11 Septembrie
Luna Septembrie, lună romantică? Asa credeam.
Septembrie era timpul în care mă gândeam la începutul scolii si la reîntâlnirile de după vacantă.
Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu noptile.
Era luna care aducea la vedere roadele pământului, legumele. Si al copacilor, fructele.
Era luna schimbării de temperatură si a culorii frunzelor.
Septembrie la Venetia, dar nu numai acolo. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetitiile, nostalgiile si romantele ei.
Luna mirosurilor de papetarie, de cerneluri si de învelitori de plastic.
Luna abandonarii rochiei spumoase de vară si a regăsirii tesăturii dense, acoperitoare de vânturi ce pot încă mângâia.
Pentru mine Septembrie însemna si începutul vietii la “Observatorul”, în anul 2000. In Septembrie 2001 mă bucuram ca voi aniversa acest eveniment. Dorisem chiar să scriu un articol despre asta, dar mi s-a părut prea personal si am scris altul, despre iubirea oraselor, pentru ziarul care avea să apară în zorii zilei de 11 Septembrie, zi în care lumea avea să se schimbe definitiv.
Acel Septembrie zbuciumat din 2001 a pus stapânire pe toate celelalte semnificatii ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversand World Trade Center din New-York am văzut-o repetată la nesfârsit de staiile de televiziune, dar si de subconstientul nostru.
Mă aflam la serviciu, cufundată în calcule. Vroiam neaparat să demonstrez teoretic rezultatele experimentale obtinute în ajun. Un coleg mă sună: “Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele două turnuri gemene World Trade Center din New York”. N-am dat atentie. “O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus si m-am aplecat iarăsi peste calcule. Am deschis apoi radio-ul. Tare. Se anunta deja că un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panică. În decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat. Gata, ne-am oprit din lucru. Stăteam lipiti de radio si ascultam. Momentul de care îmi aduc aminte ca de un fulger tăios a fost cel în care o reporterită care vedea imiagini la televiziune a spus: “Primul turn s-a prăbusit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai există. A dispărut, a dispărut.” Repeta aceste vorbe ca si cum ea însăsi încerca să se convingă de adevărul lor. M-a izbit neputinta omului în fata catastrofei declansate de ură.
După acel “nine-eleven”, nimic n-a mai fost ca înainte. Socul celor care au calculat clădirile căzute a fost amplificat de credinta lor că nici un vânt si nici un cutremur nu le vor distruge. Dar iată că ura, mai puternică si decât vântul si decât cutremurele, le-a dărâmat. Au murit oameni, au murit sperante, au murit roadele muncii unor lucrători din constructie. Tot asa cum cutremurul, catastrofă naturală, are “after-socuri”, orice catastrofă creată de om are urmări adânci si grave pentru întreaga omenire. Nu numai răni fizice si psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continuă durere.
Ziarul “Observatorul” a apărut pe 11 septembrie 2001, înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte orase, pe când New York-ul sângera. Dar omul, se spune, îsi poate reveni după o trauma. Desigur, lumea îsi revine, la New York se construiesc două edificii si un memorial pe locul tragediei, orasul a reintrat în normal, dar este acest normal acelasi ca înainte? Nici un om, chiar dupa o operatie reusită, nu mai este acelasi. Traumele schimbă. Lasă urme. Cicatrici invizibile, dar existente. Imaginea avionului intrând în turn si tăindu-l ca pe o bucată de hârtie nu poate fi uitată. După cum nu pot fi uitate trăirile fiecăruia dintre noi în acele momente.
Radioul meu cu cele două difuzoare puse atunci la maximum (ca să le auzim din laborator) există si acuma, tăcerea lui e o dovadă azi a plânsului de ieri. Viata si-a reluat cursul, dar lumea nu mai este aceeasi.
Si în această lume care nu mai este aceeasi, în care insecuritatea mondială planează la tot pasul, în care ura izbucneste din când în când în accese ucigătoare contra unor oameni nevinovati, în aceasta lume de instabilitate si prudentă practicată pâna la limite, există ceva în puterea noastră, a celor care scriem, pentru a mentine liniste pe Terra?
|
Veronica Lerner 9/11/2008 |
Contact: |
|
|
