o duc la Simona, dar niciodată nu dispuneam de timpul necesar ca s-o fac. Îsi freca sărmana mâinile a neputintă si-i citeam în ochi tristetea printre lacrimi. Tata, alături de ea, stătea cu ochii pironiti în pământ. După aproape sapte ani sora ei mai mică Sendi nu a mai putut răbda si i-a spus adevărul. Tata nu a vrut să-mi povestească ce s-a întâmplat în ziua aceea si cât timp le-a trebuit că să reintre în ceea ce se numeste viată normală. Nici eu nu am insistat. Ultima dată am întâlnit-o pe mama în toamna anului 1985. Era internată în spitalul din Kfar-Saba. Tata petrecea peste 20 de ore pe zi cu dânsa în spital. Când nu era acolo lângă ea, era acasă să facă o baie, să se schimbe sau să rezolve niste treburi care nu suportau amănare. Vali si cu mine am stat lângă ea, am povestit despre noutătile de acasă, despre copiii nostri, Marius care era în al doilea an la Waterloo University si Anca care era în ultima clasă de liceu. Ca totdeauna, mintea ei ascutită trebuia hrănită cu mai multe informatii si pe măsură ce le primea, făcea incredibile conectii, trăind parcă în sfera actiunilor desfăsurate la peste zece mii de kilometri distantă. Dar suferea de cancer fără să stie si doctorii ne-au pus în gardă că nu trebuie să sperăm în minuni. La scurt timp după întoarcerea noastă acasă, la sfârsitul primei săptămâni din decembrie, am aflat că nu mai e. M-am întors în Israel ca să fiu alături de tata rămas singur acum. La fel ca si în cazul lui Simona, am ajuns prea târziu ca să fiu prezent la înmormântarea ei. Singura mângăiere este aceea că a fost depusă în mormântul din imediata vecinătate al lui Simona după care a tânjit vreme îndelungată fără să stie că ea pătrunsesemai demult într-o lume mai dreaptă. Acum, împreunate pe veci, mamă si fiică pot veghea asupra noastră, cei care trebuie să răbdăm golul din sufletele noastre lăsat de pierderea lor. Am reusit să-l conving pe tata să vină cu mine la Torornto. Tata a fost totdeauna venerat de Vali si de copii. Vesel, iubitor, gata să dea o mână de ajutor oricând si dispus să se joace cu copiii, tata era îndrăgit de fiecare. Prietenii nostri, fratii si surorile lui Vali, erau bucurosi să-l primească în casa lor si oriunde lăsa în urmă sentimentul de stimă pentru omul neconformist care se adapta cu usurintă oriunde. Mergeam cu el în fiecare dimineată la Templul din apropiere pentru rugăciune, amândoi albi si nebărbieriti, tată si fiu, iar oamenii din jur care nu ne stiau ziceau că suntem fratele cel mare si cel mic. De ziua mea în ianuarie Vali a închiriat pentru prima dată un aparat video si am înregistrat primul film de familie. Pentru căteva minute pe ecranul televizorului îl am pe tata trăind nepretuite secvente la celebrarea celei de-al 52-lea an de la nasterea mea. În aprilie unul din „semenele” lui caracteristice i-au spus că trebuie să se întoarcă la el acasă. Adina trebuia să termine si ea scoala, si asa cum obisnuiesc toate fetele în Israel, trebuie să meargă să-si facă serviciul militar. În kibutz a cunoscut un băiat foarte insistent care o curta de mai multă vreme si nimănui dintre noi nu ne-a făcut o plăcută impresie. Nu era nimic rău în prietenia lor, nu avea vicii or proaste atitundeni, dar nici nu vedeam în el ceva care să inspire multă încredere. După părerea generală se încadra la categoria „simfonie neterminată.” Cred însă că nu mai era nimic de făcut pentru că în vara urmatoare Ancuta si cu mine am mers în Israel să celebrăm nunta Adinutei cu Suki. Simona reusise să cumpere un apartament la un bloc în Jaffo si noua pereche l-a mostenit. Nunta a fost frumoasă, tata, Butu si Cuta au fost la mare înâltime, am revăzut întrega familie lăsată acolo, si Adinuta a sclipit în rochia albă de mireasă, cu o pălărie cu boruri largi si voal prin care licărirea ochilor ei lăsa să se revarse fericirea acestui moment. Si dacă în seara aceea o umbră s-a întipărit pe fata ei, aceea s-a datorat faptului că singura persoană care avea datoria s-o conducă la „cupa”, tatăl ei adevărat, nu s-a prezentat. În locul lui, tata a mers cu ea până în fata rabinului. După moartea lui mama, tata a continuat să trăiască în casa de bătrâni din