Un eseu despre om si Dumnezeu
din ciclul Cugetările unui călugăr de la Muntele Gând
Muntele Gând se află în centrul Infinitulului însufletit, din care Dumneazeu a creat omul după chipul si asemănarea Lui. În acel Infinit, pe care niciun astronom nu-l va putea cunoaste, Marele Creator l-a creat pe om dintr-o fărâmă din compozitia divină a Muntelui Gând, ca să poată cugeta si să răspundă prin gândire la trimiterile si chemările Sale. Acest Munte are stânci abrupte si râpi adânci, dar si o cale dreaptă, pe care, dacă o află, omul se poate salva el însusi de la pieire. Aceasta este calea Adevărului. Ea a fost deschisă de Hristos, prin jertfa sa pe cruce, întru mântuirea oamenilor de păcate. De aceea n-am gresi dacă am spune, că Iisus Hristos a cucerit prin jertfă, Muntele Gând. Hristos a ajuns la cea mai înaltă altitudine, demonstrând Divinitatea, prin convingere si credintă. Divinitatea exprimată prin convingere si credintă, este o calitate generatoare de virtuti, care îl apropie pe om de creator.
Viata omului s-a desfăsurat, se desfăsoară si va continua să se desfăsoare într’un timp infinit si într’un spatiu nedeterminat, între chemare si trimitere, ca fenomene divine manifestate încă din primele clipe de după Facerea Lumii. Pentru că a mâncat din pomul Cunostintei Binelui si al Răului, omul a fost aruncat de Dumnezeu în Infernul cunoasterii, si astfel a părăsit pentru totdeauna frumusetea si pacea vesnică a Edenului. De atunci omul îsi caută propria-i salvare în Muntele Gând, din care Dumnezeu i-a dat viată. Din acest Munte vine uriasa cultură a omenirii, din care izvorăste inteligenta producătoare de minuni.
Unii filosofi presupun că viata s-a ivit din neant sau din nimic. În “Tratat de descompunere”, filosoful poet Emil Ciran, crede că “a fost de ajuns o clipă de neatentie, de infirmitate în sînul Nimicului, si larvele au profitat de ea; a fost de-ajuns un gol în veghea lui; si iat-ne. Asa cum viata a înlocuit neantul, a fost si ea înlocuită de istorie”. Pentru un filosof gnostic, această viziune e de neacceptat, fiindcă el, gnosticul, e convins că, înainte de viata lumii, a existat viata vesnică a Edenului, unde Dumnezeu i-a trimis pe Adam si Eva.
În al său “Tratat de descompunere”, Emil Cioran face referinte acide la adresa vietii. În eseul “Chipurile decadentei”, după ce afirmă că ”O civilizatie începe să decadă din clipa când Viata îi devine unica obsesie”, filosoful ajunge la o concluzie cu valoare absolută: “descoperirea Vietii nimiceste viata”. Iată un adevăr, pe cât de actual, pe atât de valabil pentru întreaga istorie a culturii si civilizatiei umane.
Dintotdeauna, hedonismul si coruptia celor puternici s-au întemeiat pe neputinta celor slabi de a iesi din starea de conformitate. În fata acestei stări de lucruri, metafora cioraniană ne avertizează de un fenomen devastator: “cortina lumii este mâncată de molii, iar din gaura ei nu se mai văd decât măsti si fantome”. Pentru a se evita acest fenomen, filosoful propune ca omul să-si extirpe sufletul, lăsând loc spiritului si senzatiei, dacă vrea să iasă din conformitate si să se mântuiască: “Spiritul si senzatia ne vor fi de ajuns; din întâlnirea lor se va naste o disciplină a sterilitătii, care ne-ar păzi de entuziasme si nelinisti. Fie ca nici un sentiment să nu ne mai tulbure, si sufletul să nu mai fie decât o vechitură, cea mai ridicolă dintre toate…” Iată o amară ironie la adresa vietii omului. Dar istoria a dovedit, nu o dată, că atunci când omul si-a pierdut sufletul, “disciplina sterilitătii” a făcut din el un monstru. Imperiile au generat asemena monstri.
