Globalizare si identitate natională
Globalizarea si identitatea natională sunt realităti ale lumii contemporane. Ii rezistăm sau lăsăm să ne coplesească? A ne opune ar fi ca si cum am încerca sa ne împotrivim procesului inexorabil. A admite să treacă peste noi tăvălugul dizolvant si uniformizant ar înseamnă să ne renegăm istoria si sa ne trădăm menirea. Grea dilemă. Este clar că toti vrem sa ne raportăm la binefacerile fenomenului, dar nu toti acceptăm să plătim cu renuntarea la fundamentele spirituale, întrucât piata globală si sistemul informational mondial nu pot suplini pierderea identitătii. Prin globalizare nu înseamnă să renuntăm la spiritul identitar,la valorile perene, să ne uniformizăm. Fără identitate natională, n-am mai fi ce suntem si nici nu am mai sti ce suntem. Veacuri de credintă, de sânge si de cântec ar fi sterse definitiv din memoria colectivă si din sufletul românesc. Iar viitorul nostru ar fi incert.
Pe bătrânul continent, pasul decisiv spre globalizare se va face prin edificarea Statelor Unite al Europei. Pretul care se cere plătit este demolarea statelor nationale. Clădirea unui suprastat în "lumea veche" nu se opreste numai la crearea unor institutii pentru guvernarea continentală, stabilirea unei Zile a Europei, consacrarea drapelului, stemei si imnului european, la adoptarea unei monede unice sau elaborarea unei constitutii. Europa Unită tinde să îsi confectioneze si o identitate proprie, care să-i justifice existenta. Sunt inventate traditii comune, este rescrisă istoria Europei si se impune o gândire specifică. Totusi, temelia religioasă a Europei Unite pare să dea de furcă strategilor UE. Majoritatea înclină spre a oficializa "rădăcinile crestine" ale Europei Unite. Formula îi lezează însă, in principal, pe musulmani (numerosi in Europa Centrală si de Est) si pe evrei (Israelul aspirând să adere la UE, chiar dacă geografic, cel putin, este străin Europei).
Uniunea Europeană nu se ridică pe statele nationale (care au si atributele lor caracteristice) decât pentru a le strivi. Tot asa si identitatea europeană creste din seva identitătilor nationale numai pentru a le vlăgui si, finalmente, îngropa. Statele nationale nu pot fi desfiintate dintr-o dată. Asa că, prin jocuri diplomatice mai întâi vor deveni toate federale si multinationale; apoi, îsi vor pierde suveranitatea, autoritatea si independenta, lăsând rolul de diriguitor al destinelor europenilor unei structuri birocratice continentale.
Între timp, se caută subminarea temeiurilor esentiale ale neamurilor: credinta, sentimentul etnic, traditia sunt relativizate sau anatemizate, ca piedici in calea integrării. Înlăturându-le, oamenii îsi vor pierde identitatea natională si vor fi dispusi să îmbrătiseze noua identitate europeană.
Reactia la fenomenul de globalizare este însă semnificativă. Comunitătile nationale se întorc la traditiile lor ireductibil - identitatea, pe care înteleg să si-o afirme mai insistent de la o vreme. Chiar unul dintre promotorii UE, Franta, a avertizat că nu va renunta la identitatea sa cu nici un chip. Franta doreste (si nu e singura) o Europa a natiunilor,idee promovată de Ch. De Gaulle, construită după o logică a integrării in consonantă cu logica diferentierii. Este posibilă împăcarea proiectului unificării continentale cu principiul dreptului la identitate? Vom afla mai devreme decât ne imaginăm.
Până atunci, suntem chemati în primul rând să ne constientizăm identitatea natională, să o recuperăm integral, pentru a o putea apoi consolida si afirma.
Noi, românii, am mai zădărnicit o altă tentativă de distrugere a identitătii nationale - consumată în prima parte a epocii totalitarismului comunist -, mai cu seamă prin actiune culturală. Fiindcă însăsi matricea identitătii nationale este cultura. Prin urmare, resursele de rezistentă se află tot in cultură. Totusi, identitatea ne-a fost partial afectată, flagelul comunismului a muscat adânc din fibra noastră sufletească. De aceea, azi, suntem obligati la un dublu efort: de redescoperire a întregii noastre identităti si de apărare împotriva noilor germeni distructivi.
Nationalismul est-european evocă în ansamblu amintiri neplăcute: războaie, tensiuni etnice, intolerante. El vădeste o anume dificultate a natiunilor din zonă de a se accepta mutual si a impune un particularism excesiv.