Herzelya, numită Casa Sireny. În plina fortă la 80 de ani, cu spiritul lui independent si fără să tină seama de opiniile celorlalti, si-a coordonat viata după plac. Adina a început să lucreze la aceeasi bancă unde a lucrat si mama ei si curând a fost absorbită de oficiul tranzactiilor cu străinătatea unde si Simona a lucrat. Încă de pe vremea când Simona trăia, tata a început să-si păstreze economiile în hârti de valoare străină, si la vreme când inflatia crestea în Israel, mica lui avere a rămas intactă. Dar la Beit Sireny era o multime de femei singure, si cum singurătatea nu e un bun tovarăs, într-o zi am aflat de la Cuta că tata are o prietenă, o doctorită cam de aceasi etate, locatară în acelasi bloc. La următoarea vizită în Canada a lui tata ar fi vrut si ea să vină la noi, tata însă i-a tăiat-o scurt: „Ce să cauti tu acolo?” „Da, dar pe nevasta ta o luai totdeauna la ei.” „Adevărat, dar ea era mama lui, trebuia să aibe grije de ea.” În felul acesta discutia a fost curmată. La noi tata ne-a povestit despre dânsă, despre fetele ei, la care merg des în vizită, si la plecare tata a dus acolo multe cadouri atât pentru ea, cât si pentru fetele ei. În vara anului 1989 am obtinut două săptămâni de vacantă la un resort în Austria, lângă Zell-am See ca schimb pentru resortul nostru din Florida. L-am învitat si pe tata si ne-am întâlnit în acelas timp pe aeroportul din Zurich. În excursia aceasta am luat cu noi si pe nepotica noastră de 13 ani, Cătălina, fata surori mai mici a lui Vali. Cred ca a fost una dintre cele mai frumoase excusii făcute. Mergeam aproape zilnic in Salzburg vizitând muzee, luând parte la concerte si, se întelege, particpând seara la renumitele lor berării, cu un snitzel mamut în fată, în larma cântecelor si dansurilor tiroleze. Dimineta tata ne-o lua totdeauna înainte si mergea să ne aducă din oras, franzelute calzi, lapte si alte bunătăti, până apucam noi să facem ochi. După cele două săptămâni ne-am oprit si în Berna unde am tras la hotelul National din centrul orasului, ca să-l vedem si pe tatăl lui Vali, domnul Balotă, care locuia în acest oras din 1975. Este cazul să rezerv câteva cuvinte si despre dânsul în această povestire: Nu pot uita prima mea întâlnire cu domnul Balotă. Era într-o zi la început de iulie 1961, în casa lui din strada Stefan Plavăt din spatele pietei Grant. Una dintre cele mai bune prietenele ale lui Vali, Otilia, urma să se căsătorească cu băiatul predicatorului din Grant, domnul Manea. Biserica lor aflată pe strada noastră, Eduard Grant, într-o clădire cu patru etaje din care în fiecare sâmbătă răsunau cântecele multimii adunate acolo si deseori concerte si coruri din oratoriuri celebre, era numai la câteva case distantă de casa noastră. Prin Simona care mergea acolo des cu Cleuta Mânzăteanu, prietena ei din copilărie ce ne vizita aproape zilnic, am ajuns să cunosc multi dintre membri bisericii cu mult înainte de-a o întâlnii pe Vali. Eu lucram la Casa Scânteii în perioada aceea si mă întâlneam cu Vali aproape zilnic de un an. Nunta lui Tili cu Mihai Manea era planificată pentru data de 30 iulie si ni s-a propus să mergem cu ei la Făgăras, unde verisoara lui Tili se mărita si atunci au hotărât să îmbine evenimentul cu luna lor de miere. Vali nu putea pleca de acasă fără consimtământul domnului Balotă, asa că m-am dus să-i cer voie. Nu-l văzusem până atunci si eram, pot spune, emotionat. Am intrat în camera de oaspeti, acolo unde avea un împunător birou din mahon, o vitrină cu geamuri, dar si patul unde dormeau cele două fete mai mari, Vali si Georgeta, căreia noi îi spuneam Zica. Întrega familie era strânsă în jurul nostru când a apărut domnul Balotă, proaspăt ras, în cămase netedă si cravată. I-am spus că o cunosc pe Vali de peste un an si că vreau să mă însor cu ea. Mi-a pus câteva întrebări despre ocupatia si familia mea, religia si convingerile mele. I-am spus că sunt evreu, că familia mea nu e religioasă, iar în ceea ce mă priveste sunt ateu. Dacă până în acest moment toate au decurs cu bine, în momentul în care am afirmat că sunt ateu, domnul Balotă s-a ridicat în picioare si mi-a declarat: „Mi-ai spus că esti evreu