Când omul moare, un abur iese din gura lui si se înaltă spre cer. Aceasta e quintesenta sufletului, care i-a dat omului calitatea de profunzime si flexibilitate de gândire. Recurgerea la extirparea sufletului este o solutie extremă, cu efecte distrugătoare asupra rasei umane, iar omenirea nu are decât să o evite, dacă mai speră în mântuire. Înfătisând “chipurile decadentei”, Cioran ne provoacă o furtună în creier, aruncându-ne parcă stafeta unei aventuri în domeniul cunoasterii.
În eseul intitulat “Exercitiu de nesupunere”, Cioran îl blamează pe Dumnezeu, pentru incompetenta de a fi creat rasa umană, “această rasă mâncată de rugină”, care trăieste “neajunsul de a fi”. Paragraful ce urmează e cât se poate de relevant pentru mânia verbală si profetismul filosofului:
“Că opera ta încetează sau continuă – e totuna! Supusii tăi nu pot desăvărsi ce ai făcut tu la întâmplare si fără geniu. Vor iesi totusi din orbirea în care i-ai cufundat, dar avea-vor forta să se răzbune, iar tu - să te aperi? Această rasă este mâncată de rugină, iar tu chiar mai mult decât ea. Întorcându-mă către Dusmanul tău, astept ziua când îti va fura soarele, ca să-l atârne peste un alt univers”.
Cu fiecare lectură din Cioran, mă despart de filosof, negându-i afirmatiile si admirându-i negatiile provocatoare. Ascutită si mefistofelică, gândirea filosofului străbate, ca un boomerang, domeniul trist al cunoasterii, până dincolo de marginile lui. Preocupat de esentializarea omului ca fiintă ratională desacralizată de propriile-i dezamăgiri din infernul cunoasterii si fiind constient de starea de decădere a omului contemporan, filosoful poet existentialist, Emil Cioran, se vede el însusi condamnat de divinitate la “univers, umilinta si rusinea de a fi”.
Rugăciunea lui Cioran, adresată lui Dumnezeu, ar putea fi interpretată de gnostici, ca o insultă la adresa divinitătii, desi, în esentă, ea este o lucidă recunoastere a suprematiei existentei Marelui Creator, pe care filosoful îl învinuieste de predestinarea tragicei existente a omului. Poematică si intrigantă, Rugăciunea lui Cioran are genialitatea de a cutremura muntele gândirii umane si de a deschide omului o cale spre existenta de dinaintea primei clipe: “( Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, curătă-mă de nesăbuinta oricărei adoratii, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Tie de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea si cer! Nu doresc ca pustietătile să-mi fie pline de prezenta ta, noptile tiranizate de lumina ta, Siberiile mele să se topească sub soarele tău. Mai singur decât tine, vreau ca mâinile mele să rămână Curate, spre deosebire de ale tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul si amestecându-se în treburile acestei lumi. Nu-ti cer de la stupida-ti atotputernicie decât respectul cuvenit singurătătii si chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; si mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieste-mi minunea în sine reculeasă de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura si care te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi accest bâlci al timpurilor, condamnându-mă astfel la univers, la umilinta de a fi.)”.
Sătul de nelinsitile si contradictiile sale, omul din rugăciunea lui Cioran se află în căutarea linistii si a păcii eterne, de dinaintea clipei primare. Speranta în linistea si pacea Edenului, o are însă numai omul care crede că moartea sa va fi urmată de o viată vesnică, fără “durere, nici întristare, nici suspin”. Hrănindu-se din această sperantă, omul îsi simte viata ca pe un preludiu la viata vesnică, de dincolo de moarte.
