Note personale : Promisiuni
Priveam printre firele de iarba varful unditei si luciul apei, cand pe pătura pe care stăteam lungit, in fata mea, la doar două schioape de nasul meu, s-a asezat o libelulă.. Nu era mare, dar sunt sigur că era adultă. Avea ochii cam de mărimea boabei de piper si aripile, unele din ele, bleu. Altceva din infătisarea ei nu mi-a mai rămas in minte. Imi amintesc insă ce demonstratie mi-a făcut: a stat nemiscată 10-15 secunde, s-a ridicat an aer fără pic de efort, fără să bazaie, a zburat putin in fată si deodată a tasnit spre spate. Nu intoarcere, nu efort cum ziceam, nu viraje! A incetinit (s-o fi gandit la ceva?) si a zburat spre dreapta si apoi din nou in fată. Si din nou in spate. Nu-mi puteam lua ochii de la ea, desi din cauza vitezei cu care se misca, o urmăream din ce in ce mai greu.
Asa imi inchipui că trebuie să zboare si farfuriile zburătoare: fără efort, fără inertie, in orice directie, in orice moment, ca gandul.
Mie de fapt nici gandurile nu-mi zboară asa de repede si asa de lipsite de efort. Ce minune! Ce idee si pe capul lui Dumnezeu să facă o asemenea vietate! Pun pariu că nici cel mai documentat om de stiintă, specializat in insecte, nu stie cum dracu poate libelula să zboare in halul ăsta.
Si eu mă bucur că nu stie pentru că tin cu insectele. Dacă m-ar antreba cineva ce prefer: societatea oamenilor sau societatea insectelor? as răspunde promt: cea a insectelor.Si poate chiar mai mult pe cea a păsărilor. Cred că vă mirati pentru că vă ziceti că păsările sunt proaste.
Or fi, dar ce oamenii sunt destepti? Eu cred că păsările sunt cele mai blagoslovite fiinte. In primul rind pentru că zboară si apoi pentru că sunt curate si frumoase. Acum cateva zile an urmă am descoperit că sub scara exterioară a unei clădiri an care ami prestez eu datoria fată de societate, exista un cuib de păsărică. In el erau trei ouă bleu, asa ca aripile libelulei, care antre fiarele scării păreau smaralde. Am vizitat locul zi de zi, asa că am fost martorul ocular al aparitiei unei noi generatii de zburătoare. Din ouă au iesit trei puisori in pielea goală, mai pe urmă au rămas doi (?), le-au crescut puful, penele, totul ca in desenele animate. Cat ai bate de cinci mii de ori din palme.Din păcate toate vizitele mele au insemnat comentarii intre mine si părintii lor.Nu le-am putut cucerii increderea nici pană azi.
Pentru că sunt om. Tot din păcate. De fiecare dată se retrag grăbiti, antr-un zbor scurt, pe peretele clădirii si de-abia de acolo acep să mă certe si să-si arate unul altuia angrijorările. Top-top la dreapta, top-top la stanga, cu ochii si ciripiturile pe mine.Le e teama si oricat de inofensiv vreau să mă arăt, nu mă cred. Trebuie să recunosc că nu au intuitie. Abia astept să-i văd zburand toti patru, fericiti că au scăpat de mine.
Si vă mai spun o poveste, doar-doar vă voi convinge. Sedeam pe-o piatră langă lacul Ontario si-i priveam frumusetile. M-am decis apoi să mă apropiu de apă ca să-mi răcoresc mainile. Prin fata mea, pe apă, annota o gască singuratică. Am remarcat cu mirare cum an loc să o stanjenesc, o atrăgeam. Si am mai remarcat că unul din picioare ai lipsea. Innota deci cum fac canotorii cu pagaia. Innota si mă privea curioasă, interesată. Cand s-a apropiat la mai putin de-un metru, privindu-mă in continuare, si-a căscat ciocul. Si-a căscat ciocul cat a putut de tare, fără să scoată nici un sunet. N-am priceput de ce. S-a mai apropiat putin si a repetat din nou de cateva ori figura cu ciocul. M-am dumirit. Sau asa cred. Imi arăta că are ciocul gol, că vrea să-l umple, că vrea mancare, că e flămandă. Că e oloagă si nimeni n-o ajută. Că poate eu…mai mare, cu două maini si două picioare, o s-o ajut. I-am spus:” Bine dragă, in sfarsit am priceput! Mă duc să ati aduc ceva”. M-am intors cam tarziu si n-am mai zărit-o. De acum ancolo, in drumurile mele către lac o să port o bucata de ceva in buzunar pentru una ca ea.
V-am spus cateva fleacuri ca să mai uităm de relele din jur, de griji, de crispări, de obsesii.
Mie, si as vrea să cred că si multor altora, intalnirile astea “interetnice”, cu cei care nu vorbesc ca noi, ci ciripesc, ami fac mai bine chiar decat o săptămană la San Tropez. Mă relaxează, mă fac să cred că mai sunt incă cine eram. Mă simt măgulit cand văd că o gască are incredere an mine si mi se adresează. In lumea oamenilor simt cum tot timpul se pregătesc tot soiul de răutăti, de grozăvii.
Cum pot eu sau dumneavoastră să oprim inceperea unui nou război, simularea unei alte crize, panica? Luand atitudine? Spunandu-ne părerea public? Mărsăluind?
Astea sunt chestii depăsite. Sunt refulările din dotarea democratiilor. Nu mai au efect decat ca să umple paginile ziarelor. Pretul petrolului si al painii noastre cea de toate zilele creste de la o oră la alta si noi n-avem nici măcar sansa să stim cine trage sforile. Accept că poate că n-o fi chiar asa cum zic eu.
Dar vă promit că dacă ami fac mai multe relatii in lumea cealaltă, a celor care nu cuvantă ca noi, o să vă spun care e părerea lor. Măcar din partea aia s-ar putea ca lucrurile să par mai limpezi.
pentru Observatorul
Viorel Neacsu / Scarborough ON
|
Viorel Neacsu 7/8/2008 |
Contact: |
|
|