si nu am nici o obiectiune. Dacă-mi spuneai că vrei să pleci în Palestina, nu as fi comentat nici un cuvânt. Dar fata mea este religioasă si eu nu o dau pe mâna unui ateu! Asa că te rog să părăsesti casa mea! Noi nu avem ce discuta!” Spunând acestea, m-a condus la use. Nu stiu ce s-a-ntâmplat în seara aceea sau în zilele următoare, dar a doua zi după nunta lui Tili cu Mihai, am luat trenul împreună spre Făgăras. Revăd familia lui Tili care ne-a întâmpinat cu dragoste la sosire, masa nuptială în jurul căreia erau, cred, peste treizeci de persoane, îl revăd pe Mihăită care m-a învătat cum să-l secundez ca bas la ceremonie, la bisreica din localitate, cântând „Vin-o fiică la altar,” si nu pot s-o uit pe mama lui Tili care stiu cât de mult mă simpatiza si dorea cu toată sinceritatea ca prietenia mea cu Vali să evolueze într-o familie. De la Făgăras am plecat la poalele muntelui, la Hârseni, la bunica ei. Am fost cazati toti patru în camera oaspetilor în casa mare de la stradă, în patul moale de puf, acoperiti cu scoarte flocoase de lână, si noaptea pe jumătate trecea în sporovăieli. În spatele casei livada mare de meri te atrăgea cu mireasma risipită în jur. Fiecare muscătură din frăgezimea fructului verde te îmbăta cu licoarea sucului îmbelsugat si actiona ca un magnet asupra noastră. Mere am mâncat de când mă stiu, dar niciodată ca acestea. De aici plănuiam să facem ocolul muntilor Făgăras, dar Mihăită a venit cu ideea să facem mai întâi un tur de antrenament de trei zile pe traseul tăietorilor de pădure. Ne-am pus în rucsacuri câteva schimburi, am luat cu noi două, trei cuti de conserve si am plecat la drum. Fetele au prins sub brat câte-un cosulet de nuiele, ca să aduca acasă la întoarcere smeura pădurii. Dar la plecare le-au umplut cu merele delicioase din livadă. La timpul acela vorba curgea lină ca apa unui izvor, fără poticniri si oprelisti. Tili si Mihai erau în luna lor de miere, Vali si cu mine am început să descoperim în fiecare din noi trăsături de caracter nebănuite mai inainte si cred că fiecare trăia momente unice si desăvărsite. Mihai ne-a povestit cum s-a desfăsurat logodna lor: Pe când se aflau în vizita la sora lui la Târgoviste cu toată familia adunată în jurul mesei, au adus un tort mare din care a primit fiecare câte o felie si pe scurt asta a fost logodna. La auzul povestii, am luat cosul din mână lui Vali, am înmănat fiecăruia câte un măr si le-am zis: „Copii, mâncati, vă veseliti, asta e logodna noastră!” De atunci, în fiecare an la 15 august aniversăm logodna noastră din urmă cu peste 45 de ani pe drumeagul tăietorilor de pădure din Muntii Făgăras. Vacanta din Făgăras a avut un efect miraculos. Vali, de fiecare zi, cu seriozitatea si caracterul ei tare, neînduplecat, si-a dezvăluit în munti o sensibilitate de copil, naivitate si multă, multă candoare. Era în stare să îmbrătiseze toate florile din drum, să se bucure sincer de fiecare rază de soare, să urmărească pe mâna ei drumul de o oră al unei gărgărite si să se înfricoseze de aparitia unui păianjen. După trei săptămâni în Făgăras ne-am întors acasă hotărâti să facem nunta la sfărsitul anului, în decembrie. Nici odată până atunci nu am simtit această fortă interioară, acest dinamizm capabil să urnească muntii din locul lor, ca în acele zile. În Făgăras m-am descoperit pe mine însumi, pentru că la întoarcere nu mai eram acelasi care a plecase acolo. Stiam că după căsătorie trebuie să ne găsim o locuintă, că avem nevoie de lucruri, de-o plapumă, de aur pentru verghete si câte si mai câte. Am renuntat să-i mai dau fiecare chenzină lui mama, asa cum am făcut totdeauna. Vali trăia din bursa ei si se ajuta cu Zicuta pentru nevoile lor. O bună prietenă de-a lui Vali, Cici Pârsoagă, si-a cumpărat o masină nouă de gătit cu gaze si ne-a vândut-o nouă în rate pe cea veche care a fost făcută de comandă. Am mers într-o dumincă de târg în Talcioc si am cumpărat aur pentru verghete. Mama lui Vali ne-a dat lână pentru plapumă si un mesetesugar ne-a confectionat-o acasă la ea. A fost un miracol, niciodată nu am stiut că se pot realiza atâtea într-o perioadă asa de scurtă si dintr-un salariu mic ca al meu. Am