De ce iubim Bucurestiul : J'ai bucharest
E un tărâm al subconstientului. O stare de spirit care se multiplică acceptabil, în fiecare zi. Un sentiment de neevitat. Turnul meu rotund-pătrat-roz-albăstrui-encefalic suportă toate întelesurile pe care vreau să i le dau. Îmi apartine. Nu mă pot mândri cu el, dar e contextul care mi se potriveste cel mai bine. În sensul tare, existential, al verbului. A avea Bucurestiul.
Marile regiuni ontologice se mândresc cu capitale care au fost cândva cetăti. Istorii oficiale frumoase ca basmele.
Orasul meu a fost un simplu loc de popas, o vamă între capitala domnească si Dunăre.
Dealuri mici, lipsite de măretie, si-au risipit povestea pe câmpia cu gârle si mai mici. Început prelungit.
Pe malul Dâmbovitei în jos, de la domnii cei vechi care au găsit de cuviintă să înfiripe Târgul.
Printre păstori, plugari, negustori, breslasi minusculi adunati în jurul curtii domnesti cu un ochi la Stambul si celălalt la Viena.
Povestea s-a sufocat cu insertiile de beton si sticlă, iar privilegiul de a fi bucurestean nu mai poate fi măsurat prin scutirea unor taxe, piată ieftină si îndestulată, ritm de viată viu. Inconfundabilul accent bucurestean nu mai e un pragmatism autoritar, dă din buric rânjind frumos, cu toti dintii.
Războaiele cele mari, de la pasopt, ăăă, nu, de la saptesapte la patruspatru, au fost uitate. Ecouri pariziene care au transformat cândva aventura urbană de ulită într-un joc pavat cu distinctie, comparabile cu mondenitatea occidentală….nu-s!
La capătul acestei caligrafii isterice stă evul comunist.
Orasul mutilat de Partid. Genocidul spiritual.
Din 1989 ne-am încadrat si în “termenul Brucan”, să nu dezamăgim Istoria.
După creatiunea non-paramilitară din Decembrie, nu îti mai cauti Domnul, nu mai vrei mănăstirile si bisericile după care ai tânjit. Te-a cucerit Improvizatia.
Locuri fără nicio însemnătate devin embleme.
Mahalaua “de cartier”. Nimic senzual.
În loc să îti aduc capul Urbanistului-sef pe o tavă de argint, mai bine ridică privirea spre orizont, deasupra poetilor mincinosi, sus, mai sus, dincolo de cerul tău tot mai mic, dincolo de evolutia precară, “God’s Eye View”: ai putea fi rational, elegant, o viziune a constiintei urbane. Nu râde!
Pretentii, fite, distinctie reală, diferenta e sesizabilă doar dacă reusesc să mă detasez de Orasul meu.
Se întinde mereu sau începe să moară? Dilema modernitătii.
Acum vorbesc cu tine, cel care citesti. Fă ceva!
Viata pulsează doar dacă apare la stiri.
Merg pe străzi, amintindu-mi. Caut indicii. Cum am devenit bucuresteancă. Nihil sine voluptas.
Gluma obisnuită a ardelenilor care îsi trimit copiii la studii, urarea de peron a tatălui lui Liviu Rebreanu : “Să ajungi cât Cosbuc de mare!”
Tata s-a grăbit să mă descurajeze într-un mod mai original: “Bucurestiul e de neiubit!”
Dar…
Hanul lui Manuc si toate filmele care l-au folosit ca decor.
Livada cu nuci.
Dealul Mitropoliei ca spovedanie.
Cinema Studio, templu meu sibilinic.
Biblioteca de Artă, singură cu ambitia acestui oras de a supravietui în haosul estetic cu principii de modernitate virtuală.
Satul Perfect, Mausoleul fără niciun napoleon, lebedele maneliste din Parcul Tineretului…
Prin cărti - Hanul Frantescului, sughitând încă după un plan realist de întretinere a străzilor . Dar astea sunt senzatii provizorii, dulci cântări de-o ploaie.
Formalismul bucurestean mimetic: bloggeri răi încearcă să inoculeze ideea că semănăm cu mahalele urbanizate ale Beijingului.
Bucurestiul e un banc bun devenit teorie stiintifică de adormit copiii.
Bucurestiul sunt eu.
|
Iolanda Bob 8/16/2008 |
Contact: |
|
|
