Nicolae Dabija
În ziua de 15 iulie 2008, scriitorul Nicolae Dabija va împlini frumoasa vârstă de 60 de ani.
Încă din tinerete, acest frate al nostru s-a angajat într-o luptă plină de riscuri, pentru salvarea si promovarea limbii române vorbite pe teritoriul furat si abuzat al Basarabiei.
În anul 1989, el a fost unul dintre scriitorii care au organizat si înfăptuit la Chisinău, revolutia pentru libertate în Basarabia oprimată.
Cu prilejul aniversării zilei sale de nastere, se cuvine să-i urăm:
La multi ani, frate Nicolae! “
“Harta noastră care sângeră“, văzută de Nicolae Dabija
Uitasem cu totul de fratii nostri din Basarabia, până într’o zi, când găsesc în cutia postală, o carte. Citesc: “Românii uitati – Nicolae Dabija – Harta noastră care sângeră - Însemnări de pe front (Scrisori din Basarabia)”. Pe foaia de titlu, autorul a caligrafiat si a semnat pentru mine: “Fratelui nostru, George Bqjenaru, de la un exilat cu tot cu tară, de la un basarabean care a găsit întelegere din partea altui exilat în altă tară, dar nu din Limba Română, de unde nimeni nu ne poate expulza vreodată. Cu drag, Nicolae Dabija, 2 august 2005.
Am întreupt lectura cărtii ”One Hundred Years of Solitude”, despre odiseea colonelului José Arcadio Buendia,”cel mai intreprinzător bărbat ăqzut vreodată în satul Macondo”, sat imaginat de scriitorul columbian Gabriel García Márquez, si am preferat să citesc, pentru un timp, cartea“Însemnări de pe front”, despre “românii uitati”, scrisă de cel mai intreprinzător scriitor din Basarabia.
Publicată în anul 2002, la Craiova, de către Fundatia “Scrisul Românesc”, cartea fratelui meu, Nicolae, cuprinde 52 de foiletoane - tipărite sub genericul “Vai de capul nostru”, de-a lungul celor 52 de săptămâni ale anului 1999, în “Literatura si Arta”, revistă a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova - despre “comediile noastre, devenite drame, si tragediile noastre comice”. “În 1988 - povesteste cu un umor amar, acest sincer si meticulos cronograf, -, am cărat apa cu ciurul si lumina cu obrocul, în încăperile în care constructorii au uitat să lase loc pentru geamuri si usi, tot pentru prima dată pe glob, la noi au apărut scaune cu două picioare, mese pe care să nu-ti încapă farfuria si vapoare cu roti de cărută…”(p.9) . “Mândria patriotică, ce zice că la noi e ca nicăieri, ne tine de sat si ne potoleste setea, iar în aceste zile de frig, ne tine si cald un pic.
Si cu adevărat, avem cu ce ne mândri: tărisoara noastră, pe lângă celelalte, are cele mai multe republici, tot noi avem cei mai multi predestinati de tară, cele mai multe guverne, cele mai multe parlamente, cele mai multe vâmi, cei mai multi grăniceri si cei mai multi oameni bătuti în cap cu leuca la kilometru pătrat din lume…”(p.8)
Urmând modelele înaintasilor din publicistica românească, Dabija demarează tăios si pătrunde cu lumina mintii sale, până în cele mai întunecate cotloane ale vietii politice si sociale din Basarabia ante si post-decembristă, nu însă înainte de a aduce un pios tribut “Înaintemergătorilor”, ale căror scrieri sunt mereu actuale, spre deosebire de cele ale detractorilor de azi ai lui Eminescu, detractori care, “dacă nu si-ar data opurile, ai crede că sunt “muncite “ cu mult mai înainte de Dosoftei (…) sau Conachi..” (p.11))
“Suntem un popor norocos - e de părere autorul - “si fiindcă în limba noastră au scris Dosoftei, Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul, Neculce, Cantemir, poetii Văcăresti, Conachi, Aasachi, Ion Budai-Deleanu, Bălcescu, Alecsandri, Caragiale, Eminescu, Creangă…”, scriitori care, din păcate, sunt astăzi “renegati, contestati, ignorati, repudiati, predati superficial în institutiile scolare si nu numai…> (idem)
Scrisă la cumpăna dintre două vecuri, această carte e una de retrospectivă, de moment istoric si de viziune. Observatia că secolul XX a fost secolul Caragiale, si nu a apartinut lui Eminescu, asa cum credea Titu Maiorescu, e motivată de faptul că în această parte de lume, secolul XX a fost dominat de caractere caragialesti. “Trahanache, Tipătescu, Catavencu, Titircă, Cetăyeanul Turmentat, Mitică, au dominat această sută de ani. Mitică Motpan din ultimul deceniu al secolului XX , care a fost anticipat de Mitică al lui Caragiale, din ultimul deceniu al secolului XIX , ar fi un exemplu”.