depus actele de căsătorie la Sfatul Popular din strada Brezoianu. Am ales data pe 25 decembrie care urma să cadă într-o miercuri, zi de lucru, desi era Crăciun. În noaptea aceea a nins cu fulgi mari, bogati, iar când s-a luminat, zăpada trecea de înăltimea gleznelor. Vali îsi dorea cale albe pentru buchetul de nuntă si trebuia să mergem la florăria din Piata Romană, pentru că acolo totdeauna găsesti cele mai frumoase flori. Tramvaiele circulau greu, împingând un plug triunghiular în fată, ca să înlăture zăpada. Frumusetea fulgilor de nea, tumultul de zăpadă asternut pe umerii nostri în mers, ne-a făcut să gândim că e prevestirea unei vieti îmbelsugate ce începea în această zi. Am coborât din tramvaiul 6 în Grivita si am tăiat drumul pe jos până la florărie, că era mai rapid, desi înotam prin nămeti. Am ajuns la florărie în timp cu ora deschiderii, dar nu aveau cale. Tot ce ne puteau oferii, erau numai garoafe albe. Am luat un buchet mare de garoafe si am grăbit pasul până la Palatul Telefoanelor. Acolo în spatele palatului se afla si primăria unde trebuia să apară învitatii nostri. Am fost întâmpinati de multi dintre ei, dar până la ora oficierii ceremoniei noastre sala s-a umplut de oaspeti. Erau multi prieteni, colegi, multe cunostinte, Simona singură, surorile si fratii lui Vali, dar nici unul dintre părintii nostri. Stiam că nici unii dintre ei nu sunt bucurosi de alegerea noastră, stiam câte împotriviri am avut de înfruntat aproape zilnic de la întoarcerea nostră din Făgăras, dar acum, când fiecare a putut să constate că hotărârea nostră are o bază solidă, acum asteptam să văd de la dânsii mai multă întelegere. Când am semnat actul de căsătorie, mâhnit, am mai cercetat odată sala să văd dacă au apărut, dar Simona mi-a făcut semn că nu. Au urmat felicitări, sărutări, îmbrătisări si atunci i-am văzut pe ai mei intrând în sală. Cred că am avut lacrimi de bucurie în ochi. După cununie fiecare s-a dus la treburile lui, tata a plecat la serviciu, pentru că lucra în tura de dupămasă, iar mama, Vali si cu mine, am mers la noi acasă unde am petrecut tot restul zilei comentând cele întâmplate în ajun. La 1 ianuarie 1962 am învitat toti prietenii si familia noastră acasă unde mama a pregătit tot felul de dulciuri si prăjituri. Casa era plină de ospeti, Vali si-a pus rochia albă de mireasă si voalul, am făcut fotografii, fetele au cântat în cor cântece potrivite cu momentul, iar băietii, între care si eu, cu lectia învătată de la Mihai, le tineam isonul. Simona si cu Jack au venit mai târziu. Simona si-a îmbrătisat si ea prietenele, printre care pe Cleuta Mânzăteanu, prietena ei din copilărie de la scoala Doamna Stanca si care s-a logodit de curând cu Costel Tolici, un tânăr foarte plăcut din anurajul comun. Jack însă a intrat în casă cu un „Bună Seara” rece si în timp ce eu am încercat să-l întroduc la fiecare dintre cei prezenti, el mi s-a sustras cu lipsă de politete, spunând: „Păi îi stiu pe toti.” După acest încident, fiecare s-a simtit stingherit si eu mai mult ca totii. La petrecerea aceasta a venit si domnul Balotă, tata lui Vali, însotit de mama ei, Ecaterina Balotă si mezinul familiei, Ricută. Restul familiei era deja la noi. Socrii s-au întâlnit pentru prima dată si tata lui Vali mi-a întins un plic cu suma de 1500 de lei, cadou de nuntă. Am fost miscat. După nuntă continuam să mă văd cu Vali în fiecare zi, mergean fie la un film, fie la vre-un prieten, dar ne întorceam seara acasă la mine. Mama ne întâmpina cu snitel cald si cartofi prăjiti, pentru că stia că acasă la Vali nu se poate mănâncă nimic cu carne, de când, cu multi ani în urmă, tatăl ei a decretat ca întreaga familie să fie vegetariană. Vali însă, ca si restul copiilor, cu exceptia lui Camelia, sora mai mică, ar fi mâncat carnea si cu ochii. După ce mâncam împreună, plecam s-o cunduc pe Vali la ea acasă, dar nu ne puteam despărti decât târziu, de cele mai multe ori după miezul noptii, discutând la marginea gardului sub stâlpul cu bec din dreptul portii. Venind de la Operă într-o seară pe la sfârsitul lui ianuarie, după masă, mama n-o mai lasă pe Vali să plece acasă la ea. Aluat-o de mână si a dus-o