Tema “Globalizarea si cultura natională” este subsumată unei alte teme intens dezbătute în ultimii ani si anume “Globalizarea si identitatea natională”. La prima vedere, pare anacronic să vorbesti de cultură si identitate natională în contextul de azi, când se vorbeste de unificarea întregii Europe într-o federatie bazată pe o Constitutie europeană. Totusi, discutiile au loc si se axează, de regulă, pe mai multe directii: Globalizare sau diversitate culturală ? Globalizarea si riscurile standardizării culturale; Globalizare versus unificare; Identitate natională si identitate culturală; România si contributia ei identitară; Civilizatie si cultură: armonie si necesitate; Globalizarea si statul national sau contradictia necesară - iată câteva teme ale unor dezbateri recente.
Globalizarea si cultura natională sunt două concepte asupra cărora au fost emise cele mai multe judecăti, unele contradictorii. De mai bine de un deceniu, după dramaticele consecinte ale războiului rece si ale autoritarismului ideologic, asistăm la o redefinire, dacă nu chiar la o reconstructie a nationalului, a natiunii. Cultura natională se află într-o relatie de contextualizare culturală cu ceea ce am numi cultura universală ori mai degrabă globală.
“Globalizarea si cultura natională” nu este doar o sintagmă, ci reprezintă o dilemă reală. Avem, pe de o parte, procesul de globalizare, văzut atât ca proces natural, cât si ca proces dirijat, iar pe de alta parte, avem reactia de răspuns a universului cultural, mai bine spus a patrimoniului cultural al fiecărei natiuni. Globalizarea include exportul si impunerea modelelor culturale si socio-economice occidentale, fiind definită ca o situatie nouă, de constructie a unui sistem planetar caracterizat printr-o enormă capacitate de comunicare si schimburi informationale la scară planetară. Dincolo de definitiile formale ale globalizării, este cazul să insistăm asupra atitudinii ce trebuie adoptată în fata unui fenomen ce se afirmă că ar putea afecta cultura natională română. Unii sustin ca fenomenul globalizării are ca efect diversificarea culturilor nationale, altii - în special, francezii - sustin contrariul
De la bun început afirm că nu trebuie să cădem în capcana modelului francez de raportare fată de globalizare. Pentru că se poate vorbi de un model francez, de o atitudine specifică francezilor fată de globalizare. De altfel, din orgoliu national, francezii au înlocuit termenul globalizare cu cel de mondializare. Aceasta nu este numai problema francezilor si a limbii franceze, sau a românilor si a limbii române, ci a mai multor popoare. Realitatea obiectivă este că limba engleză, cultura si civilizatia occidentală în general si îndeosebi cea americană câstigă din ce în ce mai mult teren. Pentru această realitate nu poartă nimeni nici o vină. Solutia este de a prezerva ceea ce este posibil din identitatea culturală natională, să stabilim anumite limite de acceptare ale americanizării. Rezistenta la americanizare are forme subtile. Exemplul mitului Dracula, pe care occidentalii îl exploatează în folos propriu - dar românii, paradoxal, nu reusesc să si-l asume, desi personajul istoric care-l inspiră face parte din patrimoniul istoric si cultural românesc -este doar unul din multele exemple posibile. Dacă nu vom întelege la timp riscurile unei rezistente prea înversunate, riscăm sa cădem în capcana francezilor sau si mai rău a arabilor, care nu ascund că nu le place America. Sau, cel mai rău, ne-am putea plasa din eroare în categoria paranoicilor anti-globalizare.
Realitatea este că termenul de globalizare a fost lansat de americani. Francezii au preferat termenul mondializare, deoarece în conceptia francezilor, mondializarea ar defini respectul fată de culturile tărilor participante la fenomenul globalizării economice. Dar chiar si francezii, cu toate excesele nationale specifice, recunosc ca există beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic si în cel economic. În privinta păstrării valorilor identitare ale culturii nationale, lucrurile sunt mai complicate. Globalizarea are un impact decisiv asupra culturilor si identitătilor nationale. Nu întotdeauna globalizarea implică un grad ridicat de comunicare sau de schimb între diverse culturi. Mai degrabă există tendinta ca o cultură dominantă să se impună asupra celorlalte, rezultatul fiind un proces de omogenizare culturală. Gradul de intensitate al acestei omogenizări nu este dat de valoarea culturilor nationale, ci mai degrabă de forta economică a fiecărei tări în parte. Contactul dintre diversele culturi nationale, schimburile dintre culturi aduc în discutie asa zisa “globalizare regională” Răspunsul la întrebarea dacă informatica si economia pot îmbogăti cultura natională poate aduce unele clarificări. Pe buna dreptate, se afirma că procesul globalizării poate însemna un lucru bun, dacă diversele culturi si societăti nationale iau parte la acest proces în mod echitabil. Dar dacă globalizarea este tratată doar ca proces directionat si decis exclusiv de către societătile si culturile care detin actualmente puterea economică, atunci omogenizarea culturilor nationale poate avea si efecte negative, de aglutinare a diferentelor ce sunt în fond elemente definitorii ale identitătii culturale si nationale.
