Razboi si pace , preludiul Romaniei Mari ( I )
( Bibliografie: 1.“Actiunea politică si militară a României în 1919 în lumina corespondentei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu” de Gh. Brătianu, scrisă în 1938, retipărită în 2003 la Ed.Corint; 2. „Pe făgasul traditiilor frătesti” de L.Banyai, inst. N.Iorga, 1971. Neretipărită.)
¤
...În cea mai mare grabă, în 1918, regele Ferdinand promite reforma agrară pentru a-si atrage armata, deoarece trebuia să se intervină pentru stergerea păcii rusinoase. Gh.Brătianu relatează: “…textul ultimatumului pe care regele îl trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în 24 ore, că de nu, armata noastră îl va ataca, a fost citit de I.I.C.Brătianu (demonstrativ, n.n.) ministrilor aliati înainte ca acesta să fie expediat germanilor…” De altfel inamicii nici nu mai răspund; trimit doar un tren pentru retragerea unor comandanti. Acum Bucurestii vor continua războiul, în directia Tisa: “Noroc de căciuli si cojoace si de cismele de pâslă rămase de la rusi”. Dar, surpriză la Tratativele de Pace de la Paris: C. Diamandy zice că “guvernul francez a lăsat să se înteleagă că nu este convins dacă trebuie considerată România o aliată sau nu”. Lord Derby : “Anglia este puterea care se opune la recunoasterea de tară aliată României”. Pe deasupra intervine si divergenta “între Brătianu si Take Ionescu, care, stăpânit de gândul de a păstra relatii bune dorea o solutie de împăciuire în rivalitatea ce o deschise între noi si sârbi problema Banatului , asigurase de renuntarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de aliantă din 1916 si admisese ca partea occidentală a acestei provincii să fie alipită Serbiei . Departe de a constitui pentru România un act inamical fată de Serbia, lămurea I.I.C. Brătianu pe principele Alexandru, cu solutia în chestiunea Banatului nu putea fi de acord…” Princepele îi argumenta că Belgradul nu putea rămâne la granită si populatia sârbă din Banat nu putea fi părăsită...
Si istoricul Gh.Brătianu descrie alte „faze” pariziene, la care a fost martor. Iată-l pe Lloyd George: „...degetul lui fantezist se plimba pe hartă, el spunând: , în timp ce se oprise deasupra Cernăutilor”. Atâta geografie cunosteau delegatiii. Cu toate că americanii aduseseră pe continent un vapor cu hărti, care să le servească. “Problema centrală o constituia Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb, bătrânul Pasici, care, necunoscând limbi străine, îsi rezuma totusi îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul asupra hărtii si repetând cu încăpătânare ” Si iată că sârbii coupă Banatul “si nu aveau intentia de a-l părăsi”. Dar si “chestiunea evreiască” se aseza “în calea noastră”. Cât despre unguri, chiar si lui Kun Bela i-ar conveni înaintarea armatei române, “ca să-si isprăvească o aventură din care nu mai vedea o iesire”. Delegatul german Rantzau refuză să semneze Tratatul, care arunca toată vina războiului pe germani, afirmând că se “taie toate posibilitătile expansiunilor economice ale unui popor de 80 milioane”. I.I.C. Brătianu amenintă: dacă nu i se vor da fruntariile Nistrului si ale Tisei în Banat, nu va semna Tratatul. Dorinta Aliatilor de ocrotire (si) în România a intereselor minoritătilor ar fi de inspiratie evreiască, are autorul cinismul de a sustine. Controlul aliat ar fi fost cotat drept amestec în treburile interne. În legătură cu rezistenta românilor dar si a sârbilor la controlul supra chestiei minoritătilor Wilson răspunse transant: „dacă dumneavoastră consimtiti la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptati si acest pret”. Brătianu vine cu o replică dură: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretentiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreiesti din spatele presedintelui SUA, care privesc cu jind la petrolul românesc”...
