Observatorul

“ Eu, între aici, acolo si dincolo” de Savu Teaha

Despre scriitorul Savu Teaha, născut în satul Câmp, astăzi Stei, judeţul Bihor, resident în oraşul Dearborn, Michigan, am scris, cu ani în urmă, în serialul “Aceste bucurii trecătoare”.

Prima dată l-am prezentat în calitate de epigramist, a doua oară, ca autor de eseuri despre crestini.
Cu câtva timp în urmă, domnul Teaha mi-a trimis cea de a treia carte a sa, o culegere de poezii, având un titlu evaziv: “ Eu, între aici, acolo si dincolo”
În câteva rânduri, scrise cu pix albastru, pe foaia de titlu, autorul ţine să precizeze, că prin această carte îmi oferă “ un fragment din jurnalul de zbateri personale …“ Iată , mi-am zis , o frumoasă definiţie. La sfârsitul lecturii, am realizat că definiţia dată de autor este emblematică pentru poeziile cuprinse în volum.
De o sinceritate nudă si de un comic amar, multe din cele peste o sută de poezii, schiţează un autoportret plurivalent, al unui poet sceptic, în luptă cu iluziile şi deziluziile vieţii de toate zilele. Incluzându-se pe sine, ca personaj central al unora dintre narările sale, poetul îşi îndreaptă săgeţile construite din cuvinte cu valori conotative, spre caractere umane fisurate de ispite.
Am fost surprins să văd cum, nestăpânindu-şi “râsu’ - plânsu’ ”, acest poet îşi pune pe masa de disecţie propria fiinţă, sacrificând-o în numele artei cuvântului.
Într-o perioadă de istorie literară bântuită de confuziile generate de textualism, Savu Teaha e un poet sincer şi concis. El aparţine unui curent nou în poezia românească, pe care l-aş numi sincerism sincretic.
Aflat la o vârstă propice bilanţului sufletesc, Savu Teaha converteşte în imagini poetice propria-i experienţă de viaţă. Stau mărturie versurile autobiografice, din care se reţine un spirit antonpannesc, hazliu la vreme de necaz şi plin de jale în ceasul bucuriei frânte. Într-o spirituală oglindă retrovizoare, poetul îşi priveşte propriul eu, descriindu-l în mod ludic şi într-un limbaj popular, fără pretenţia de a fi creat o poveste sau un basm, ci având satisfacţia de a fi spus în aşa fel, încât a reuşit să elimine din discursul său, orice confuzie. Spre ilustrare, transcriem din poezia “Despre mine şi apropiaţii mei”: “Ca să nu supăr pe nimeni, / în primul rând, despre eu , / fost maestro teleleu; / iar acum, precum se ştie, / maestru în sărăcie. / N-am să spun poveşti, nici basme, / ci-ntâmplări adevărate, / trăite, nu -mprumutate. / Sunt frate fratelui meu, / soţ singurei mele soţii, / fârtat fârtatului meu. /Am fost uns cu alifii – prin internate, prin gazde ... / armată şi puşcării, / prin iaseuri şi ceapeuri, /şi prin fabrici şi prin mină, / utecist şi pecerist / (doar la un pas de… Gheorghiu), căsătorit doar flotant / -- fără pretenţii de vârstă – / adept al lui Dionysos, / uns cu puţină beţie / şi un pic de poezie, / şi aş zice de se poate, / uns cu-aproape de toate…, / uns cu dor, străinătate, / dar acum alţii mă ung / şi prin faţă şi prin spate.” “Nu-i poveste ce am spus. / Mă întreb şi iar mă-ntreb - / când voi şti să înţeleg / şi să-mi bag minţile-n gât? / Să trag perdeaua şi-atât… / Concluzii fără confuzii: /chiar şi acei ce vă îmbrăţişează, / văzându-vă lătrând la sărăcitu-mi nume, / îşi cască ochii mari şi îi inchid de tot, / neştiind ce să mai creadă despre lume”.
Înţelegând că paradoxurile fac parte din evoluţia firească a viaţii de toate zilele, poetul îşi divulgă fără mândrie identitatea de “ţăran din sat pietros”, convertind în poezie naivitatea şi decepţiile sale, dar mai ales neputinţa de a ieşi din prorpia-i condiţie de creator, pentru a-şi ferici iubita, precum aflăm din poezia intitulată “Pisălogie”, din ciclul “Acolo”, marcat de o umilitoare dedicaţie: “Aceleia care mi-a promis un viu crâmpei de paradis, ofer acest modest buchet din sărăcia-mi de poet”.
