Multumim Canada , multumim Romania
Cuvinte de apreciere si de adanca multumire insotite de un cald suras am adus Canadei aseseori si cu precadere de ziua ei nationala, 1 Iulie. Dar cu tot atasamentul fata de aceasta noua patrie a mea, nu de putine ori din piept rabufneste un suspin. E suspinul dorului care ma invinge, dorul dupa locul nasterii mele. Desi aici mi-e bine, ma fura visul uneori ducandu-ma in viitor cu existenta acolo, intr-un timp nedefinit, apoi tresar suspinand.
Locul in care ne-am nascut are un anume climat, care ramane unic. Intr-un anume fel vorbesti si esti inteles, intr-un anume fel iti vorbeste mediul inconjurator, intr-un anume fel te bucuri, plangi, razi, speri, intr-un anume fel comunici cu tine insuti. In alta parte a lumii este altfel, nu mai e acelasi lucru. Nici oamenii, nici mediul nu iti mai vorbesc la fel. E cu totul altul intelesul comunicarii, fara vibratia acelor trairi, de care atunci nici nu eram constienti. Isi spun cuvantul in mod deosebit anii frumosi ai copilariei si ai exuberantei tineretii. Chiar daca am stat la rand pentru “adidasi”, inima si gandurile noastre aveau aripi.
Sunt multe motivele care ne tin dorinta de a ne duce viata in Canada, dar pe fundul sufletului zace mereu acel suspin dupa ceea ce am lasat, dupa graiul dulce al comunicarii cu tot ce ne inconjura.
Ce ne lipseste mai mult aici, celor mai ales din neamul latin, este acel “dolce far niente”, cum zic fratii nostri italieni. Ne lipsesc taclalele la o berica intr-o gradina de vara, intr-o vizita la o cafeluta facuta vecinei de apartament, prietenilor, rudelor sau cunostintelor. Ne lipseste hazul de necaz, ne lipseste rasul in hohote care dezleaga baierele inimii, ne lipsesc bancurile si glumele uneori atat de spumoase. Uneori doar o intorsatura de vorba care schimba sensul unei fraze asemenea unei poante, te umple de veselie. Lipsa lor ne dau un inconfort care se adauga la dorul uneori arzator pentru cei dragi, din mijlocul carora ne-am rupt.
In Canada am confortul si conditiile unui trai civilizat, care se desfasoara in normalitate si in buna intelegere cu toata lumea. Nu ne dau banii afara din casa, dar ne-am putut permite concedii in mai multe colturi ale lumii, de neimaginat cand eram in Romania. Am gasit un rost in a scrie pentru publicatia “Observatorul”, iar de curand mi-a aparut o carte, “Crampeie de viata”, implinire dincolo de tot ce am visat si imposibil de realizat in Romania. Si inca as mai putea insira multe alte daruri ale Canadei. Si totusi…
Gandul imi fuge adesea la ceea ce aici ne lipseste, la acele bucurii simple ale traiului cotidian, numite peiorativ si uneori pe nedrept “taclale” sau “balcanism”. Scriitorii din perioada interbelica se intalneau la astfel de taclale la cafenele devenite celebre si cunoscute si in Europa. Ion Barbu, Ion Minulesci, Mateiu Carageale si alti scriitori au scris opere valoroase pe aceasta tema. Balcanismul, desi astazi atat de hulit, isi are el parfumul lui de prin Bosfor si Dardanele, parfum pe care aici nu-l mai simtim la adierea apelor Atlanticului si Pacificului.