Istoricul liberal observă cu umor: “…barba prim-ministrului nostru delegat stârnea obiectii în cercurile anglo-saxone. Desigur însă nu îndeajuns pentru a îndreptăti favoarea pe care o arătau Serbiei, deoarece peste delegatia (deja) iugoslavă cobora majestoasă ca un fluviu barba impunătoare a venerabilului Pasici”. Presedintele Wilson si premierul Lloyd George au arătat lui Kramarz “si în special lui I.I.C.Brătianu că toate calamitătile din Ungaria si dificultătile erei prezente provin din cauza lor” si că “de nu ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferintă, nu vom mai beneficia de sprijinul Marilor Puteri”. Între timp s-au fixat granitele cât mai repede, „pentru ca sovietele din Budapesta să nu fie nevoite să astepte si s-a dat satisfactie astfel lui Bela Kun, această victimă a poftelor vrăjmase ale vecinilor săi”. Pe acelasi ton, un Seton Watson aproape că îi face kominternisti pe sefii Conferintei de Pace: “Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă fată de bolsevici nu apare mai evidentiată decât în tratativele cu România”. Delegatia română sustine că “nu putem ceda în privinta (evreilor, n.n. ) minoritătilor”... La plecarea în tară si renuntarea la functie, Brătianu motivează că n-a făcut-o numai din cauza neîmplinirilor problemei cu Basarabia si Banatul, ci mai ales din aceea a fixului cu minoritătile, care nu existau, în viziunea lui. “Supărarea lui Brătianu este însă temeiul cel mai sigur al pozitiei internationale a României de azi”, referire la anul1938, când se scriu aceste memorii.
Deocamdată Aliatii interveniseră pentru a opri ofensiva românească pe Tisa. Anglo-americanii cred că Brătianu e vinovat că prin pretentiile sale a provocat demisia guvernului social-democrat al lui Karoly; în realitate, “starea socială a Ungariei era vinovată de revolutia comunistă”. Iar ostile române, înaintând spre centrul continentului, au luat, pur si simplu exemplul Aliatilor, ale căror trupe ocupaseră tot teritoriul Germaniei, până la Rhin. Clemenceau e categoric: “Armata română a depăsit toate liniile de demarcatie; să se retragă!” (Ordin îndeplinit de noul prim-ministru Vaida Voevod, n.n.)…Deocamdată, la 20 iulie maghiarii contraatacă, având armament britanic. Victoria le revine românilor. Kun fuge...În dimineata lui 4 august, au venit si misiunile aliate. „Puterile erau împotriva ocupării Budapestei de către români, că ar fi vrut să facă ele treaba asta. Îl caută pe Brătianu, care e fugit, să nu fie găsit. Se folosette radioul: . Bucurestenii au deranjat postul de radio intentionat, asa că Depesa de la Paris îl ajunge taman în Ardeal, unde acesta tocmai le vorbea nationalistilor : ”. Clemenceau observă caustic: “…pradă, rechizitionează si trimit în România însemnate sume de bani si materiale de căi ferate, supunând Budapesta unei blocade inutile, care înfometează orasul”. I.Gh. Brătianu recunoaste dezarmarea Ungariei: “Tot materialul de război urma să fie predat României (…) armata de ocupatie prelua uzinele de armament, jumătate din întregul material de căi ferate, masinile necesare constructiei, 30% vite, 30% din utilajul agricol ca DESPĂGUBIRE PENTRU SOLDATII ROMÂNI ÎMPIEDICATI DE LA MUNCA CÂMPULUI (s.n.)”, totul absolut comparabil cu “conditiile impuse de Aliati celor învinsi”. America se opune acestei “ocazii unice, care nu mai asteaptă judecata puterilor învingătoare”. Consiliul Suprem îi intentează României proces. America amenintă că se retrage de la tratative. Gen.USA Bandholtz scrie: “Forta suntem noi; voi reprezentati doar ordonantele”. Brătianu-jr recunoaste că au fost abuzuri, că “…au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. În anii 20 mai rugineau prin gările noastre numeroase locomotive luate din Ungaria pe care TEMBELISMUL ADMINISTRATIV nu stiuse să le folosească”…Un oarecare S.Watson afirmă că I.I.C. Brătianu stia de “rusinoasa poveste cu vânători de concesiuni făcute de interese aliate si asociate ÎN BANAT…” În acest timp, “ungurii nu au nici un interes pentru un acord cu România” opinase I.I.C. Brătianu, “din moment ce se considerau ocrotiti de Întelegere”(...) “Ideile de unire par a fi fost răspândite de Ioan Erdely, care reprezenta la comandamentul armatei din Budapesta Consiliul Dirigent din Sibiu, fără o legătură directă cu guvernul din Bucuresti”. Alte revendicări: Diamandy si Brătianu mai doreau “regiunea slovacă” de la Bekes Csaba si Mako, până la confluenta Muresului cu Tisa. Era însă greu, spuneau ei, cu burghezii si evreii. Gen.Bandholtz: “ nutresc sentimente de ostilitate fată de aliatii nostri români si sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”...
