Cartea de amintiri : Marul lui Teofil
Marul e chiar langa gard. Ca o invitatie, asa e marul acesta, inalt, scorburos, coroana bogata spre varf, dar crengile i-au crescut, din plin, chiar pe trunchi, la o marime de om distanta de pamant, si e batran aproape ca parintele Teofil, care-i ingropat chiar in spatele schitului. In schimb, gardul e scurt si facut din nuiele, iar noi raspundem, astfel, fara probleme, invitatiei. Din cauza balariilor crescute langa gard, schitul nu se vede. O blanda salbaticie domneste aici, asa ca, daca ne temem de ceva, apoi de serpi ne e frica, desi serpii acestia sunt inofensivi… In schimb, ascunsi in coroana deasa a marului, putem vedea bisericuta saracacioasa, din barne de lemn, cu turla nu prea inalta; de cateva ori am zarit si calugarii, erau, cred, vreo patru sau cinci, umbre linistite care, cum spune mama, se roaga pentru noi, pacatosii. Tata, in copilǎria lui, mergea, tot asa, la schit, si spune ca l-a cunoscut pe parintele Teofil. « Era – spune tata despre parintele Teofil – tot asa, noduros si zdravan, ca si marul sadit de el. Si era, tot asa de bun si iubitor de oameni, ca si marul sadit de el… » Tata stia cam totul despre parintele Teofil. Asa mi-a mai spus ca era dintr-o familie numeroasa dinspre Hangu, cel mai mic ar fi fost la parinti, ca ar fi invatat carte multa şi, urmandu-si destinul, s-a oprit la o manastire mare din nordul Moldovei, de unde ar fi fost trimis de staret sa conduca obstea schitului de Peste Vale… Ani multi ar fi facut calugarul Teofil aceasta opera intru Dumnezeire, veneau la el oameni din toata partea asta de tara, ca, tot tata mi-a spus asta, ar fi fost un mare vindecator de suflete…Nu mai e parintele Teofil, dar a ramas marul. E drept, în ograda schitului mai sunt meri, mai sunt si peri si pruni, dar marul acesta e, cum spuneam, ca o invitatie. Asa ca nu e o problema sa trecem gardul de nuiele si sa ne trezim sus, intre crengile groase si grele de fructe. Asta, inainte de a face baia zilnica, in apele Bistritei, care aici, in locul acesta caruia i se spune « La Cruci », e linistita ca o amagire si adanca de nu-i dai de fund, oricat ti-ai tine rasuflarea. Noi chiar facem fel de fel de giumbuslucuri in apa asta amagitoare, ne aruncam de pe stanca, intr-un elan de mare vitejie, cu capul in jos si asa strapungem adancul si, cand simtim ca nu mai avem aer in plamani, izbucnim la suprafata. Si atunci tipam de bucurie, uitam si de foame si de sete si de greutatea lemnelor pe care va trebui sa le ducem acasa, traim din plin momente de fericire… Abia dupǎ ce ne uscam pe indelete stand si prajindu-ne la soare si ne umplem burtile cu fructele marului scorburos si batran, mergem la fabrica, la Imal, la lemne. De fapt, asta-i si motivul principal pentru care, in zilele lungi ale vacantei de vara, dimineata devreme plecam de-acasa. Eu si fratii mei, Didi si Culai, si, dupa ce fluieram pe la portile lor, Gelu Itu, coleg de clasa cu Didi, apoi Florica si Valica Durican… Dar mai intai, cum spuneam, ne facem plinul in marul parintelui Teofil. De obicei, acasa nu mancam nimic. Am vrea sa mancam, dar n-avem ce. Mama, tocmai a dat covorul ei de zestre pe cateva kile de malai. Toata ziua plange mama dupa covorul acela, tesut la Agapia, la Manastire, de maicutele de-acolo, covor cu flori si pasari si pomul vietii, dar l-a dat, ca l-a vazut, odata, madam Clotea, vecina din colt, cand a venit la noi, covorul era pe peretele dinspre rasarit al odaii, unde erau si icoana Maicii Domnului cu pruncul in brate si candela cu beculet, meşterita de tata, candela care ardea zi si noapte, fara intrerupere, si care a pierit în flacari cand ne-a ars casa, numai icoana scapand ca prin minune… « Iti dau faina de papusoi, dar imi dai covorul », asa i-a zis mamei madam Clotea. Si mama l-a dat ca sa nu murim de foame. Si plange mereu. Lacrimile ii curg si in ceaunul in care face mamaliga. Iar noi stim ca mancam mamaliga cu lacrimi… Numai la pranz mancam mamaliga, ca diminetile nu mancam nimic, iar serile bem ceai de tei, indulcit cu bomboane de la pravalia madamei Soor, evreica aceea grasa şi slinoasa, dar de treaba… Marul parintelui Teofil ne satura diminetile, n-a fost an sa nu fie incarcat, ca o binecuvantare pentru noi… Asa trece vara, iar la vremea coacerii adevarate, daca mai raman cateva, acolo, in varf, unde nu putem ajunge, dar pe care le scuturam cu indarjire… Merele acelea din varf, coapte, sunt un semn ca vacanta se apropie de sfarsit, iar lucrul acesta ne intristeaza… S-au dus zilele lungi si senine, cu baile interminabile in apele limpezi si adanci si zglobii ale Bistritei, s-au dus si fructele din marul parintelui Teofil… Incet, incet, pe nesimtite, totul se transforma in amintire…