în dormitorul care până atunci a fost dormitorul părintilor si i-a spus să doarmă aici în noaptea asta, în asternutul proaspăt pregătit de ea, iar adoua zi să se mute definitiv la noi. Am locuit cu părintii mei, până în vară, când ne-am mutat pe Sevastopol, la doamna Irina si domnul Stefan. Ca persoană, tata lui Vali, nu era un om usor de intretinut o legătură apropiată. Înzestrat cu cu un simt de receptie deosebit, stia să pună întrebări iscusite fără să lase impresia că iscodeste, dar odată înregistrate părerile tale, putea să le folosească împotriva ta atunci când te asteptai mai putin. Nu o făcea din răutate, pentru că aveau o bunătate iesită din comun si putea să-si dea haina de pe el pentru cineva care avea nevoie. Fiecare vizitator din România în trecere prin Berna era găzduit de el cu cădură si la plecare nu-i lăsa să meargă fără un cadou sau ceva de mâncare pentru zilele următoare. După revolutie, cu economiile făcute de el din ajutorul social pe care-l primea, a donat bisericii din Buzău computere si echipamentul de care aveau nevoie. Foarte putini au realizat că donatorul era un om simplu, cu posibilităti mai putin decât modeste, care a vrut prin darul lui să-i multumească lui Dumnezeu că a fost ocrotit atât el, cât si restul familiei. Totusi, în pofida mărinimiei, nu suferea să fie contrazis, tinea foarte mult la perceptele sale pe care le dorea extinse asupra celorlalti, si dacă întâlnea opozitie, nu se sfia să rănească. Nu era interesat de părerea nimănui, dar erau persoane ale căror sfaturi valorau mai mult decât orice în lume. În biserica din Grant pe care o frecventa cu regularitate, criticile lui în legătură cu diminuarea aspectului religios al tinerei generatii si la adresa celor ce mergeau la muncă sâmbăta în Sabat, erau virulente. Parte din comunitate, auzindu-i criticile, a început să-l ocolească. În schimb, mama lui Vali, mama mea soacră, era la distantă diametral opusă de dânsul. Bună ca un înger, întelegătoare si cu dăruire de sine, rezolva tacit toate conflictele din familie sau în afara ei, cu alegerea a două sau trei cuvinte care alinau rănile provocate de tăisul verbal al sotului si domoleau spiritele. Ea a fost cumpăna care a creat balanta familiară si în jurul ei se străngeau copiii si restul familiei; ea a fost aceea care a format caracterele copiilor, le-a insuflat dragostea de muncă si le-a oferit toată dragostea care compensa iesirile sporadice ale tatălui lor. Ea a fost modelul care a desăvărsit felul în care aceste vlăstare aveau să se înscrie în viată ca oameni. Si totusi nimeni, niciodată nu a auzit-o pe dânsa să se vaite că e lăsată singură pe santier cu oameni străini pe care trebuia să strunească la muncă. Nimenu nu a auzit-o să se plângă de neajunsurile vietii, de faptul că copiii cresc si nu au haine potrivite pentru iarnă, si nici odată nu a iesit din gura ei o vorbă rea la adresa domnului Balotă sau a copiilor ei. Într-o zi socrul meu a venit la tata si i-a spus încă din usă: ”Domnule, dumneata esti un criminal! De ce nu vrei să mergi în Palestina?” Tata l-a întrodus în casă, a închis usa după el, pentru că asemea vorbe nu se rostesc afară, si a încercat să vadă ce vrea să spună. „Dacă dumneata pleci acolo, copii te vor urma si atunci putem pleca si noi. Ce mai astepti? Ce ai aici? Du-te, du-te, nu mai astepta!” Dacă a văzut că tata e nehotărât, a venit la mine. În ceea ce mă privea, eu nu aveam de gând să părăsesc tara. Dacă voiam să plec, nu m-as fi căsătorit cu o crestină. Stiam că în Israel, apartenenta copiilor era făcută după religia mamei, nu a tatălui, ca la noi în tară. Copiii ar fi îmbrătisat de la nastere religia mamei, crestini, într-o tară în care fiecare este evreu si eu nu vroiam ca copiii mei să sufere ce-am suferit eu fiind evreu într-o tară crestină. Mai mult decât atât, eu iubeam această tară, eram mândru de ea, mă socoteam parte din ea si nimeni nu mă putea face să simt ceva diferit decât dragoste, devotament si încredere în viitorul ei. Si în final, dacă as fi dorit să plec din tară, nu mi-as fi luat o casă, pentru care mi-am vândut libertatea pe 25 de ani înainte. Asa că răspunsul meu a fost „NU.”