Reflectorul critic al lui scriitorului Dabija este îndreptat în primul rând spre politică si politicienii de vârf ai Republicii Moldova, de la care s-au tras si încă se mai trag toate necazurile prin care au trecut si încă mai trec bietii români, uitati între Prut s Nistru, vreme de peste o jumătate de veac.
Stăpânirea perfectă a limbii limbii ruse si experienta îndelungată în domeniul publicisticii politice, îi asigură autorului un plus de credibilitate, atunci când vorbeste de procesul de rusificare a românilor din Basarabia. Apogeul acestui proces a fost atins în perioada anilor 1961 -1980, sub regimul marionetă al lui Ivan Ivanovici Bodiul, “când s-a manifestat un fenomen căruia i se poate zice si, pe drept cuânt, “bodiulism”, fenomen ce mai continuă si azi, si care constă în gigantomanie, dispret pentru poporul pe care-l conduc, luptă contra culturii nationale, contra limbii române, cumătrism, coruptie, ignorantă prezentată drept ”realizări ale stiintei”, supusenie oarbă a Moscovei, ură împotriva lui Dumnezeu, selectare a cadrelor după devotamentul personal, diletantism, grandomanie, feudalism în comportament etc”.
Portretul moral al lui Ivan Ivanovici Bodiul, ucrainean la origine, caracterizat prin dispret fată de români, rezultă din descrierea unor fapte reprobabile si a unor circumstante ce scot în relief trăsăturile negative de caracter ale acestui conducător de tip sovietic. Fiind prim-secretar al raionului Chisinău, Bodiul fură un porc dintr’un colhoz. L.I. Brejnev îi propune să-si aleagă, din două, una: “scoala de partid sau închisoarea”. Alegând scoala de partid, Bodiul va urca treptele nomenclaturii , până la functia de vice-prim ministru al premierului sovietic, N. Kosâghin. Alte însemnări conturează portretul intelectual al lui I.I.Bodiul: “Dacă am spune despre Bodiul că el n-a iubit cultura, limba, istoria acestui popor, am gresi. El le-a urât. Mama lui (…) vorbea rău ruseste si el comunica cu ea, cu ajutorul soferului, care le era traducător”.
În anul 1976, I.I.Bodiul e vizitat de Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu , împreună cu fiul lor, Nicu. “În acele zile, Bodiul a rostit un singur toast în limba tării pe care o conducea, la un banchet din colhozul “Victoria”, raionul Kotovski (Hîncesti), unde a zis laconic, pe româneste: “Naroc! “.
Bodiul avea si cunostinte de literatură. La Congresul scriitorilor din anul 1968, vorbise o oră si jumătate contra criticii literare, care ‘critică fără temei prezentul, dar noi avem si rezultate’, referindu-se în continuare la complexele pentru porcine si la specializarea si concentrarea în agricultură.
Despre Vasile Alecsandri a sustinut că acesta ar fi condamnat ocuparea Basarabiei de către România regală“ din 1918, desi clasicul român la acea dată era mort de 29 de ani”(p.23).
În rândurile ce urmează, aflăm cât de dăunătoare a fost pentru românii uitati din Basarabia, prezenta lui I.I.Bodiul, vreme de două decenii, la conducerea tării: “Timp de douăzeci de ani acesta si-a făcut mendrele într-o bucată din tara lui Stefan Vodă. A închis aproape o mie de biserici si mănăstiri, sute de scoli si grădinite în limba română (centrele raionale, orasele Basarabiei ajunseseră să nu mai aibă institutii scolare si prescolare în limba maternă), până si seminarele despre ‘dezvoltarea limbii moldovenesti ‘ aveau loc în limba rusă.
Fiecare colhoz era dator să facă crame pentru el sau pentru bodiulei mai mititei(…) Stafiile lor se mai văd si azi prin vii, prin livezi, pe marginide Nistrului sau la vreo geană de codru”.
Portretul lui, cu Steaua de Erou al Muncii Socialiste (…) a fost găsit acoperit de praf, ca si amintirea sumbră despre el, rămasă în “inima poporului”.
Promotor neobosit al limbii române printre românii oprimati, loviti în tot ce au mai sfânt în sângele lor - limba maternă -, Dabija scrie cu dezgust despre opresorii care au maltratat vreme de peste o jumătate de veac limba românilor dintre Prut si Nistru, învăluind-o în negrul voal al alfabetului chirilic si strivind-o printre cuvintele unui vocabular străin, impus cu de-a sila în toate straturile sociale si de cultură. Citim si ne înfiorăm: “În Basarabia, conform datelor recensământului din 1989, 260 000 de moldoveni nu cunosteau limba română, acestia considerând că limba lor maternă e limba rusă. Anume din rândurile lor au fost recrutati cei mai înversunati dusmani ai natiunii si limbii române, sau mari apărători ai limbii moldovenesti, pe care, de asemenea, dânsii n-o cunosc.