Contradictia dintre “larvele” imaginate de Cioran si mitul biblic al Creatiei originare, ar putea fi începutul ratiunii si astfel ar reprezenta, la dimensiuni conotative, esenta gândirii umane. Lupta omului de a rezolva această contradictie, constituie de fapt ratiunea însăsi, însotită de “ispita de a exista”. Întrebările care se pun tin mai ales de durata rezolvării acestei contradictii, ce s-ar putea sfârsi prin disparitia totală a ceea ce numim Univers si aparitia Creatorului în mijlocul oamenilor, ceea ce ar anula întreaga istorie a umanitătii.
Cu cât mai avansate sunt descoperirile universului cosmic, cu atât omenirea e mai putin deschisă credintelor în mituri, pe care se bazează nu numai istoria religiilor, ci întreaga istorie a omenirii. Ceea ce le lipseste oamenilor de pe planeta noastră, sunt virtualii lor omonimi din Univers. Descoperirea lor ar însemna moartea istoriei noastre si începutul unei noi istorii, mai încurajatoare si mai pline de sens. În eventualitatea unei asemenea descoperiri, s-ar naste în mod firesc întrebarea: nu cumva, pentru a supravietui, pământenii ar trebui să renunte la standardele lor de viată si să-si extindă existenta în marele univers, folosind si alte platforme de existentă si cercetare, întru aflarea adevărului cu privire la originea sa?
Transferul în spatiu, l-ar face pe om să-si auto-depăsească propria sa conditie de pământean limitat la rotatia în cercul vietii sale, de la tărână până la tărână. Omul va anula astfel dezordinea creată de el însusi pe această planetă, pe care si-a institutionalizat orgoliul rasial, national sau de ordin religios, generând conflicte sângeroase si catastrofe naturale. Obstacolul cel mai periculos în calea dezvoltării omenirii în directii benefice pentru om si planeta mamă, o constituie neputinta omului de a iesi din starea de gravitatie în jurul propriei mosteniri. Instinctul animalic de supravietuire si teama de moarte, i-au intensificat omului lăcomia de înavutire. Violenta de tip safaric din lumea animală îsi are corespondentă în lumea ratională, acolo unde deasupra legilor umane s-a instaurat legea junglei. Revenirea la vechile năravuri, de care omul devenise la un moment dat constient că trebuie să le elimine din comportamentul propriu, e un semn al degenerării fiintei lui si al alunecării omenirii pe calea indecentei si a sclaviei.
Gândind la timpul trecut, omul îsi poate retrăi viata, poate deveni constient de păcatele săvârsite, se poate pocăi. Asadar, am putea numi Trecutul un timp al retrăirii si al reflectării. Viitorul este timpul Sperantei, dar si al spaimei omului că se apropie de moarte. Prezentul îi dă omului senzatia de eternitate. De aici si încrederea în clipa prezentă, care i-a insprirat lui Horace, poet latin însetat de glorie eternă, celebra sintagmă cu valoare de îndemn, “Carpe Diem!”
“Poetic locuieste omul”, observa Hölderllin, poetul romantic german. În această “locuire poetică”, are loc lupta dintre disperare si sperantă. Disperarea îl poate ucide pe om, pe când speranta îl mentine în starea de veghe si de pregătire spre înnoire. Bucuria si melancholia sunt expresii ale stării de poezie, aflate într-o vesnică antiteză, raportată la absolutul perfectiunii divine. Bucuria reprezintă sensul creatiei divine. Prin bucurie, omul îsi celebrează împlinirile vietii. La antipodul bucuriei, melancholia omului vine din însăsi tragedia aventurii cunoasterii, ca urmare a păcatului originar.
Pendulând între melancholie si bucurie, viata omului se desfăsoară pe o cale ondulată, cu urcusuri si coborâsuri line sau abrupte.
Wakefield 2008
|
George Bajenaru 9/21/2008 |
Contact: |
|
|