… Ieri, am adus in casa, pentru Mihnea, nepotelul meu, cateva mere din marul doctorului Teofil. Marul doctorului Teofil e chiar la uaa blocului meu, in care locuiesc de aproape o jumatate de secol. Doamne, cum au mai trecut anii… ! Atunci, in vara lui 1965, cand ne-am mutat in blocul acesta, eram tare tineri. Pe doctorul Teofil Panzaru l-am cunoscut chiar în prima zi, el primise repartitie in apartamentul de vizavi. S-a intamplat ca, in momentul in care a iesit el din casa, sa ies si eu. Asa ne-am cunoscut. Ce om doctorul Teofil Panzaru ! Spunea ca-i din judetul Vaslui si ca au fost zece frati si surori, iar parintii lui erau invatatori. Se pricepea la toate, inclusiv la probleme de instalatii sanitare, numai el, ani de-a randul, mi-a reparat instalatiile de apa… Dar cum « repara » oasele, la spital ! Mi-amintesc, intr-o seara de toamna tarzie, pe o vreme cainioasa, i-am batut la usa si, cu emotie si lacrimi în ochi, i-am zis ca socrul meu - taran, muncitor la padure – a suferit un accident. Tocmai ma sunasera din satul acela de langa Targu Neamt, sa-mi spuna ca « lui tataia un butuc i-a zdrobit calcaiul de la piciorul drept… » Doctorul - in pijama – mi-a zis, scurt, sigur pe el: « Are fractura de calcaneu… Adu-l acum la mine… » « Pai, e tocmai la Cracauani, in judetul Neamt ! » « Nu-i nimic… Il astept….” Am plecat cu masina, pe intuneric, si m-am intors cu bolnavul dupǎ miezul noptii. La doctor era lumina. Ne astepta… L-a asezat in patul lui, l-a consultat, da, cum a spus, avea fractura de calcaneu, si acolo i-a pus ghis si l-a linistit si i-a zis sa stea vreo luna asa… Mult timp dupa aceea, doctorul m-a tot intrebat ce mai face socrul meu, iar cand i-am spus ca munceste, din nou, la padure, domnul Teofil – caci asa-i spuneam – a dat din cap bucuros… « Are maini de aur », asa mi-a zis un fost coleg de-al lui… Ce-l mai pasiona, erau florile si pomii. Cand a sadit marul, moment in care m-am nimerit in preajma lui, mi-a amintit vorba aceea din strabuni precum ca, in viata, e o datorie de suflet sa sadesti macar un pom, prin aceasta lucrare, ca si prin proprii copii, urmand sa devii nemuritor… Si marul a crescut, iar acum e tot asa, scorburos si batran ca marul parintelui Teofil din copilaria mea sarmana si demult apusa… Curios, la începuturile lui, marul doctorului Teofil Panzaru s-a desfacut, de la radacina, in doi arbori, doi frati gemeni, cu viata pornind din acelasi loc. Cu vremea, unul dintre frati a imbatranit mai repede si s-a uscat si l-am taiat, intr-o zi de toamna tarzie, ca nu-i mai puteam suporta jalnica stare in care ajunsese… Doctorul Teofil, ca si parintele Teofil, nu mai e. A murit pe neasteptate si asta tare m-a indurerat. A ramas, insa, marul. Ca si marul celalalt, de la schitul de Peste Vale, nici acesta, al lui Teofil Pânzaru, multi ani de zile n-a ajuns sa-si “vada” fructele ajunse la maturitate. Mai intai copiii mei si cei de-o seama cu ei, din bloc, apoi copiii care au urmat, au avut grija ca merele sa fie « terminate » cum apareau. Spre deosebire de mine si fostii copii din mahalaua mea, nu foametea, ci varsta îi aducea intre crengile bogate, caci asa ii sta bine copilariei, cu jocuri si nazbatii… Mai era cate un vecin care-i alunga, dar nu cu rautate, lasati, mai copii, sa se coaca si sa le mancati la toamna, asa spuneau cei care opuneau o anume « rezistenta » navalei acesteia, dar degeaba… Si, deodata, tot asa, pe nesimtite, fructele au inceput sa “reziste” pana la coacere. Atunci, cu totii, noi, « batranii » am constat ca au disparut copiii… Unde or fi, oare…? Pai iata-i: Mircea, Iulian, Cornel, Sorin, Florin, Mihaiţa, Puiu si ceilalti sunt tot pe-aici… Dar nu mai sunt copii… Sunt studenti, altii sunt specialisti, deja, in diverse profesiuni… Iar marul doctorului Teofil, batran si aplecat intr-o parte, continuǎ sa faca fructe. Si in primavara trecuta si in primavara acestui an a inflorit ca o mireasa in fata altarului… Si, mai ales in acest an, a dat rod cum n-a dat niciodata. Zilnic il privesc si il salut cu dragoste si respect.. De fapt, stiu ca, astfel, îl salut pe doctorul Teofil Panzaru… Cǎci marul poarta, cu onestitate, insusi spiritul omului care l-a sadit, gestul acesta atat de omenesc de a sadi un pom. Nu stiu daca, acolo, la Schitul din padurea de peste apa, langa gardul din nuiele ingropat in ierburi, marul parintelui Teofil o mai fi… Inima imi bate, insa, mai puternic, zilnic, in preajma marului doctorului Teofil si, mai ales, gustand, cu placere, dar si cu piosenie si recunostinta, fructele acestea curate si datatoare de bucurie care amintesc de speranta omului in nemurire…
|