Pana sa vin in Canada, locuiam intr-un apartament de bloc. Aveam acolo buna intelegere cu multe familii, carorea le pastrez o calda amintire. Dar cea mai mare bucurie mi-o dadeau cele trei prietene ale mele care locuiau cu mine in bloc. Toata ziua era un “du-te vino” intre noi, cu ibricul de cafea, cu cate o gustarica, cu cate o vorba de duh sau o stire amuzanta. Scaparam de curiozitate sa mai aflam noutati si ne amuzam copios spunand bancuri, cele mai multe despre anomaliile comunismului. Cand ma duceam la ele, cafeaua aburinda ma astepta pe masa. In fiecare zi, treaba mea era sa ghicesc in cafea. Ghicitul asta avea mare farmec. Nu era numai asa, un simplu ghicit, ca la ghicitoarele de rand. Erau acolo adevarate povestiri, pline de incantare, dand impresia de noutate si surpriza. Ma foloseam de ceea ce stiam din povestirile lor pe care le serveam apoi invaluit, intr-o aura de mister si neprevazut. Totul era imbracat in fantezie, cu un limbaj colorat si pitoresc, implicandu-ma. Ceea ce vedeam eu in ceasca era numai “de bine si de amor” asa cum le preveneam pe prietenele mele ca stiu eu sa ghicesc. Acestea toate le dadeau ghes sa ma solicite cu insistenta, iar eu raspundeam bucuros, vazandu-le cat de placut se inveselesc ascultandu-ma. Ma amuzam si eu impreuna cu ele, caci ma surprindeam zicand ceea ce cu un minut inainte nu mi-ar fi trecut prin creanga mintii. Pentru acest atat de placut motiv, una-doua taraia soneria, cand la telefon, cand la usa, cautandu-ma prietenele si cunostintele care aveau nevoie de o remontare sufleteasca sau o destindere.
Una din marile bucurii, aici pierduta definitiv, era vizita prietenului doctor oftalmolog Coriolan Bucur, Lanu, cum ii spuneam. Discutiile cu el erau mai intotdeauna pe teme majore, de viata sau de literatura. El apucase vremurile bune din perioada interbelica, cu un climat de literatura si cultura de mare stralucire. Cate evocari, cate teme interesante si variate sau pline de sensuri adanci nu au inflorit atunci in discutiile noastre! Savoarea acestor discutii se prelungea cand faceam vizitele saptamanale prietenilor comuni. Acolo intalneam oameni de cultura. Schimbul de idei ne lumina si ne incalzea viata interioara. Se lumina casa si ni se luminau inimile si mintile la evocarea “Micului Paris” la intalnirile de la “Capsa”, la discutiile din Parlamentul Romaniei interbelice, prin salile Palatului Regal... “Ieri l-am intalnit pe Petre Tutea. Cu aceeasi verva de la Capsa mi-a spus ceva interesant...” si discutiile curgeau cuceritor. Plecam acasa mai bogati in idei si in trairi interioare.
Placerea taifasului, despre care vorbeste si Andrei Plesu cu regret ca o simte tot mai rar, de fapt, este un schimb viu si interesant de idei. Spre regretul nostru, aceasta placere aici este aproape stinsa, rar cand ne mai intalnim noi romanii, dar si atunci, altele sunt problemele discutate.
Desi acolo aveam un climat in care ma simteam bine, cel putin in cercul de buni si dragi prieteni, acolo suspinam dupa modul de viata de aici. Acum il am si il consider deosebit de insemnat pentru viata mea, dar aici telefonul nu mai suna ca sa ma cheme la povesti, nici soneria nu ma cheama ca sa deschid usa musafirilor carora sa le spun pasul, sau vreo scanteie a unui gand, ori tresarirea unui sentiment, ori sa ma amuz ghicind in cafea. Aici beau singura cafea filtru, careia i-a pierit si urma zatului. Totusi, nu sunt in pierdere, comunic scriind, dar asta este altceva.
Desi am aici atatea impliniri, ma trezesc uneori suspinand. Poate ca neobositul suspin face parte din viata noastra si ne pastreaza vie o speranta sau o draga icoana a zilelor care au plecat pentru totdeauna.
Celor care ar dori sa emigreze, nu le-as da sfatul sa o faca daca baierile inimii nu sunt destul de tari ca sa poarte povara acestui nelinistit suspin.
Dar tot eu ma imbarbatez si zic: pentru ca oriunde ne-am afla, de acesata stare se spirit nu scapam, atunci, de ce sa nu vedem viata ca prin cestile mele de cafea de altadata? In zatul imaginar al cescutei, eu inca mai pot ghici “de bine si de amor”.
Multumim Canada draga, pentru tot ce ne oferi si daca suspinam dupa ce am lasat in urma, tu ne intelegi, asta este in natura omeneasca. N-a dezlegat nimeni taina ce ne leaga de locul ivirii noastre pe pamant, acolo unde s-a plamadit fiinta noastra, dar te iubim si pe tine, altfel, dar tot cu caldura, fiindca si tu ne esti mama si iti cantam cu drag de ziua ta:
HAPPY BIRTHDAY !” dar si romanescul : “ MULTI ANI TRAIASCA!”
.
|
Elena Buni 7/2/2008 |
Contact: |
|
|
