Carnet de emigrant
Am vorbit în numerele trecute despre unele persoane pe care le-am cunoscut in lunga mea existenta canadiană. Sper ca nu v-am plictisit iar dacă da, imi cer iertare.
Vă fac o mărturisire. Dintre toti emigrantii pe care i-am cunoscut, pe nici unul nu l-am cunoscut mai îndeaproape decât pe mine însumi .
Nu văd de ce să mă omit, mai ales pentru că am de spus lucruri destul de interesante.
Am profitat de o unică ocazie. Verisoara mea primară din Detroit mi-a scris că atât ea cât si familia ei, pe nume Stanciu (în total 16 persoane) ar dori foarte mult să vină in România, dar nu se pot decide. Ar dori oarecari explicatii si lămuriri. Fireste , era vorba despre o vizită, stiam din alte scrisori mai vechi, dar cum in aceasta ultimă scrisoare nu se spunea ca e o vorba despre o vizită, mi-a venit o idee. Ce-ar fi să mă duc să-i aduc?.
M-am prezentat la comisariatul de politie care elibera pasapoarte. Am cerut o viză pentru Statele Unite, iar ca motiv, bazat pe scrisoarea verisoarei mele Iustina, repatrierea familiei Stanciu. Acesta era numele familiei mele din America. Comisarul a citit scrisoarea, a examinat plicul, stampilele, mărcile postale si a zis cu mândrie: “Nu toti fugitii sunt trădători. Uite, familia dumitale s-a săturat de paradisul capitalist. De ce să te sbati pentru o bucată de pâine amară, când poti trăi ca-n rai în cea mai avansată orânduire socială din lume. Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n tara ta. Ceea ce nu-i cazul. Când vrei să pleci? ”
– Vedeti, sunt rudele sotiei mele. Ar trebui să vină si ea, Eu sunt rudă prin aliantă. Nu i-am văzut niciodată.
Peste trei zile pasapoartele cu vize cu tot erau gata. Dar acum au apărut alte probleme. La biroul de voiaj, am aflat cu stupoare, că trebuia să cumpărăm bilete dus-întors. Bani multi. Am împrumutat bani dela rude, dela prieteni, mi-am vândut ceasul, Yolanda si-a amanetat blana, am plătit si am plecat. Aveam în buzunar 25 de dolari americani, acordati de stat celor care plecau în străinătate.
După o asteptare de 2 ore la Amsterdam, Am ajuns la Detroit la ora două după miezul noptii. De voie, de nevoie, am tras la un hotel. Cum am dormit, mai bine zis cum nu am dormit, las să ghicească cititorii. A doua zi dimineata am telefonat Iustinei. Fiica ei, Virginia, a venit, a plătit hotelul si ne-a urcat într-o masină albă, decapotabilă, luxoasă ca o mireasă.
Am cunoscut apoi pe sora si pe fratele Virginiei, Silvia si Mircea, căsătorit cu o poloneză. Am vizitat orasul, am mâncat pentru prima oară pizza, si am discutat despre viitorul nostru în America. Perspectivele nu erau deloc îmbucurătoare. Ce ni se oferea de îndată ar fi fost un post de chelner pentru mine si unul de fată în casă pentru Yolanda.
Din fericire, prietenul meu din copilărie al cărui nume l-am mai pomenit în numerele trecute, Nicolae Pătăceanu din Toronto, ne-a propus să venim în Canada si s-a oferit să ne dea de lucru în întreprinderea sa. Era în perioada în care se descoperise teflonul iar el, ingenios, fabrica radiatoare pe bază de teflon. Drumul dela Detroit la Toronto, l-am facut cu autobusul.
Pare ciudat, dar îmi amintesc foarte clar senzatia de “déja vue” pe care am avut-o privind pe fereastră câmpurile verzi, casele curate si îngrijite.
I-am spus Yolandei: “sunt sigur că o s-o ducem bine în Canada si nu regret deloc, că am plecat din România.”
Aceleasi cuvinte le spun si acum. Cu si mai multă convingere.
N.O.
Eugen Giurgiu , profesor si scriitor, a fost director artistic la Opera Romana din Bucuresti
|
Eugen Giurgiu 7/14/2008 |
Contact: |
|
|