Poezia “Pisălogie”din ciclul “Acolo”, pare a fi o ironică declaraţie de dragoste a unui iubit ajuns la apogeul deziluziei, dar şi un autoportret al unui mire mult prea otrăvit de elixirul amăgitor al propriei sale vieţi. Dedicate “Eleonorei V., după un an şi jumătate”, versurile sunt nişte amare răbufniri ale unui suflet exasperat şi inadaptabil la marile nimicuri şi mizerii ale vieţii. Poetul se simte frustrat de incapacitatea sa de a ieşi de sub tutela unei iubite posesive, incapabile să-i accepte condiţia şi calităţile de neschimbat. Ajuns la limita de sus a neputinţei de a se elibera din criza pricinuită de o iubire neechilibrată, iubitul îşi pune sub semnul întrebării calităţile de om întreg la fire şi se teme de posibile schimbări psihofiziologice şi loco-motorii. Neliniştile personale se transformă într-un monolog de confesiune intimă , nu lipsit de subtilităţi, pe când cei doi parteneri reprezintă în fond o antiteză umană , ivită dintr-o iubire ce nu se poate împlini.: “M-aş mulţumi / să pot fi fericit chiar şi pe jumătate. / În fond, aş vrea de două ori mai multă sănătate, / iubita mea de douăzeci şi patru de carate. / Iubita mea din fulgi de nea, / să nu m-atingi! , c-ai să te f rigi. / Iubita mea, ce albă eşti, / ca şi-n poveşti. / Să nu m-atingi, căci te topeşti, / şi ce mă fac de nu mai eşti? / Eu sunt şi mut şi sunt butuc - / nu ştiu vorbi, nu ştiu umbla, /ca-n ţara ta. / Eşti glasul meu, / Eşti pasul meu, / Ah, mă întreb mereu,/ mereu, / sunt oare-ntreg? / Voi şti cândva vorbi, umbla? / În marea neputinţa mea, / oare aş vrea să fiu aşa? / Iubita mea din flori de nea, / eu te iubesc şi te jelesc, / căci te-nţeleg… îţi este greu, / căci nu sunt eu ce-ai căutat – / tu ai găsit / un mire mult prea otrăvit.”
Ajuns la vărsta de 60 de ani, poetul nu se mai poate comporta ca un adolescent visător, nici ca un tânăr îndrăgostit până la absenţa de sine, ci ca un om a cărui luciditate produsă de grelele încercări ale vieţii, este echivalentă cu drama trăirilor sale de “corăbier” experimentat, coborât, ridicat şi chiar răsturnat de valurile unui fluviu învolburat . Vâsla corăbierului-poet, pendulează “între aici, acolo şi dincolo”, în spaţiul unui suflet “mult îndurerat şi flămând de alintare”, aflat la ceas de cumpănă, în aşteptarea unui nou răsărit de soare: “Greu e văduv şi orfan, / fără prieteni, făr-un ban , / într-un continent străin, / fără să ai un vecin…, / unde neîncetat vin / vânători de bogăţii,/ pescari de soţi şi soţii./ Grei sunt, Doamne, şi fierbinţi / părinţii ce nu-s părinţi,/ copiii ce nu-s copii, / soţiile –nesoţii, / râvnind după bogăţii. / Până ieri, alaltăieri, / eram orfan de-un părinte, / dar acum, simt marea rană,/ am rămas orfan de mamă. / Greu e văduv şi orfan,/ chiar o zi, darmite-un an. / Io-s văduv de la-nceput, / c-am iubit şi n-am văzut / privirea-i plină de ierni / cu săbii trase de reni, dar va răsări un soare / peste dorul ce mă doare, / suflet mult îndurerat / şi flămând de alintare.” ( „De va răsări un soare”).
Convins fiind - ca şi colegul său de generaţie, poetul Şerban Chelariu -, că în ceea ce spune echoiază spusele marilor înaintaşi, Savu Teaha creează - cu plăcerea de a se simţi elevat -, în maniera lui Nichita Stănescu, un frumos poem, intitulat “Muntele de eu”, în ale cărui versuri, poetul din anul 2006, apare copleşit de ecourile din anii 1960 ale poeziei lui Nichita. Citim: “Eu mă uit numai la tine / Tu te uiţi numai la mine. / Eu sunt fărâmă de tu. / Tu eşti fărâmă de eu. / Ce mă înfăşori în focul / braţelor de curcubeu. / Tu foarte plină de eu / şi eu foarte plin de tu. / Eu mă mişc grăbind încet. / Tu te mişti ca prâsnelu’. “ (…) “lunecând sub corn de lună / buna mea aspră de bună. / Eu sunt tu şi tu eşti eu, / ROGVAIV de curcubeu.”
