Un Sisif, cu mâna pe inimă
A trebuit să merg la un meci de fotbal, de pe Gillette Stadium, din Foxboro, ca să pot simti că exist. Înainte de meci, jucătorii celor două echipe adverse, însotiti de copii, împreună cu multimea de spectatori, cântau imnul national, acoperind cu mâna dreaptă partea stângă a pieptului lor. Ridicându-mă în picioare, alături de fiul meu, mi-am acoperit si eu, cu mâna dreaptă, partea stângă a pieptului. Timp de câteva minute, cât a durat cântecul, am realizat că exist. Mi-am adus aminte de reflectiile lui Camus din eseul “Mitul lui Sisif”, referitoare la absurdul existentei umane: “Pot simti inima aceasta dinăuntrul meu si pot rationa că ea există. Aici se sfârseste toată cunoasterea mea, iar restul este deductie”, spunea cu luciditate autorul francez. În acele momente rationale, m-am simtit eu însumi un Sisif, cu mâna pe inimă.
Pedepsit fiind de Zeus, pentru atitudine de dispret fată de zei, Sisif îsi munceste fiinta, dar e constient de propria sa nefericire si totodată e convins că lucrarea ce o săvârseste este necesară, spre binele lui. Prin fidelitatea în absurda sa lucrare, de a urca pe vârful muntelui o stâncă, ignorând de fiecare dată rostogolirea ei spre poalele muntelui, Sisif, legendarul erou al antichitătii eline, a rămas prototipiul la care mă raportez de fiecare dată, ispitit fiind de munca mea, pe care o iubesc.
După o îndelungată experientă de viată, în care am cunoscut lumea “ din imaginile mele, din pasiunile mele din ideile mele”, cum spunea Camus, înclin să constat acum, că ceea ce stiu despre această lume, este umilitor de insuficient.Autopedepsindu-mă pentru atitudinea de dispret a unor “zei” fată de mine, eu am luat cândva calea exilului, fiind constient de propria mea nefericire si convins că lucrarea mea e necesară. Noul univers, fără vechii stăpâni, nu mi s-a părut “nici steril, nici inutil”, desi a trebuit să-mi ridic si eu, precum Sisif, povara vietii, până în vârful muntelui, si, ignorându-i rostogolirea, să alerg iară si iară la poalele muntelui, urcând-o din nou. Fiindcă noul univers si povara mea, le simteam parte din mine însumi. Si aceasta mă făcea nu mai putin fericit decât Sisif.
Cu aceste idei în minte, am urmărit meciul de pe Gillette Stadium. Meciul a fost un emotionant spectacol de artă si creativitate. Urmărind acest spectacol, fiecare jucător mi se părea un Sisif încrezător în absurda sa lucrare, în încercarea lui disperată si repetată, de a vedea în final, mingea în plasa portii adversarului, cu alte cuvinte, de a atinge înăltimea ideală. În cele din urmă, nici unul dintre sisifii alergători nu a reusit să atingă acea înăltime. Si totusi, lucrarea lor a fost un triumph. La finalul meciului, toti jucătorii păreau satisfăcuti de rezultat si se îmbrătisau. Absurda lor alergare avusese un sens. Acum se simteau parcă eliberati. Cineva ar putea întreba dacă în cazul unei eventuale înfrângeri, sisifii din echipa învinsă ar mai fi avut vreo satisfactie, si ar mai fi trăit bucuria că lucrarea lor a avut sens. Într-o asemenea situatie, iese la lumină Speranta, care dă învinsului puterea de a transcende spre triumful dorit.
Ca si lupta lui Sisif cu stânca, lupta omului cu poverile sale, e una spre înăltimi, iar Camus apreciază că “lupta însăsi spre înăltimi, este suficientă pentru a umple inima unui om” Pretuind calitatea muncii lui Sisif, Camus ne îndeamnă, cu o luciditate inegalabilă în gândirea umană, “să învătăm tot timpul, să vedem, să fim atenti, să ne focalizăm constiinta, să facem din fiecare idee si din fiecare imagine, în manieră proustiană, un moment privilegiat”. Sfatul celebrului autor francez esentializează la modul genial experienta de viată milenară a fiintei umane, materializată în minuni care s-au prăbusit si în minuni care au biruit timpul, precum priramidele egiptene.
În absurdul lucrării lui Sisf, Camus desluseste sensul existentei umane, al cărei scop nu este moartea, ci creatia, care aduce omului bucurie si fericire, într-un cuvânt, libertatea, ca stare supremă a demnitătii persoanei. Dacă suferinta umană este o dimensiune fără limite, fericirea si bucuria, rezultate din actul creatiei, desi restrânse uneori la durata unei clipe, pot elibera omul de suferintă, aducându-i eliberarea de sine. Lumea în care trăim pare să fie sedusă de o creativitate fără precedent în istorie. Angrenat într-o asemenea creativitate, care adânceste orizontul gândirii umane si pătrunde cu iuteala fulgerului dimensiunile inepuizabile ale cosmosului divin, omul de azi a devenit tot mai constient de sensul ascuns al ispitei unei vieti pe cât de fragilă si scurtă în dimensiunile timpului măsurat, pe atât de puternică în fata fatalitătii mortii si eternă, precum timpul nemăsutrat din creatia divină.
În fiecare dimineată, oriunde în lume, mediul înconjurător se umple de zgomotul produs de mijloacele care îi transportă pe oameni la locul lor de creatie. În acele clipe din orele de vârf, sisifii contemporani cu mine, se grăbesc să ajungă la poalele muntelui, unde îi asteaptă stânca si munca lor spre înăltimi. Cu mâna pe inimă, mă grăbesc si eu, alături de ei. Si simt că exist.
Wakefield, 4 iulie, 2008
George Bajenaru
|
George Bajenaru 7/4/2008 |
Contact: |
|
|