La un an după ce ne-am instalat în apartamentul nostru din Tel-Aviv, socrul meu a venit să ne viziteze. Cu ceilalti musafiri din tară ne luam timp pentru o tură prin tară care cuprindea printre altele o excursie la Ierusalim, Betleem si în nordul tării câtre lacul Kineret, Metula si Ros Haniqra. Domnul Balotă însă nu era interesat în excursii. Tot ce dorea, era să-i facem actele de rămânere în tară sau alt undeva în Occident. Am mers cu dânsul in Ierusalim la sediul YMCA, unde o doamnă în vârstă, ne-a sugerat să-l trimitem în Grecia si să ceară acolo azil politic.
Curând după plecarea de la noi am primit o scrisoare de la dânsul că a ajuns cu bine la Atena si că se află în lagărul de la Lavrion, unde asteaptă să vadă în ce tară va fi trimis. Ne-a mai spus că acolo este bine, mâncare suficientă, are tot ce-i trebuie si să nu ne facem griji în legătură cu el. Aceasi organizatie ne-a facilitat si nou plecarea în Grecia după războiul de Yom Kipur. Din cele opt luni de asteptare în Grecia, sapte luni le-am petrecut cu domnul Balota în acelas lagăr. Camera noastră de la primul etaj se afla pe acelasi palier cu camera dânsului, despărtite doar de casa scărilor si cele două băi comune, una pentru bărbati si alta pentru femei. Marius si Ancuta, au găsit în el un bun prieten pentru joacă si probabil că fără experienta lagărului copiii ar fi avut foarte putin să-si amintescă de bunicul lor. Dar acels lucru pot spune la fel de bine si la adresa mea, pentru că nici odată nu am avut suficient timp de joacă cu copii mei, ca acolo. Aceste opt luni de lagăr ne-au dat răgazul să cimentăm relatile dintre noi cu calm, dragoste si deplină întelegere. Unul din jocurile preferate a fost jocul de tintar cu boabe de fasole si mazăre. Atât Marius cât si Anca au ajuns experti la tintar, iar domnul Balotă nu-si ascundea mândria, plimbând copiii prin lagăr, urmârind cum pe rând adultii de acolo pierdeau în fata copiilor.
Dar în relatiile dintre noi nu toate zilele aveau să rămână însorite. În afara noastră în lagăr mai erau multe famili de refugiati, majoritatea români sau căsătorii mixte care la fel ca noi erau în căutarea unui liman linistit unde să poposească. Fiecare familie î-si desfăsura viata separat, în camerele suficient de mari ale clădirii si ne întâlneam ocazional pe coridor, la baie sau jos la club, la cursul de engleză. Cu timpul, am început să ne împrietenim unii cu altii, făceam câte o plimbare prin oras împreună sau câte-o vizită pe înserat. Domnul Balotă, care venise cu mult timp înaintea noastră, de la bun început ne-a pus în vedere cu cine putem să avem legături amicale si pe cine trebuie să evităm. Din păcate, nu totdeauna însă puteam să-i primim sfatul. Ca fiinte civilizate nu puteam să întoarcem spatele cuiva care era drăgut cu noi, plăcut si îndatoritor. Când venea la noi, tata socru, dacă găsea în camera noastră pe cineva dintre cei cu care el nu mai vorbea, iesea automat din cameră trântind usa. Sau dacă una dintre persoanele proscrise venea la noi în prezenta lui, domnul Balotă iesea din cameră. Într-o zi ne-a pus în vedere că nu mai vine la noi dacă nu întrerupem orice relatie cu anumite persoane din lagăr. Multă vreme nu a mai intrat în camera noastră, nici nu ne mai răspundea la salut când ne vedeam pe coridor sau la baie si în final a avut loc explozia: M-a prins într-o dimineată venind de la baie, si, furios mi-a spus că o să-mi spargă capul că din cauza mea el nu mai poate veni la copiii si la fata lui. A fost o încâlceală urâtă care a necesitat interventia locatarilor ca să ne despartă, si de atunci nici că am mai vorbit. Nici când am primit pasapoartele de plecare în Canada, când ficare ne-a condus la autobuz cu lacrimi de despărtire si urări de drum bun, tatăl nostru nu a iesit din camera lui. Vali însă a trimis copii în ajun să-si i-a rămas bun de la bunicul lor. Multe luni după plecarea nostră din Grecia, poate jumătate de an, domnul Balotă a fost admis ca refugiat politic la interventia ONU în Elvetia si s-a stabilit în Berna. De cum a ajuns în noua lui tară, s-a dus la Ambasada Română si a cerut înscris si verbal ca întrega familie rămasă în tară să primească pasapoarte si să fie lăsate să emigreze în Elvetia. Când a văzut că cererea lui nu se rezolvă, a început să facă greva foamei în fata Ambasadei. Autoritătile elvetiene au