Interferentze : Povestea unui nevazator
“Nu consider un handicap faptul ca m-am nascut orb ci, dimpotriva, o binecuvântare” spune tânarul de 19 ani, Peter, din Statele Unite.
“Culorile galben, sau rosu, sau verde nu au nici o semnificatie pentru mine, eu nu vad cum e îmbracat un om si nu stiu cum arata la exterior, dar îl vad foarte bine în interior si, intuindu-i caracterul, îl cunosc mai repede si mai profund decât un om obisnuit. Da, sunt nevazator cu ochii, dar pot vedea cu celelalte simturi”.
Declaratia tânarului aduce aminte de cuvintele cu care vulpea i se adreseaza Micului Print al lui Saint-Exupéry: “Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.”
Povestea lui Peter e bulversanta. S-a nascut la un an dupa casatoria parintilor si, în timpul sarcinii, nimic nu prevedea malformatiile cu care bebelusul avea sa se nasca: lipsa ochilor si sistemul motrice deficitar. Parintii au primit aceasta stire întâi cu disperare, apoi cu hotarârea de a-i oferi acestui copil sansa de a trai o viatza cât mai normala.
Nicu Steinhart spune în “Jurnalul fericirii” ca viatza este o Aventura. Si, mai departe, citând din Chesterton, el afirma: “Aventura nu-i sa te urci pe un yacht supra-elegant si sa faci înconjurul lumii; aventura este sa-ti rodesti viata care ti-a picat acolo unde te-ai nascut din întâmplare si-n conditiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevazut si de Mister.”
La vârsta de doi ani, copilul nascut cu pleoapele lipite a fost supus unei operatii în care i s-au implantat ochi de sticla, pentru ca sa capete aparenta unui copil normal. De mers nu a putut merge niciodata si a avut probleme si cu miscarea mâinilor. Cele patru membre au ramas mai mici decât normale.
Parintii au observat la copil o extrema sensibilitate muzicala. De la 3 ani era capabil sa reproduca la pian dupa ureche, cu un singur deget, melodiile pe care le auzea la radio. Pasiunea copilului pentru muzica l-a facut pe tatal lui sa-l încurajeze în acest domeniu. A început sa studieze pianul si trompeta.
Când copilul a devenit adolescent, datorita talentului muzical a fost înscris în fanfara scolii. În Statele Unite este obiceiul ca scolile sa aiba fanfare formate din elevi care participa la diferite parazi si manifestari sportive. La parazi, cum tânarul nu se putea deplasa, el cânta dintr-un carucior pe care-l împingea tatal sau, mergând la pas cu ceilalti tineri din fanfara. Pe stadioane, între reprizele de baseball sau football american, când fetele executau miscari pe muzica interpretata de colegii lor din fanfara marsaluind, tatal sau era prezent la repetitii si spectacole pentru a împinge carutul lui Peter. Profesorii nu s-au gândit nici un moment ca acest carucior ar deranja ansamblul, ci, dimpotriva, l-au încurajat pe Peter sa-si manifeste talentul alaturi de colegi.
Iata ce declara tatal baiatului: “Nu mi-am închipuit niciodata ca voi ajunge sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-a adus-o acest copil. Am cu Peter o relatie complexa de dragoste animata de complicitate si de curaj si traiesc momente de fericire pe care nu stiu daca le-as fi avut fara el”.
Iar Peter spune, la rândul lui: “Legatura cu tatal meu e foarte speciala. De multe ori n-am chef sa merg la repetitiile fanfarei, dar nu vreau sa-l supar pe tata si, stiind cât de mult doreste sa ma ajute, accept sa merg”. Daruirea simultana a tatalui si fiului devine miezul fericirii lor.
Dar viata acestui tânar alaturi de parinti si cei doi frati mai mici e plina de suferinta. În casa el nu are autonomie de miscare, se deplaseaza numai în carut si, pentru a face baie, trebuie sa se transfere din carucior în cada, iar apoi trebuie ridicat si pus înapoi în carucior. De asemenea, tânarul nu-si poate prepara nimica de mâncare, mobila bucatariei fgiind prea înalta pentru pozitia lui asezata. De fapt, desi acest tânar are un curaj si o vointa exceptionala, viata lui este extrem de incomoda, fiecare miscare necesitând efortul lui si al parintilor.
Si iata ca în acest moment al vietii lor au intervenit niste oameni inimosi, gata sa ajute întreaga familie. Astfel, profesorii de la scoala lui Peter au hotarât sa participe activ la modificarea locuintei pentru a o adapta cerintelor speciale.
Dupa ce s-a facut rost de fonduri de la autoritatile locale, profesorii i-au mobilizat pe elevii scolii într-o vacanta pentru ca într-o saptamâna, alaturi de personalul specializat, casa sa fie demolata si reconstruita. Familia a fost trimisa în acest timp la Londra si prin computer li s-a transmis imaginea demolarii. Cum Peter nu putea vedea, i s-au executat la toba si trompete cântece care sa-i sugereze demolarea, iar o cântareata locala a cântat un cântec la care Peter a fost foarte sensibil.
Constructia a început. Toti cei care au pus umarul au facut-o cu bucuria daruirii. Unul dintre frati vroia sa aiba o camera în care sa-si exerseze talentul fotografic, celalalt frate, talentul la chitara. Dar cele mai importante erau modificarile pe care bucataria, baia si toate culoarele le-au suferit, astfel încât sa acomodeze permanenta deplasare a lui Peter în carucior.
Povestea de mai sus pare un basm ireal, dar Peter e un personaj care exista, ca si profesorii si colegii care l-au ajutat. Iar învatatura pe care o putem trage din cele spuse de baiat, dar si de tata, este ca nu acumularea bogatiilor aduce fericirea, ci numai daruirea de sine si iubirea aproapelui.
|
Veronica Pavel Lerner 8/18/2008 |
Contact: |
|
|
