Miorita ( VI )
Este interesant, însa, ca initiatii care au atins o treapta înalta de dezvoltare spirituala, pentru a trece neobservati si a nu se dezvalui multimii, se disimuleaza printe majâdhîb, si chiar un wali, în raporturile cu lumea exterioara, poate uneori îmbraca aparenta unui "nebun", "nazdravan" (nezdravan), adica a unui individ straniu. În alte cazuri, initiatii se ascund luând înfatisarea jongleurilor (lat. joculator, "jucaus"), modul acestora de a actiona constituind o deghizare foarte potrivita pentru initiatii de rang înalt din toate formele traditionale, mai ales când acestia aveau de împlinit si anumite "misiuni" speciale; jongleurul este un peregrinus, un calator si un strain, originar el fiind un producator de fenomene autentice de ordin psihic, amuzând multimea prin îndeplinirea unor lucruri bizare si calatorind în locuri diverse (jongleurii Evului Mediu occidental parcurgeau itinerariile pelerinilor si printre ei se disimulau initiatii misionari; jongleurul, ca si majdhűb-ul, era un "ratacitor", ambii servind uneori de "vehicule" inconstiente unor influente spirituale).
În Evul Mediu, jongleurul se apropia de bufon, or bufonul este un fel de nebun (adesea la adapostul acestei nebunii întelepte, bufonul spunea adevaruri primejdioase), "masca" nebuniei fiind, cum vedem, una dintre cele mai eficiente.
În popor exista doua expresii care descriu un fel de nebunie: "a te bate soarele în cap" si "a fi lunatic": împreuna compun "nazdra-vanul", caruia "Soarele si Luna i-au tinut cununa". Mirele mioritic, "negru strainel", acelasi cu Harap Alb, uneste sub coroana unica puterile soarelui si ale lunii, uneste calea dreapta si cea stânga, aduna în Kether, coroana infinitului, ramurile laterale ale arborelui sefirotic (din Kabbala iudaica).
Dar chiar soarele si luna participa la Nunta divina, nu numai ca "nasi", ci si ca arhetipuri de miri. "Cica, fârtate, în vremea de demult, când de abia urzise Dumezeu pe oameni, pe Soare începuse sa-l bata vânt de însuratoare.
Îsi uitase, dragutul de el, datoriile cu care fusese harazit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc, era chin si vai de cele ce se întâmplau în urma lui. Când se lasa din goana cailor mai aproape de pamânt, si atunci era prapad de friptoare; când se ridica sus, în slava cerului, si atunci îngheta pasarea în zborul ei".
Asa începe legenda "Soarele si Luna" publicata de Tudor Pamfile, legenda care, împreuna cu variantele ei în proza sau în versuri, constituie o pretioasa marturie despre rolul important jucat de cei doi astri în simbolistica traditionala; de fapt, povestea Soarelui si Lunii reprezinta (ca si simbolismul lui Ianus, de care se leaga strâns, ca si atâtea alte simboluri mai mult sau mai putin povestite) sinteza procesului triplu: initiatic (Om), ciclic (An) si cosmogonic (Cosmos), fiind, într-un fel, prototi-pul tuturor basmelor si a multor cântece traditionale. Cele spuse aici ne îndreptatesc sa tratam mai adânc legenda Soarelui si Lunii, întru întelegerea versului mioritic: "Soarele si Luna mi-au tinut cununa".
Legenda spune în continuare ca Dumnezeu, vazând prapadul facut de Soare, l-a chemat si l-a întrebat ce necaz are; aflând ca este îndragostit de Luna, mândra craiasa, Dumne-zeu exclama indignat: "Cum, pe sora ta o iubesti? Sânge din sângele tau!", la care Soarele raspunde: "Noua ani de-a rândul am colindat pamântul în lung si curmezis si de potriva-mi tot n-am gasit. Eu o vreau pe ea, macar orice mi-ai face Luminatia Ta!" Dumnezeu accepta dorinta Soarelui, dar îi pretinde: "înainte de-a te duce sa pregatesti nunta, aide cu mine prin iad sa-l colindam dintr-un capat în altul, prin toate vagaunele lui, sa vezi si tu cât sufar aia cari s-au tinut cu surori-sa"… "si pornesc spre iad. Cica, de ziua aceea, noaptea a fost lunga de tot! Se zicea ca n-are sa mai fie lumina. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se desteptau, mâncau si iar se culcau". În iad, cuprinsi de serpi si flacari se chinuiau pacatosii, iar în locul cel mai întunecos, într-un urias cuptor se zbateau "nelegiuitii ce s-au luat cu surorile lor". Dar Soarele nu-si schimba hotarârea si: "tot rugând Soarele pe Dumnezeu, purcesera îndarat si iesira din iad. Cica, atunci când a iesit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice ca a fost asa de tare lumina, ca cei ce au fost pe afara prin batatura, au cazut jos ca orbiti. Lumea începuse a uita cum e lumina". Soarele cu Luna se pregatira de nunta, o nunta ca în povesti, stralucitoare si cu oaspeti-împarati din toata lumea… si "se începuse nunta, când iata prin multime venea calare tafalogul de mos Nicola", care, cu strigatele sale, atrase toti nuntasii si întrerupse ceremonia. "Iata, copiii mei, ce este (glasui ariciul). P@na acum aveam un Soare care ne lumina si ne încalzea si cu totii stim ca vara, de focul lui, nici în gaura de sarpe nu ne putem lipsi de vapaia lui. Dar când el s-o însura si-o avea copii n-o sa mai fie si alti sori, si atunci, ce are sa fie pe pamânt? O sa mai fie atunci buruiana, o sa mai fie atunci pasare pe cer si oratanii în curte, vita în curte si jivini în padure?
vom continua
Prof. Mircea Tamas / Aurora - Ontario
|
Mircea Tamas 7/2/2008 |
Contact: |
|
|
