Înecati în feminin
Rodica Diaconu: De curînd ati publicat un volum de poezii intitulat „Noaptea”. De ce noaptea? De ce nu ziua? Este "noaptea" un timp pentru creatie?
Stefan Bălan: De ce noaptea? Este o întrebare fără răspuns: este „Noaptea”, pur si simplu. De ce măr? Pentru că este, pur si simplu. Cum spunea, oarecum abrupt, Borges: „Nu scriem cum si ce vrem ci cum si ce putem”. Nu mi-am propus niciodată să scriu un volum despre noapte (cu sau fără ghilimele). La un moment dat, însă, recitindu-mi poeziile, am descoperit (nu fără surprindere), că noaptea este un centru nebănuit al unui volum pe care m-am decis, în cele din urmă, să-l intitulez chiar asa: „Noaptea”. Titlul traduce, desigur, o obsesie, or, cum ne-am putea explica obsesiile? Dacă este un timp al creatiei? Da si nu. Mă trezesc aproape zilnic la 3 sau 4 dimineata (sau, mai bine, noaptea) si scriu, dar majoritatea poeziilor incluse în volum au fost scrise ziua. Altfel, noaptea este transparenta în care, mai aproape sau mai departe, ceva se petrece, ceva pîlpîie luminos. Într-un fel, este un fundal pentru tot ceea ce este sau, mai bine, cu tot ceea ce este. Noaptea este un fel de a privi totul sau de a privi un anumit lucru cu totul în fundal. Apoi, apropiindu-ne de acel lucru pîlpîitor, ne dăm seama că are noapte în el, că noaptea îi umple fiinta, că noaptea, într-un fel, este ca o substantă a lumii pe suprafata căreia ceva, din cînd în cînd, se încreteste, ceva înfloreste.
Rodica Diaconu: Nichita Stănescu spunea că poezia nu este lacrima, ci este plînsul însusi, plînsul unui ochi neinventat care ar trebui să fie frumos si fericit. Pentru dvs. ce înseamnă poezia? Stefan Bălan: Expresia lui Nichita îi traduce idealismul. Nu este vorba de lacrimă ci de plîns, dar nu de un plîns ci de plînsul însusi, care plîns nu este al unui ochi oarecare ci al ochiului însusi, „neinventat” etc. Este o întoarcere dintr-o natură secundă (lacrima) într-una primară si esentială (plînsul), iar de aici într-una si mai curată si tot asa pînă la imposibilitate. „Neinventat” are două întelesuri. Pe de o parte, ar putea însemna că nu există, că n-a fost inventat încă. Pe de alta, însă, poate fi ceva în sensul cuvintelor lui Parmenide, ceva ca „nenăscut”, adică nu care nu există ci care există dar nu se supune principiilor „lumii simple” (cum ar fi spus Nichita), nenăscut si care nu cunoaste moartea, adică absolut. „Cele spuse despre fiinta absolută dovedesc limpede că aceasta e increată (...) nenăscută fiind, aceasta e si nepieritoare, întreagă, neclintită si fără capăt” (Parmenide). Această idealitate este un fir rosu care străbate întreaga poezie a lui Nichita si poate fi resimtită, uneori, ca pe o lipsă de apetit sau pur si simplu de preocupare pentru viata „reală”, viata cotidiană. Accentul lui mai totdeauna cade pe o lume transfigurată, o lume care ar fi trebuit să fie „dar n-a fost, n-a fost asa”.
La mine, poezia tinde la „viata reală” sau, mai corect, este o poezie pe care eu as dori-o cît mai aproape de „viata adevărată”. În teorie, aceasta este viata pe care mi-o doresc pentru poeziile mele dar, trebuie să recunosc, volumul Noaptea nu oferă prea multe argumente în acest sens. Desi nu vorbeste de o lume ideală, poezia cuprinsă în Noaptea este o poezie de capăt sau capete, dacă pot spune asa, de margine (sau limită), vorbind, de cele mai multe ori implicit, de pe marginea lucrurilor. Un exemplu explicit ar fi Balustrada. Adunînd aceste poezii în volum, mi-am dat seama de acest lucru si am trăit regretul de a nu fi scris o poezie „de mijloc”, adică una diurnă, fizică si subiectivă deopotrivă, fără graba, fără abruptitudinea metafizică din Noaptea. În acelasi timp, această poezie a fost singurul loc din care am putut privi, din cînd în cînd, cu coada ochiului, noaptea... totul. Al doilea si al treilea volum de poezie (scrise în parte) se apropie mai mult de mijloc. Schimbîndu-mi registrul de două sau trei ori, observ că apetitul meu pentru metafizică rămîne acelasi doar că este consumat în inima sau, mă rog, mai înspre inima acestei lumi.