Noi le zicem mancurti, adică oameni care si-au pierdut memoria, iar ei îsi spun internationalisti”.
Speranta basarabenilor că după revolutie vor găsi în România un model de cultivare a limbii române, pare să fie spulberată, chiar la Bucuresti: “Toate drumurile duc la Bucuresti, ziceam noi, basarabenii, după 1989. Acum pornesc la Bucuresti si ajung la ‘Bucharest’, cum scrie chiar în inima capitalei, pe hotelul “Intercontinental”.
Când la Bucuresti se spune cu nuantă de superioritate că ‘basarabenii au rămas la Eminescu’, eu zic cu mândrie : ‘basarabenii au ajuns la Eminescu’. Bibliotecile localittătilor noastre mai sunt pline cu întuneric: din ele n-au fost scoase cărtile care ne-au sovietizat. Si atunci cum le scoatem si pe cele românesti, înainte ca acestea să ajungă la biblioteci? (p.246)
În însemnările sale de pe frontul “luptei cu sărăcia, cu minciuna, cu amnezia, cu comunizarea”, cronicarul face apel la istorie, literatură, filozofie, stiintă si religie, analizând în cele mai mici detalii realul si absurdul din viata de toate zilele si conectând prin mijloace si procedee artistice de limbă si stil, întâmplări omenesti cu fenomene cosmice. În foiletonul “Eclipsa”, descrierea eclipsei de soare din 11 august 1999, e urmată de plângerea că basarabenii au rămas la calendarul babilonean dinainte de Hristos si astfel ”pentru noi, soarele se mai învârte în jurul pământului, stelele sunt prinse cu cuie pe cer, iar pământul e o tipsie care se sprijină pe niste broaste testoase…”
Fenomenul cosmic al eclipsei de soare îi sugerează autorului analogia Răstignirii lui Iisus Hristos (petrecute în timpul unei eclipse totale de soare), cu “Răstignirea poporului Român al Basarabiei, pe crucea sărăciei si derutelor”. Câteva imagini sunt tulburătoare: “O bătrânică săracă, a fost văzută la biserică, punând în tipsia pentru pomeni, 5 bănuti, luându-si restul de 4 bani, pe când ” un alt om si mai sărac, a pus în tipsie un bănut, luându-wi restul, de 4 bani.” (…)
Întunericul provocat de eclipsa de soare e asociat cu cel “din capul unor oameni”: “Aflu că în Unguri, sat de lângă Ocnita, copiii sunt primiti în rândul pionierilor. La Bălti - în comsomol. La Căuseni a fost dezvelit recent un bust al lui V.I.lenin”(…) Un militian se dă drept politist si după ce a urmat pe la niste cursuri de perfectionare, confundă biografia lui Marx cu cea a lui Iisus. Foiletonul se încheie cu speranta că până la viitoarea eclipsă, din anul 2081, “se vor încheia toate eclipsele sociale, politice, morale, prin care îi este dat Basarabiei să treacă.
Neopasoptist prin idealuri si iubitor de pace între oameni, scriitorul Nicolae Dabija se arată îngrijorat că ”tema Unirii s-a cam tocit”, si îsi aminteste cu un fel de cult, de poeta Leonida Lari si de alti condeieri, care au înfăptuit prin cuvânt, Revolutia de Renastere Natională din Basarabia, din 7 noiembrie 1989 si evenimentele din zilele imediat următoare. Citez: “Leonida venea la mitinguri cu fetele ei. Militienii o cunosteau. Si nomeclaturistii. Si se temeau de ea. La 7 noiembrie 1989, multimea care se culcase în fata tancurilor(…), când ne-a văzut, a început să cânte “Cât trăim pe-acest pământ”si să recite din poeziile Leonidei. Si abia atunci, când au auzit că se cântă, tanchistii sovietici au scos capul din turele, mirati(…) Pe fundalul cântecelor s-a putut dialoga cu ei si ei au dat înapoi. A fost, e umila mea părere, cea mai de seamă victorie a unor condeieri din această parte de lume…” (p.237)
Văzând că după un deceniu de la acea ”revolutie în stil Ghandi”, mai marii tării sunt refractari la schimbări în binele românilor si inspăimântat de gândul că “rinocerii se întorc”, Dabija îi îndeamnă pe românii la unire, pentru desăvârsirea Miscării de Eliberare Natională din Basarabia, adresându-le o nouă si legitimă deviză: ”Români Basarabeni, cei care ati mai rămas, uniti-vă! (p.266).
După lectura cărtii, l-am felicitat pe fratele Nicolae pentru acest pretios cadou ce mi l-a oferit. Cu o mare bucurie mi-a spus că, în sfârsit, Parlamentul de la Chisinău a aprobat recent Miscarea pentru Unire a Românilor din Basarabia. Să sperăm că această miscare se va extinde în întreaga Românie.
George Bajenaru / Wakefield USA
|
George Bajenaru 7/12/2008 |
Contact: |
|
|