fost notificate, a fost somat să înceteze actiunea, sau făcut si anumite promisiuni care nu au fost respectate. Următoarea grevă a făcut-o în fata clădirii Parlamentului, si ca să nu poată fi urnit de acolo, s-a legat cu lanturi de un stâlp. Ca urmare, pe rând, la început mama lui Vali, doamna Balotă a fost lăsată să plece, apoi Zicuta cu Nelu Moraru au primit pasapoarte pentru vizită în Elvetia, după care acelas lucru s-a întâmplat cu Camelia, sotul ei Marin Mihail si fetita Cătălina si în final cu Rică, cu sotia Natalia si fiul Cozmin. Familia Moraru după o vizită de două săptămâni a revenit acasă fericiti că sau reîntâlnit cu părintii si că au putut vizita multe locuri interesante. Camelia însă a plănuit în secret să rămână în Occident, si ajunsi în Elvetia, i-a spus lui Marin că ea nu se mai întoarce acasă. Mihail Marin, când a văzut că nu poate s-o convingă, a alergat la Ambasada Română să ceară ajutor. Când organele Române au început să facă presiune, domnul Balotă a luat-o pe Camelia si pe Cătâlina si a plecat cu ele în Austria la niste cunostiinte. Camelia a cerut azil politic în Viena si a fost dusă în lagărul de refugiati politici unde a cerut să emigreze în Canada. Marin Mihail s-a întors singur în tară. Rică cu familia a urmat aceasi cale ca si sora lui. La doi ani după sosirea noastră în Canada, familia noastră s-a reîntregit pe pământul primitor al noii noastre tări, unde fiecare a reusit să prospere în scurt timp prin muncă cinstită, sârguintă si devotament. Aici în Berna, la hotelul National, am rezervat o cameră cu patru paturi. De la balconul care da spre stradă se putea vedea piata în toată măretia ei, cu clădirea gării centrale din Market Strasse si palatul Parlamentului răsărit din spatele altor clădiri în prim plan. Ne-am sculat în această zi plină de soare, refăcuti după goana din ajun de la Chamonix, unde am poposit pentru un tur sus, pe Mount Blanc. Când tata a deschis usa să meargă la lift, în fata usii l-a văzut pe domnul Balotă, asteptând lângă use. Venise de pe la sase dimineata si a asteptat în dreptul usii până la ivirea primelor zgomote din cameră. S-a asezat pe marginea patului lui Cătălina si ne-a asteptat până ne-am gătit cu toti ca să mergem cu el acasă. A fost o întrevedere frumoasă în care nu stiu cum a trecut timpul pentru că nu ne-am despărtit decât după lăsarea întunericului când ne-a condus la masina închiriată cu trei săptămâni în urmă si care trebuia înapoiată în ziua următoare pe aeroportul din Zurich. Cu această ocazie am făcut cunostinta proaspetei lui sotii, Silvia, o doamnă de aceasi etate cu dânsul cu care se căsătorise de curând. Mama lui Vali se prăpădise în 1983 la Berna. Au venit o singură dată în vizită la Toronto cu un an mai devreme, dar după o scurtă perioadă a trebuit să se întoarcă în Elvetia pentru că suferea de mai multe probleme la care s-a adăugat si o insuficientă respiratorie. Ajunsă acasă, s-a internat în spital unde s-a refăcut pentru o perioadă, dar bolile cronice de care suferea nu puteau fi reversate. La mortea dânsei copiii s-au strâns de pretundeni si au avut grije de tatăl lo, care era distrus. Mai târziu, după un an, poate si mai bine, am aflat că tata Balotă a dat anunturi în ziarele românesti că vrea să se căsătorească cu o doamnă din România. Pentru o scurtă perioadă a venit si în Canada, dar când a văzut că proprii lui copii dezaprobă ideea unei recăsătorii, s-a întors acasă.. În final a cunoscut-o pe Silvia, o turistă din România, fostă farmacistă si văduva unui inginer, fratele scriitorului Niculae Tăutu. Doamna Silvia avea distinctia unei bune educatii, stia să se îngrijească cu atentie si chiar să se menajeze, era totdeauna coafată si îmbrăcată frumos, dar în ceea ce privea gospodăria nu stia să facă nimic. În bucătăria din apartamentul lor Vali a trebuit să gătească pentru noi, să pregătească masa si să pună apoi toate lucrurile la locul unde le-a găsit, pentru că Silvia, practic, nu stia unde se află o oală ori o sticlă de ulei. În contrast, sărmana mamă a lui Vali, până în ultimile clipe de viată a muncit, gătit, dereticat si cârpit, fără să meargă o singură dată la coafor, fără să se menajeze si fără să precupetească pentru dânsa nici un moment de tihnă. Ne-am despărtit de tata a doua zi la Zurich, pe aeroport. Despărtirile sunt triste, nici odată nu există