Pentru mine, poezia este acest drum, această călătorie. Pe de o parte, este un un fel de a „fixa” vreo senzatie în acul unei vers si de a mă putea întoarce la ea, de a o putea retrăi; pe de alta, de a o căuta, găsi si consuma. Niciodată nu voi insista îndeajuns: în scris, se petrec lucruri care altfel, adică nescriind, nu ar avea loc. În acest sens, poezia este un mod de a explora, de a scormoni după adevăruri, apoi de a întîrzia asupra lor sau a le părăsi. Este o metodă. Este un mod de a făptui: cuvîntul scriitorulului este fapta lui. De a făptui în primul rînd asupra mea însumi...
Toate acestea ar putea da sentimentul unei voluntarităti exagerate, al unui control pe care, în realitate, nu îl detin. În cele din urmă, sunt nevoit să mărturisesc: poezia se-ntîmplă oricum, poezia nu este poezie decît atunci cînd este poezie-pur-si-simplu sau poezie-orisicum. Poezia are de a face mai degrabă cu subsolurile fiintei, cu obsesiile, (uneori, pentru mine poezia functionînd ca exorcizare), si este greu, dacă nu imposibil, de păstrat controlul atunci cînd scrii. Cu toate acestea, încerc să tin ochii larg deschisi în somnul scrisului (din multe puncte de vedere, asemăn starea în care scriu cu somnul; există o anumită supunere care echivalează, paradoxal, cu o libertate totală) si să raportez si să învăt ceea ce descopăr. Pentru că, în cele din urmă, scopul ultim sunt eu însumi, este sufletul meu. Mai devreme sau mai tîrziu, totul se varsă în ontologic: „căci e tot una a gîndi si a fi” – asta pentru că tot l-am amintit pe Parmenides. Totusi, poezia mi-o ia uneori înainte, alteori în cu totul altă directie, iar faptul că din cînd în cînd are o stranie lipsă de efect terapeutic sau pur si simplu de ecou în viata personală îmi spune multe atît despre relativa ei autonomie cît si despre fiintă, întotdeauna mai adîncă decît credem.
Rodica Diaconu: Există în poeziile dvs. cîteva lucruri care revin aproape obsesiv: "noaptea", "ploaia", "oglinda", "femeia". În volumul "Moartea si busola", Borges afirmă un lucru interesant despre oglindă. Ea este comparată cu copulatia si se spune despre ea că este abominabilă, deoarece multiplică. Cum comentati ?