Sistemul de standardizare culturală si comportamentală specific globalizării este promovat, printre altele, si prin intermediul Internetului, al televiziunii si al spoturilor publicitare. Cultura de masă, în cea mai mare parte de provenientă americană, având ca simboluri Mc Donald`s-uri, Coca-Cola, muzica pop, filme, divertisment - capătă dimensiuni planetare, devenind o subcultură a tuturor pământenilor - cel mai adesea criticată, dar îmbrătisată fără rezerve mai ales de generatiile tinere. Imaginea culturală americană este probabil cel mai vândut produs cultural contemporan.
Comunicarea se produce azi aproape instantaneu, deoarece într-o lume virtuală spatiul si timpul nu mai sunt bariere reale. Impactul extraordinar la nivelul generatiilor tinere ne determină să afirmăm că nu putem ignora sau neglija importanta educatiei care să cultive specificul national. Cultura de origine americană poate fi integrată în cultura natională, dar limba, traditiile si cultura natională rămân definitorii pentru identitatea culturală.
După evenimentele din 11 septembrie 2001, dinamica situatiei internationale a impus o atitudine constructivă si demnă, scop care poate fi atins dacă se alocă o mai mare atentie aspectului educational. Globalizarea nu poate fi definită ca un element negativ al societătii moderne. Este,însă, foarte important ca fondul cultural national să nu fie alterat prin ignorantă fată de aspectul educational. Acesta este izvorul fundamental al evolutiei tinerei generatii de a-si simti si consolida rădăcinile în istorie, nu numai în cea natională ca raportare la sine, ci si în cea internatională, în care rădăcinile profunde pot sa dea forta trecutului care să sprijine dezvoltarea în viitor a unor personalităti. Trebuie să cunoastem locul nostru în lume si să relationăm astfel cu alte natiuni de pe pozitii corecte si demne.
Niciodată nu va fi posibilă stergerea culturii nationale, a literaturii, artei, a religiei, a traditiilor folclorice si muzicale, a istoriei vreunui popor. Lumea ar fi mai săracă fără diversitatea culturilor nationale. Dar legăturile contemporane dintre viata culturală si viata politică trebuie să-si găsească formele naturale si lucrative prin care natiunile în general, inclusiv cea română, să îsi consolideze calitătile si realizările spirituale si materiale. Altminteri, ce vom lăsa în urma noastră ? Ca istoric, am convingerea că românii vor sti si de data aceasta, ca întotdeauna în istorie, să găsească o cale de mijloc între acceptarea globalizării si păstrarea rădăcinilor. De modul cum vom gestiona globalizarea si identitatea natională depinde viitorul constructiilor politice contemporane.
Prin urmare, globalizarea este etapa constituirii economiei mondiale ca ansamblu. Procesul constă în deschiderea frontierelor, generalizarea schimburilor(de oameni,idei,capitaluri, bunuri) si comportă mai multe dimensiuni:politică, economică, culturală, spirituală etc..
Privite dintr-o altă perspectivă, globalizarea si regionalizarea sunt procese complementare ale societătii contemporane, procese declansate de perturbare a echilibrului între posibilitătile de satisfacere a nevoilor de civilizatie si posibilitătile de realizare a nevoilor de cultură. Ideal ar fi ca între cele două să fie un echilibru, dar în practică nu este asa. Mai trebuie spus si faptul că între globalizare si integrare este greu de făcut o distinctie clară.. Partea delicată a reconstructiei mentale a ideii europene este că ea nu va reusi decât în măsura în care va avea o valoare globală.. Asa cum românii, pentru a fi europeni, trebuie să poată să fie mai putini români, asa si europenii, pentru a fi globali , trebuie să dovedească faptul că au capacitatea de a fi mai putin captivi la limitele si spiritul european.
Desigur, nu ne-am propus si nici nu este posibil ca un asemenea subiect să fie tratat exhaustiv intr-un articol de revistă. Insă, am dorit sa trasăm măcar câteva directii de analiză ale unui fenomen cu implicatii multiple.
|
Prof.dr. N.Ionescu 6/13/2008 |
Contact: |
|
|