La Belgrad „ se înrădăcinase credinta că după victoria lor în Ungaria, trupele române se pregătesc să ocupe cu forta partea de vest a Banatului si să izgonească pe sârbi dincolo de Tisa si de Dunăre (…) guvernul sârb si luase măsuri militare în această regiune (...) si se arăta dispus să admită plebicistul în tot Banatul . Intentia Belgradului ar fi fost fericită si ar fi împiedicat împărtirea arbitrară a vechii unităti economice si administrative a acestei provincii”. Clemenceau, oficial si având ca adresă presa: “Rapoartele comisiei interaliate ne arată că autoritătile militare românesti continuă a goli Ungaria de resursele ei de tot felul…O astfel de atitudine va aduce pentru România cele mai serioase consecinte”. De altă parte, premierul român opiniază: “Hoover stie că aceste materiale constituie pentru noi necesităti vitale, de aceea vrea să ne lipsească de ele (…) Subordonarea Conferintei către America ia orice sansă serioasă de reusită serviciului pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale. Ne retragem si lăsăm totul în sfera de interese ale bolsevismului si reactiunilor monarhice”. Si în aceleasi memorii, despre fostul premier: “…îl invinuiau de lene, indolentă, dese opriri la Florica, plimbările în linistea viei, odihna pe sofalele conacului…” O ultimă notă de corespondentă a bătrânului Brătianu către istoric: “Te rog a corecta CORECTITUDINEA (s.n.) gramaticală a textelor. Ora plecării colonelului D. nu-mi dă această putintă”. Un oarecare White: “Românii din Basarabia nu vor să stie de România. Provincia a făcut parte din Moldova înainte de constituirea României”. I.I.C. Brătianu era pentru “ocuparea efectivă a Basarabiei”. În urma unui ultimatum, guvernul Vaida , acceptă, în fine, clauzele tratatului minoritătilor. “Astfel s-a încheiat politica de rezistentă. De s-ar fi folosit cum se cuvenea prada de război de pe Tisa si de la Budapesta, am fi putut poate astepta criza apropiată a politicii SUA , ce urma să îndepărteze actiunea americană de interesele Europei. Dar materialele au ruginit si urmasii lui Brătianu ne-au zădărnicit împotrivirea. Unirea o datorăm războiului si victoriei Aliatilor. S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte. Efectul cel mai paradoxal al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul antikomintern.”
P.S. Din păcate, pentru învătământul românesc tirajul cărtii lui I.Gh.Brătianu, apărută la Ed. Corint s-a epuizat rapid . Anumite aspecte ale discutabilei Păci wilsoniene, trăite de înaintasi, rămân aproape necunoscute. (Va urma)
LUCIAN BURERIU
|
Lucian Bureriu 8/14/2008 |
Contact: |
|
|
