Contrapunct : Frumusetea varstelor
Nu spun nimica nou când afirm ca fiecare vârsta are farmecul ei.
Copilaria înmagazineaza esenta cunoasterii lumii înconjuratoare. Ne întoarcem cu gândul la ea, când suntem tristi, pentru a regasi confortul inocentei si al lumii vazute de ochii copilului din noi.
Tineretea e vârsta viselor si daruirilor, a planurilor si avânturilor.
Vârsta a treia, de aur, a carei frumusete trece uneori neobservata, are stralucirea ei, acumulând fortele emotionale ale tuturor vârstelor.
Ma voi opri în cele ce urmeaza la câteva exemple care ilustreaza frumusetea fiecareia din cele trei vârste, frumusete pe lânga care trecem zilnic, uneori oprindu-ne ca s-o admiram, alteori, din pacate, fara macar sa o observam.
Recent a aparut la editura Humanitas o carte de memorii scrisa de Adrian Oprescu si prefatzata de Gabriel Liiceanu, intitulata “Varul Alexandru si alte povesti adevarate”.
Autorul de 78 de ani nu este scriitor, dar fiind ruda cu Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, i-a trimis manuscrisul acestei prime carti pentru lectura. Liiceanu marturiseste în prefata ca nu a avut de loc chef sa citeasca manuscrisul, printre sutele pe care le primeste, dar a început totusi lectura. Dupa câteva pagini nu l-a putut lasa din mâna. Marturisesc ca acelasi lucru mi s-a întâmplat si mie: imediat ce am început lectura am fost total captivata.
Memoriile încep cu perioada fericita a autorului, copilaria, dupa care continua cu anii de detentie politica petrecuti în diverse închisori si, apoi, la Canal. Autorul a fost ridicat în 1949, când era student si întemnitat în valul de arestari politice staliniste.
Întrebat de ce s-a hotarât sa scrie, autorul raspunde: “Am scris pentru ca mi se parea ca aveam ceva de spus”. Iar Gabriel Liiceanu se mira, în prefata: “De unde a învatat sa scrie la peste 70 de ani? Cu aceasta întrebare în minte, m-am grabit sa dau cartea la tipar”.
Frumusetea copilariei, a însasi notiunii de copil, este descrisa de autor într-o întâmplare foarte emotionanta. Era detinut si lucra la Canal muncind 11 ore pe zi la datul pamantului cu o lopata care-i facuse niste rani ulceroase în palme. Cum durerea devenise insuportabila, l-a întrebat pe batrânelul (tot detinut) care le distribuia zilnic lopetile, ce era de facut. Batrânelul i-a spus sa vina a doua zi foarte devreme, ca sa-i poata da singura lopata mai buna, care nu face rani. Asa a facut si dupa câteva zile ranile începusera deja sa se vindece. Autorul s-a împrietenit cu batrânelul, care, într-o dimineata i-a soptit cu un aer misterios sa intre în magazia de unelte, o baraca ce-i servea si ca dormitor, ca sa-i arate “ceva”. Intrând a vazut, spre marea lui mirare, ca pe patul îngust de lemn putrezit dormea, învelit cu patura slinoasa de închisoare, un copilas blond de vreo trei ani. Vederea acestei “minuni” l-a emotionat puternic pe detinut. Batrânelul i-a explicat ca era copilul unor detinuti de la o alta baraca si ca îl vizita mereu pentru bucatica de pâine pe care o primea la fiecare vizita. Cum de data aceasta se facuse târziu seara, l-a culcat la el.
Pe rând, toti detinutii au fost adusi sa vada “minunea” si, în acea atmosfera de mizerie de la Canal, darul de a putea privi naturaletea unui copil dormind i-a încântat pe toti.
Iata cuvintele autorului: “E greu de descris expresia pe care o capata fiecare de îndata ce apuca sa zareasca copilul dormind. Nu ajungeau sa se dezmeticeasca. Altii, nerabdatori, veneau sa le ia locul. În felul acesta, în scurt timp, toata brigada s-a regasit gramada la usa baracii cu un aer buimacit. Parca primise fiecare o maciuca în cap. Ici si colo mai auzeai pe câte unul soptind: “Dumnezeule, ca frumos mai este!”” Cineva a avut ideea sa fie adusi si paznicii sa priveasca copilul, l-au vazut si inimile tuturora s-au înduiosat. Dar dupa câteva zile “familia” cu copilul a fost mutata la o baraca mai îndepartata. Fiecare din paznicii soldati raportase superiorului vizita pustiului, de frica denunturilor, iar superiorii au fost nevoiti, tot de frica, sa “ia masuri”. Minunea aparitiei copilului a ramas însa întiparita în memoria detinutilor, care l-au numit “copilul sfânt”….
Frumusetea de caracter si întelepciunea bâtrânelului ajuns la vârsta “de aur” e magistral pusa în evidenta în carte. Dar autorul face un portret de neuitat si unui alt “vârstnic”, acela al bunicului din Cezieni la care autorul îsi petrecea vacantele în copilarie, pe când parintii erau la Caracal. Bunicul îi spunea copilului “nepurcelule, hai sa te învat sa traiesti”, sau “nepurcelule, ia o furculita si manânca”. Si asa copilul a fost initiat în tainele albinaritului, al culesului pepenilor, al calaritului. Când bunicul îi dadea ceva sa manânce, numai dupa ce copilul termina se aseza si el la masa.
“Ma astepta întotdeauna sa termin, povesteste autorul, si abia apoi începea si el. Pesemne ca nu vroia sa rateze spectacolul placerii întiparite pe chipul meu. Era modul lui de a-si dubla “traiul bun”, contemplând, în încântarea mea, felul în care altul îl descoperea”. Ilustrarea frumusetii si bunatatii bunicului nici n-ar fi putut fi mai potrivita!
As mai avea multe exemple despre “vârsta de aur”, pe care multi o considera o povara, fara a-i observa adevarata stralucire, dar trebuie sa dau locul cuvenit si câtorva cuvinte despre tinerete!
De fapt, când sunt tineri, oamenii nici nu au timp sa realizeze acest lucru. Cum bine remarca Goethe, “Daca tineretea e un defect, ne corectam repede de el!”
“Tineretea e o achizitie a vârstei coapte!” scrie Jean Cocteau, atragându-ne atentia asupra faptului ca reflectam asupra ei mai ales dupa ce a trecut! Cât despre întelepciunea vârstelor, Jean Jacques Rousseau ne aminteste: “Tineretea este timpul când întelepciunea se învata, batrânetea este timpul când ea se practica”.
Închei încercarea mea de a ilustra frumusetea tuturor vârstelor cu afirmatia scriitorului Philippe Soupault (1897-1990), unul dintre fondatorii curentului suprarealist în literatura franceza, care a scris:
“Când esti tânar, esti pentru totdeauna”!
Lena Verona / Mississauga
|
Lena Verona 9/24/2008 |
Contact: |
|
|