certitudinea unei noi revederi. E si mai trist când duci pe umeri un număr de ani si la vârsta asta rândurile generatiei tale se răresc pe nesimtite. Dar acum aveam în suflet bucuria că cel putin am putut să dăruiesc părintelui meu o vacantă cum nu a avut nici odată si că impresiile lui după acestă călătorie aveau să dăinue un timp lung. Nu aveam de unde să stiu că în mai putin de un an si jumătate o bucurie si mai mare decât acesta, îi va lua locul. În perioada Crăciunului din 1990 a avut loc logodna lui Ancuta cu Robert Rosenczveig. S-au cunoscut în urmă cu un an la o altă nuntă românească la care am fost învitati. Unicul copil al unei famili din Cluj, Robert era un tănăr chipes, care ne-a plăcut din primul moment si cu familia căruia am legat relatii de prietenie. Logodna în sine a fost pregătită la un local drăgut, cu muzică ca la noi acasă, o cântăreată din Moldova ne-a delectat cu cântece românesti, horă si dansuri, iar tata mai mult decât oricine în seara aceea, a fost într-o voie bună care i-se citea pe fată. Nici când era tânăr, că la petreceri cu el am mai fost, nu stiu să-l fi văzut intrat în hore la rând cu tineretul ca în seara aceea, să râdă ca în seara aceea si să spună mai multe snoave. Din păcate, acolo unde ar fi trebuit să se bucure si mai mult, la nunta copiilor, nu a mai fost între noi. A murit la începutul lui ianuarie 1992; nunta era planificată pentru 2 august 1992. Mare păcat că Dumnezeu nu i-a încuviintat si această unică bucurie. Târziu după miezul noptii am primit un telefon de la Cuta că tata e înternat în spital. Mi-a spus că a făcut după anul nou o gripă, dar acum a început să aiureze. Mi-a spus că poate e bine să vin acolo. Primul lucru în dimineata aceea, mi-am comandat bilete de avion si urma să zbor în aceasi zi pe seară. Pe când î-mi păregăteam valiza de plecare, Cuta a sunat din nou să-mi spună că tata s-a stins în spital. Am fost profund dezolat. Niciodată nu am ajuns în timp să prind în viată nici pe mama, nici pe Simona, dar m-am dus acolo să fiu sprijin celor care au rămas cu marea lor durere si care aveau nevoie de confort si o mângăiere. Acum dintr-o dată plecarea mea acolo nu mai avea nici un rost, nu puteam fi de folos nimănui cu nimic si cu atât mai putin celui care mi-a fost model în viată, pe care l-am iubit si stimat în toate zilele vietii mele si acum m-a părăsit. Am contramandat biletul de avion si am rămas acasă cu amintirile legate de dânsul, cu toate albumele de fotografii întinse în jurul meu pe plusul covorului din salon unde mi-am continuat meditatia timp de sapte zile. Ce datorăm părintilor nostri pentru toată osteneala muncii lor de ani ca să desăvărsească în noi opera de-o viată a creatiei lor? Ce altceva putem să le oferim pentru viata lor de zbucium, griji, nevoi si necazuri, decât nemărginita noastră dragoste, întregul nostru respect si în final amintirea lor permanentă. Prin amintire le extindem viata dincolo de piatra rece a mormântului si dincolo de aniversarea frigidă a ultimei lor zi trăite. Scriind aceste rânduri, vreau să cred că amintirea lor va dăinui în urmasii nostri, chiar si atunci când noi nu vom mai fi printre ei.
În acest din urmă capitol, am vrut să scriu un scurt epilog al întâmplărilor ce au urmat după Bar-Mitzva mea. Dar evenimentele au fost aproape totdeauna secundate de dramatizm cu accente tragice despre care s-ar putea scrie nu unul, dar mai multe romane. Nu stiu de ce Dumnezeu m-a ales pe mine să îndeplinesc oficiul de crainic al întâmplărilor si persoanelor ce s-au gravat adânc în constiinta mea, dar desi sunt constient că nimic din cele relatate nu sunt lucruri noi, că sunt mii sau chia sute de mii de oameni care au trăit aceleasi evenimete, eu mi-am făcut datoria să las celor de după noi, mărturia unor vieti si întâmplări adevărate. Omul ce a asternut pe hârtie aceste rânduri, a fost modelat în procesul vietii de fiecare faptă si persoană cu care a fost în contact si rămâne dator fiecăruia pentru lectiunea învătată la timpul si locul respectiv. În final, sunt constient că multe persoane care m-au ajutat enorm în viată meritau să fie consemnate în aceste pagini, dar nu pot să le ofer decât scuza că timpul, spatiul si datele păstrate în memorie, m-au determinat să-mi opresc relatarea aici.
18 decembrie, 2007
|
David Kimel 10/4/2008 |
Contact: |
|
|