Stefan Bălan: Cu exceptia unei scurte si nefericite căsătorii (asta dacă nu socotim a doua căsătorie, cea cu Maria Kodama, cu doar cîtva luni înainte să moară), Borges si-a petrecut mare parte din viată alături de mama sa (care avea să moară la 99 de ani, cînd Borges avea 76), într-o legătură în parte mitologică, în parte de adictie. Dacă adăugăm si ideea (cu ecou budist) după care viata-i iluzie („fiecare dimineată este iluzia unui nou început”) si deci preferabilă este iesirea din samsara („as dori să mor pe de-a-ntregul” iar, în altă parte, despre tatăl său: „Ai dorit să mori pe de-a-ntregul” – „Tu quisiste morir enteramente”), nu-i de mirare că actul copulatiei (chiar si simbolic, în adîncul oglinzii) este asociat cu oroarea. Undeva, el scrie: „Bătrînetea, asa îi spun altii, poate fi timpul fericirii noastre. Animalul este mort sau aproape...” Există la Borges un fel de virginitate esentială care, după cum îl citesti, te poate sîcîi prin naivitate fată de realitate sau îti poate înfătisa peisaje pe care altfel nu le-ai vedea niciodată. Borges avea visul lumii invizibile, posibile, virtuale, de fapt o lume primară, esentială, tare, a ideilor platonice si la care raporta totul în permanentă. În textele lui, prin puterea rîvnei si a visării vreunui personaj (sau doar prin forta unei gratii nemiloase), această lume esentială se poate actualiza. Or, cînd se actualizează, această lume trădează natura secundă, de clonă, a lumii de zi cu zi, lipsa de vlagă esentială, vacuitatea ei, de unde caracterul de umbră si de cosmar al eruptiei fabuloase... În multe din textele lui, irumperea lumii ideale în viată sfîrseste în catastrofă; în fata lucrurilor „pe care nici un muritor nu este suficient de vrednic ca să le contemple” înfloreste „oroarea sacră” în fata cărora oamenii orbesc sau sunt mînati ocult către inevitabila anihilare... Astfel, pentru el, oglinda este un loc de întîlnire între cele două lumi, un fel de poartă prin care riscă să se reverse adevărul aglomerat al unei lumi fabuloase. Pentru mine, oglinda functionează cu totul altfel si mai simplu. Pe peretele scorojit al unei camere la mare, a da cu ochii brusc de o oglindă care dă afară este o revelatie a lumii. Există ceva foarte intim legat de oglindă, este ca si cum te-ai aseza într-un bar într-un colt si ai privi fără ca să te observe nimeni. Injectează instantaneu o completă relaxare, o abandonare care altfel ar fi foarte greu de găsit: esti incognito. Revenind la o altă discutie pe care am avut-o, nu mai ai o persona. Acesta-i un aspect important pentru mine: privirea devine brusc neintentionată, nedirectionată, ingenuă. De aici al doilea aspect: lumea apare necolorată de propriile mele nevoi sau dorinti, lumea pare asa-cum-este-ea. (Fireste, acest lucru de care vorbesc, privit din afară, este subiectiv la extrem, este practic un punct imposibil de apărat într-o dezbatere. Eu doar încerc să explic ceea ce cuvîntul oglindă înseamnă pentru mine, să-l traduc.) În fine, acestui lucru i se adaugă senzatia de departe: pe perete, oglinda decupează un dreptunghi în care copacii fosnesc fără sunet, în care trec avioane încete sau în care, ca să revin la una dintre figurile des folosite în Noaptea, o femeie trece strada. Este nu atît o oglindă cît o fereastră prin care privesc (ca printr-un ochean) fără ca să fiu privit (poate cel mai bun exemplu este Perdeaua, în care oglinda si fereastra sunt una). Pentru mine, oglinda este o bresă, un prag în care lumea-asa-cum-este întîlneste subiectivitatea mea, uneori producînd un soi de tandrete dureroasă, o tandrete nostalgică. Esti si nu esti în lume: „si deodată / linistea / mirosul cîmpiei / din camera / bunicului meu tînăr / dimineata / tremură în oglindă / mă odihnesc în cele / ce nu mă prevestesc" (24 august 1927). Tremurul lumii-n oglindă îi arată fragilitatea. Apoi, există acest secret defajaz care mă duce cu gîndul la Mahabharata, la momentul în care dansatoarea se opreste din dans... Rodica Diaconu: Ce reprezintă femeia pentru dvs.? Este ea oare Graalul, asa cum spunea Alexandru Paleologu într-un eseu despre filmul Călauza (Tarkovski)? D-sa spunea că toată acea incursiune a călăuzei în Zonă a avut ca scop descoperirea sau redescoperirea propriei femei. Stefan Bălan: Dacă-mi aduc bine aminte, în Călăuza apar numai două femei (si o fată) si de fiecare dată numai pentru scurt timp: pe una dintre ele (sotia), Călăuza o-ndepărtează cu fermitate si, împotriva plînsului ei, pleacă în Zonă; pe a doua – o frumoasă si elegantă frivolă care vroia să-l însotească – o alungă sec cu cîteva cuvinte (cuvintele, în maniera unui Buńuel sau a unui Goddard, sunt inaudibile). Concluzia la care ajunge dl. Paleologu este foarte personală si n-o împărtăsesc, asta desi sunt de acord că Zona are multiple atribute feminine (dar mai degrabă în descendenta lui Dao de Jing, din care Călăuza, de altfel, si recită, decît a legendei Graalului) fiind, în esentă, o metaforă pentru Mister. Femeia transportă misterul, este adevărat, dar nu-i totuna. Pentru mine, femeia este, ca să spun asa, un caz particular al femininului. Apa este feminină si luna, pămîntul si noaptea... femeia este si ea... feminină, dar nu mai mult decît apa, de pildă. „She cannot come all the way / She comes as far as water no further” spune, cu tîlc, Ted Hughes. Cum nu cred că se poate vorbi eficient decît din proprie experientă, mă gîndesc la femeile pe care le-am întîlnit. Este vorba, în primul rînd, de calitătile materne: fecunditate, hrănire si ocrotire, mirositoare sigurantă. Apoi de iubită: misterul dăruirii (atingînd, uneori, martirajul), apoi darul întelegerii si al acceptării si ocrotirii (si celelalte calităti materne: în fiecare femeie doarme o mamă), dar si vertijul, dezordinea si abisul, fagia, obsesia si absenta mestecînd viscerele. Am avut revelatia vastitătii feminine în capela Langon din The Cloisters (exceptional muzeu-mănăstire din vîrful Manhattanului), în fata unei întronate Fecioare cu pruncul, o sculpură în lemn datînd din prima jumătate a secolului al XII-lea si provenind din Autun. Fecioara Maria tine în brate un Iisus în miniatură dar cu proportii adulte. Fizic, prin scara la care au fost sculptate figurile, Mama-Maria îl circumscrie pe Iisus; simbolic, tristetea ei face posibilă si ocroteste figura Salvatorului, fiind mai vastă decît a acestuia. Bărbatul este cel care, în cele din urmă, părăseste căminul si duce războiul, dar fără Ea acest lucru nu ar fi posibil. Dacă ar fi să spun că universul are un gen, atunci as spune că-i feminin. Suntem înecati în feminin. Evident, întorcîndu-ne la viata cotidiană, ceea ce eu spun aici pare fie rupt de realitate fie revolut. Sunt mult mai multe aspecte pe lîngă cele simbolice si arhetipale asupra cărora eu insist aici. Femeia are biologia si psihologia ei, apoi, social, există miscarea feministă... Sunt aspecte esentiale pe care eu le subînteleg atunci cînd întîrzii asupra celor simbolice. Cu toate acestea, chiar preferinta mea pentru un astfel de sistem ar putea fi interpretată ca un punct de vedere traditionalist. Dar este singurul sistem pe care îl stiu în care femininul si masculinul nu-si pierd semnificatiile metafizice, or metafizicul este, pentru mine, indispensabil. Rodica Diaconu: „azi noapte am visat o femeie / din profil părul îi acoperea fata / îi vedeam doar linia nasului si / putin din bărbie am tot încercat / m-am rotit în jurul ei precum soarele / în jurul florii-soarelui dar ce vedeam / îi era profilul si nimic altceva / de fapt asa mi-am si dat seama / că era o femeie" („Visul"). În "Pendulul lui Foucault", Umberto Eco spune că femeia l-a ajutat pe demiurg să clădească lumea si că din greseală a rămas prizonieră în ea. De aceea se spune ca femeia nu se simte "nicăieri acasă". Credeti că din acest "nicăieri acasă" s-a născut misterul ei?
Stefan Bălan: Acest sentiment de a nu fi nicăieri acasă mi se pare mai degrabă un atribut masculin. Femeia, într-un fel, se află acasă oriunde pentru că ea este casa, bărbatul fiind cel care pleacă sau se întoarce. În diverse basme, în drumul lui, Făt-Frumos întîlneste mai multe personaje menite fie să-l ajute fie să-l încerce (deci tot să-l ajute, adică să-l ajute să se împlinească) personaje care, în cele din urmă, se dovedesc toate a fi, deghizate, sora cea mică, femeia. Ea se află peste tot si, într-un fel, ea este drumul însusi.
În acelasi timp, exemplul dvs. este o bună parabolă pentru a ilustra felurile diferite ale bărbatului si femeii: bărbatul este orientat, adică are ascutime si directie, are nevoie de grile si de proptelele notiunilor si ale cuvintelor, felul lui este de a mesteri, de a face, or, nu poti face fără ca să întorci spatele la jumătate din univers, bărbatul fiind astfel dens, solid si limitat (de unde apetitul pentru nemărginire), pe cînd femeia este ea însăsi directiile cardinale si deci neorientată si nelimitată, este echivalată cu apa sau cu noaptea, cu elementele din indistinctul cărora se nasc lucrurile si în care se întorc (moartea tot o mireasă este), ea este difuză si lichidă si are nevoie de insulă, adică de ceva limitat, bine definit si solid, are nevoie de siguranta mică, dacă pot spune asa. Felul ei este de a fi.
Rodica Diaconu: „Ce faci? Unde te duci? / Acasă, i-am zis. Acasă? / Da, acasă. Am obosit. Dar e departe. / La asta nu m-am gîndit. / Si mai avem multe lucruri de făcut. / Lucruri? Ah,da, lucruri / Dar sunt obosit. Mă duc. / Încotro? Mai stii drumul? / (Nu, nu-l mai stiam. Avea dreptate.) / L-ai uitat? / m-a întrebat. / Dar l-ai stiut vreodată?” (din „Diptic”) Cînd o să veniti "acasă" si ce înseamnă "acasă" pentru dvs?
Stefan Bălan: Concret, am două case: una în Bucuresti, apartamentul în care am crescut, si una în New York, în care am locuit mai bine de cinci ani, practic toată viata mea de responsabilitate adultă. Cînd spun: „Merg acasă”, poate să însemne si una si cealaltă. Cu toate acestea, de la bun început am crezut că acest apartament în New York îmi va fi casă doar pentru o scurtă perioadă de timp (la început am crezut trei, dar, iată, au trecut deja cinci ani) si am avut de la bun început un fel de rezervă sufletească, de rezistentă în fata atasării de acest loc... Inutil de spus: am sfîrsit prin a mă lega de el... este inevitabil. Acest atasament, însă, este de altă natură, astfel încît, în timp, a crescut sentimentul de a nu fi acasă nicăieri, cum spuneati, si, după numai două zile petrecute într-un hotel, i-am putut spune unui prieten că mă găseste acasă (la hotel, vroiam să spun). Mă întorc în România în fiecare an iar o dată intrat acasă stiu: este acasă, dar am pentru camera mea un sentiment doar în parte actual... este vorba de o nostalgie a prezentului. Dipticul este scris pe două voci: una rătăcită si doritoare, cealaltă tandră si învăluitoare. Sunt ca cele două coperti ale unei cărti, închizîndu-se una peste cealaltă. Această închidere vrea să sugereze golul din jur... Mai profund, însă, există un altfel de acasă, un Acasă. Pentru mine, acasă este acolo unde mi-am petrecut copilăria: Bucuresti, Rîsnov si Frankurt am Main. Apoi, acasă mai este acolo unde ai iubit sau unde iubesti. Dacă mă gîndesc bine, da, acasă este chiar copilăria si dragostea. Rodica Diaconu: „Chipul nedormit / din geamul vagonului - / dispărînd, în zori" (Autoportret). Cînd se sfîrseste noaptea ce „începe” pentru dvs.? Si "Quo vadis" d-le Bălan?
Stefan Bălan: În Autoportret, acest aproape-haiku, unde noaptea sfîrseste, acolo se sterge si oglindirea chipului nedormit, adică existenta încetează, cel putin într-o anumită formă a ei. Cîtiva cititori au dat interpretări foarte diferite zorilor care irump. Încotro? Nu stiu exact. Ceea ce stiu este că într-un an îmi voi schimba serviciul, că-mi voi părăsi, este aproape sigur, casa newyorkeză, că... Dar cine poate sti cu sigurantă? În Satele Unite libertatea este cît se poate de concretă si, tocmai de a ceea, nu rareori greu de asumat si de trăit. În ceea ce priveste scrisul, anul viitor vreau să termin si să public comentariul la 11 elegii, apoi probabil un nou volum de poezie, o piesă de teatru, dar, iarăsi, cine poate sti cu sigurantă? Asta mai ales că lucrurile care mi s-au întîmplat în ultimele cîteva săptămîni mi-au deturnat viata. Dar despre asta, altădată.
|
2001, New York, acasă - 7/22/2002 |
Contact: |
|
|