Mai mult decât atât, într-un delicat poem, “Remember”, Teaha se adresează direct marelui său înaintaş întru poezie, vrând parcă să-l răsplătească pentru unicitatea florilegiului său poematic, dăruit cu generozitate omului vorbitor sau nevorbitor, surd sau orb, omului “partea de jos sau de sus” : “Nichita, atât de uşori au rămas paşii tăi, / încât florile se înalţă sub ei, / pentru a-ţi săruta tălpile bătătorite. / Iubite Nichita, iubitele tale flori, / ca nimeni altul ştiai să le înfăşori. / Tu ai vorbit cu tot ce se mişcă, / cu tot ce-i nemişcare – ori mi se pare?! / - având cuvinte alese pentru fiecare, / chiar pentru fiecare – fie că-i surd, fie că-i orb, fie că-i vorbitor ori e mut, / fie că-i partea de jos, /ori partea de sus, / intr-un munte de aur sau munte de lut.” (…) “ Nichita, / te iubesc şi te salut / cu dulci cuvinte şi necuvinte,/ cu unsprezece elegii, /căci ai ştiut să fii, / şi eşti, fără-ndoială, / tot înainte, mai înainte…”
Nu este uitat nici istoricul literar M.N.Rusu, “ nichitologul” şi “indrăgostitul de cuvinte şi necuvinte”, din micul poem “Povestea glonţului abia născut”.
Peregrinând incognito, “între aici, acolo şi dincolo”, poetul alunecă din real în ireal, bâjbâind în stare de letargie, prin spaţiul transparent al unui cosmos de vis, în căutarea poeziei adevărate, pe care o numeşte “aleasa mea de taină şi de suflet”. De reţinut se impune, prin incantaţie şi imagini revelatorii, poezia “Vai visul meu ce nu te-ar vrea!”, o ars poetica sui generis: “Aleasa mea de taină şi de suflet, / de când te strig cu glas de tunet, / crăpat-a şi tăcerea pietrei rare / şi pasul tău nu mai răsare / prin miezul ierburilor verzi, / s-asculţi pustiul şi să-l vezi / cum îmi coboară-n suflet şi în sânge, / cum braţul meu de foc se stinge / într-o închipuită-mbrăţişare. / Vai, visul meu – subţire zare / te-ar vrea nesomn peste oglindă, / să te adoarmă şi să te aprindă, / te-ar vrea un curcubeu de foc / cuprinsă de ascunsul joc. / Vai, visul meu ce nu te-ar vrea, / aleasa mea de taină, aleasa mea”.
Versurile din “Poezia”, confirmă un model particular de reprezentare absolută a conceptului de poezie: “Nimeni nu ştie din ce îndepărtări vine…/ Împarte tainice nelinişti şi pleacă. / Cineva plânge cum nu a mai plâns, / tânjind după sublima ei pleoapă. // Nimănui nu s-a vândut, nici nu se vinde, /Ea tot tânără si înaltă rămâne, / şi neâncetat aleargă si-aleargă / dinspre ieri, înspre azi şi înspre mâine, // şi fuge prin ploaie cu braţe deschise / până când ochii-i devin curcubeie. / Cineva şopteşte şi se înalţă în şoaptă: / frumoasă fecioară, sublimă scânteie!”
Ca “sublimă scânteie”, poezia aprinde în sufletul poetului întrebări grave, privitoare la raţiunea de a fi a omului pe pământ şi în univers, conştientizându-i misiunea de purtător de iubire, pace şi bine. “Să nu-ţi spui că ai aur şi roabe alese / Omul se-ngroapă-n prăpastia firii. / Întreabă-te dacă ai pus o floare măcar pe tainicul altar al iubirii. // Să nu-ţi spui că ai străbătut pământul în lung şi în lat, / durând galerii de lumină. / Omenirea pluteşte ca o frunză pe apă. / Întreabă-te, întreabă-te, care ţi-e partea de vină / / Să nu-ţi spui c-ai adus pietre din lună, // până neliniştea tronează aici, pe pământ. / Întreabă-te, întreabă-te şi iar te întreabă / pentru ce trăieşti aici şi pentru ce sunt? “
“Eu, între aici , acolo şi dincolo” este cartea unui poet intuitiv şi a unui existenţialist în poezie, “sătul de lume” şi flămând de “cuvântul sfânt”.
Purtând în inimă şi în gând marea taină a poeziei, Savu Teaha etalează prin cartea sa, un registru poetic original, de la eul personal, la non-eul universal, valorificând în chip fericit, mijloacele de expresie ale limbii materne.
George Bajenaru
Wakefield,

George Bajenaru 10/1/2008

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian