Deporte si, violencia no ! (sport da, violentã nu!)
- efectul fotbalului asupra valsului vienez -
„Expect emotions” a fost mottoul de care ne-am izbit - la propriu si la figurat - la tot pasul, cinci sãptãmâni de-a rândul. La propriu pentru cã era afisat pe toate gardurile. La figurat pentru cã ne-a preocupat mintile, accentul cãzând pe prima parte, cea cu asteptarea. Am zãbovit asadar în expectativã, tot sperând sã se dezlãntuie spiritele.
Nu zic cã nu s-ar fi dezlãntuit ele pânã la urmã. Atâta doar cã le-a luat ceva timp. Au venit „chibzuit si pritocit”, cumva mai „pe europeneste”. Nici urmã de dãntuiri frenetice de-ale fanilor pe strãzi, nici vorbã de hore încropite spontan la margine de cartier. Nexam polemici aprinse prin ziare sau la radio. Sau mai bine zis, hai sã nu mintim, polemicile au fost, dar nu neapãrat pe teme fotbalistice.
De pildã, cu o sãptãmânã înainte de începerea turneului final, postul de radio local vienez transmitea febril un sondaj dedicat fenomenului „masinii cu steag”. Întrebarea genericã adresatã ascultãtorilor era: „steagul la geamul masinii: simbolizeazã el patriotism sau e totusi de prost gust?”. Acum de ce sã ne ascundem dupã degete, pozitia celor de la radio era destul de clarã: anti. În orasul lui Freud fiecare e un mic psihanalist, asa cã mass media nici mãcar nu încearcã sã sugereze cu trucuri ieftine cã n-ar vrea sã manipuleze „boborul”. Prin „totusi” se indica clar cã steagul e o formã proletarã, nedoritã de spirit de turmã. La ce sã te-astepti de la un post de radio care se izmeneste cu mottoulul curajos: „noi transmitem ce ne place nouã”? De-ar auzi dragul de Adrian Partos, dupã ce s-a strãduit decenii de-a rândul sã ne inunde din megafoanele plajelor Costinestiului cu „Dedicatii muzicale: Dumneavoastrã ati vrut-o!”.
La asa clarã anchetã, putini s-au încumetat sã sune si sã contrazicã pe post teza „cine are steag, e tãran” sau mai bine zis proletar. Se punea pe atunci – încã – întrebarea „ce facem cu steagurile dacã iesim prematur din competitie?” S-a dovedit mai târziu cã se pot face multe, de exemplu sterge vasele; aici inventivitatea austriecilor nu are limite. Cãci fireste, de ce ti-e fricã nu scapi: austriecii – ca si românii, din pãcate - s-au autoeliminat destul de rapid din competitie. Cinste celor care care au continuat sã arboreze steagul national si dupã aceea, în semn de solidaritate la greu.
Entuziasmul n-a venit deci din prima zi, dar a venit, lucru care pânã la urmã a surprins pe toatã lumea. Una a fost sã vedem Germania în 2006, natiune disciplinatã grupatã sub un steag, condusã de massmedia ancoratã solid în gazonul verde, dând totul pentru a fi gazda perfectã a unui Campionat Mondial al superlativelor, si culminând înnebunitã de microbul atotputernic. Alta e în 2008, când contempli un popor austriac mititel si nervos, încãpãtânat prin definitie, agonizând sub povara jurnalistilor critici, somat sã nu se lase purtat de val, ferindu-se prin toate mijloacele de a deveni scalvul unei mingi rotunde, capitulând în final rãpus de ... acelasi microb atotputernic.
Noi, plecati la drum cu steagul nationalei proprii fluturând din geamul masinii, ne-am trezit în primele zile într-o realitate nu tocmai efervescentã. Capitala ne-a întâmpinat cu entuziasm retinut. Asa sunt vienezii, specie îndãrãtnicã pe care mai nimic n-o dã peste cap cu una cu douã. „Om trãi si-om vedea” ne-am soptit în barbã plini de sperantã si am dat iama în prima tutungerie de unde ne-am cumpãrat un steag austriac pentru portiera cealaltã. Din fairplay si ca sã nu ne taie cauciucurile fanii înrãiti.
Sã ne întelegem: austriecii nu sunt imuni la microbul fotbalului, ei sunt doar prevãzãtori. Pozitia lor nu a fost usoarã: pe de-o parte sustinãtori cu trup si suflet ai unei tinere echipe nationale pline de elan. Pe de altã parte un minipopor alpin usor complexat, fãrã palmares fotbalistic. Cum sã nu fii sceptic? Pânã si sloganurile se bãteau cap în cap. Ba „acum învingem; suntem la noi acasã!”, ba „suntem oricum cei mai tari... la sporturi de iarnã”.
Ne-am mângaiat cu gândul cã euforia se va instala odatã cu fluierul inaugural si am mai asteptat o sãptãmânã. Meciul a decurs într-o atmosferã exemplarã de fair play, poate si pentru cã în incinta stadioanelor nu s-a servit decât bere fãrã alcool. Suporterii au fluturat pasnici steguletele primite la intrare, pe care scria clar „Respect!”. Nu micã ne-a fost mirarea la auzul stirilor televizate: biologii sunt alarmati din cauza pericolului care paste un numãr considerabil de copaci din parcurile orasului. „Urina suporterilor care nu folosesc toaletele publice amenintã sã dezechilibreze ph-ul scoartei copacilor!” Jumãtatea verde a inimilor noastre ecologiste s-a încretit putin, dar, începând cu acest punct, s-a impus din ce în ce mai mult pãrerea cã fotbalul, de fapt, e inofensiv.
Cum altfel sã califici o manifestatie de asemenea anvergurã, cu milioane de entuziasti, la care s-au operat în total doar 200 de arestãri preventive, majoritatea cu eliberare imediatã? Ce sã mai spui astãzi, când ziarul cel mai combativ anti-fotbal dedicã pagina de maximã audientã tocmai amintirilor despre fotbal? Nota bene: e vorba de aceeasi paginã care tipãrea în timpul campionatului, „mândrã si purã”, sugestii garantate fãrã tangentã cu fotbalul, pentru „cetãteanul normal”.
Finala au câstigat-o spaniolii. Pe meritate, dupã ce au delectat pe toatã lumea cu jocul lor de pase sprintene, în stilul inconfundabil poreclit „tiqui-taca”. Cine sã le poarte picã? Toti am strigat la unison „Olé!”
Au trecut sãptãmâni de la fluierul final. S-au adunat emotiile, dar au si început sã se estompeze amintirile. Renasc spontan, odatã cu fotografiile recent developate. Încep sã intre în cutia postalã mesajele colegilor din echipa organizatoricã: vienezi din pãrinti ucrainieni; polonezi stabiliti în Spania; un mexican aflat la studii în Austria; un brazilian cu pasaport francez, din Italia; o englezoaicã doritoare sã învete limba germanã; o nemtoaicã din Turcia; o austriacã stabilitã în Sardinia; altul cu bunici din Tara Bascilor; un kurd din Viena; un ceh de la Bruxelles etc. etc. etc. Si noi, un german si-o româncã, din Spania. „Familia” noastrã tine aproape.
Ciulim urechile la auzul unui imn national la radio. Ni se strânge inima, se dilatã pupilele. Mai conteazã care si al cui e acela? România, Germania, Spania, Austria? Nici noi nu mai stim cu cine tinem. Oftãm.
Ce frumos a fost! Cine e ca noi? Perechea Princiarã si Regele Spaniei, Cancelara Germaniei, Enrique Iglesias, jurnalisti de la BBC si Al Jazeera, de la TVR sau Televiziunea Moldovei, jucãtori vestiti cu care am dat mâna, învingãtori si învisi, toti am respirat acelasi aer. Fiecare tremurând la momente diferite, si totusi la unison.
E greu de descris sentimentul solidaritãtii sportive. Poate tocmai pentru cã e atât de simplu incât fiecare îl intelege instinctiv, când are prilejul sã fie atins de „aripa” sa. Campionatul s-a sfârsit, dar vin altele. „Le roi est mort! Vive le roi!”.
Si ce face acum Viena cea scepticã? Înregistreazã un spor subit de mândrie patrioticã. Rãsar rãzlet steaguri pe la masini si case. Optimismul e in floare, sloganul preferat face ocolul metropolei: „Am fost doar la un pas... Viitorul ne stã în fatã”.
Iar noi privim cu jind spre Olimpiada care începe. Nu putem fi peste tot, dar alti „volunteers ” din noua noastrã familie globalã si-au ocupat deja pozitiile la start. Participanti care câstigã. De fiecare datã.
Germania, 25 iulie 2008
|
Gabriela Cãlutiu Sonnenberg 7/26/2008 |
Contact: |
|
|
