Mos . vatră, tară
Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l mostenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute si care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc, spunea cu multă dreptate marele nostru poet, Vasile Alecsandri.
Între cuvintele prețioase si legate în semnificație mostenite de la înaintasii nostri se află si mos, vatră, țară.
Mos este de origine traco-dacică si înseamnă conform Dicționarului explicativ al limbii române, bărbat în vârstă.Si în limba mai veche înaintas, strămos, bătrân dintr-un grup de oameni înrudiți intre ei.
Oh!pădure tânără!Unde sunt mosii nostri?...
Unde sunt părinții nostri?
(B. St. Delavrancea, Apus de soare)
Într-o altă calitate, mos denumeste însă si proprietatea funciară, trecută unui urmas din grup, potrivit regulii înrudirii.De aceea se si spune că unei persoane îi revine un mos sau îi revin mai mulți. Adică una sau mai multe părți din proprietate, din mostenire, adică din mosie.
Cu timpul înțelesul demosie a devenit sinonim cu pământ strămosesc, patrie.
N-avem osti, dară iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
(M. Eminescu, Scrisoarea 3)
Mosii si strămosii au făcut din noi, de-a lungul istoriei mosneni, adică țărani liberi, răzesi, posesori în devălmăsie a unei proprietăți de pământ mostenite de la un strămos comun.
Acestora le datorăm constiința că tot ceea ce avem mai bun de la ei e o mostenire ce trebuie păstrată, apărată, si transmisă celor ce, noi însine, le vom deveni strămosi.
Țineți minte cuvintele lui Stefan
că Moldova n-a fost a strămosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastră, ci a urmasilor vostri si-a urmasilor vostri, în veacul vecilor.
(B. St. Delavrancea- Apus de soare )
În tradițiile populare există si o sărbătoare laică, sâmbăta mosilor.Ea nu este doar o sâmbătă a morților ci o sărbătoare de pomenire a mosilor, strămosilor, a tuturor înaintasilor stiuți si nestiuți, până la izvoarele neamului, e o sărbătoare a rădăcinilor.În acea sâmbată a mosilor de vară sau de iarnă, pentru pomenire, se oferă mâncare în vase de lut ca străchini, ulcele de mosi, se pun linguri de lemn si lumânări aprinse.Din timpuri străvechi, tradiția a generat un târg al olarilor, al mosilor, prezent peste tot cuprinsul țării.În Bucuresti există si un drum, Calea Mosilor ce ducea spre târgul mosilor.
Unii cercetători sunt de părere că acest ritual peste care s-a altoit mai târziu cel crestin, are rădăcini străvechi si că ar fi fost practicat chiar de regele dac Decebal, care-l mostenise de la strămosii săi.
Decebalus per Scorilo, inscripții de pe un vas de lut, par să susțină acest lucru si să ateste luxul pe care si l-a permis regele de a lăsa o inscripție întru pomenirea tatălui său.
De la termenul mos au mai derivat ulterior si alte cuvinte încărcate cu bogate semnificații: mosneag, mosier, mostenitor etc.
Din totdeauna mosii si familiile lor au fost puternic legate de vatra strămosească, cuvânt tot de origine traco-dacică ce înseamnă astăzi platforma înălțată în tinda caselor țărănesti pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea.
De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile si oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Costin Moromete
(M. Preda, Moromeții, volumul 1)
Acest cuvânt s-a cimentat, cu timpul, in expresiile:
a îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână;
a cădea cuiva în vatră = oaspete nepoftit;
a lăsa la vatră = a se elibera din armată;
vatra satului = porțiune de teren pe care se întinde satul.
Humulestii
, sat mare si vessel, împărțit în trei părți; care se stiu tot de una : Vatra Satului, Delenii si Bejenii .
(I. Creangă, Amintiri din copilărie )
Popular, vatră mai înseamnă porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebeste de restul locului, printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației.
Si acest lucru a generat o familie de cuvinte: vătrai, vătrar.
De 2000 de ani, vatra românească este spațiul Carpato- Danubiano- Pontic de care suntem legați sufleteste pentru că ne-a devenit țară, cuvânt de origine latină terra.
O primă accepție este de pământ cultivat, țărnă.Aceasta semnificație o întâlnim în construcții ca Viața la țară roman de Duiliu Zamfirescu, a se duce la țară, a locui la țară.
Cu acest sens, țară se întrebuințează nu numai în limba literară, ci si în graiurile populare, de exemplu, deosebirea dintre munte si țară se face foarte limpede, țară însemnând pământ semănat cu cereale sau legume.
În țară noastră, există mai multe podisuri cultivabile înconjurate de munți.Acestea sunt numite țări; Țara Oasului, Țara Zarandului, Țara Bârsei, Țara Făgărasului, Țara Vrancei.Din unirea mai multor țări din vatra strămosească cu Țara Românească si cu Țara Moldovei s-a realizat o nouă țară : România.
O altă accepție a cuvântului este cea de patrie, țara părinților si reiese din construcții ca țara mea, vesti din țară.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
(M. Eminescu, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie)
În vechea limbă românească, țară are si sensul de teritoriu, regiune deosebită de oras, de târg sau de cetate , de exemplu când este vorba de boierii de țară sau adunarea țării sau țară prin care se înțelege adunarea boierilor de țară.
A!Nu mă vrea țara?Nu mă vreți voi, oare înțăleg?
(C. Negruzzi, Alexandru Lapusneanul)
Locuitorii unei țări s-au numit țărani si ei muncesc pe țărnă si calcă pe țărnă.
Termenul țară, fiind de o circulație foarte largă a intrat în numeroase expresii populare:
a plăti un colț de țară = a valora foarte mult;
Țara lui Cremene, Țara lui Papură Vodă = țara nimănui;
te joci cu țara-n bureți? = te adresezi cuiva care subapreciază valoarea unei probleme;
a pune țara la cale = a conduce;
țara e largă = poți să pleci unde vrei;
la colț de țară si la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii;
peste nouă țări si peste nouă mări = foarte departe;
a ajunge de poveste în țară = a ajunge de pomină;
a sta prost cu țara = a nu avea bani;
a se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea;
țara nimănui = fără stăpân;
a afla târgul si țara = a afla toată lumea.
Toate accepțiile menționate duc la concluzia că latinescul terra a avut în româneste o evoluție care arată că înțelesul de pământ cultivat nu putea să rezulte decât din limbajul unor lucrători ai pământului, țăranii.
În concluzie, lexicul alături de istorie, oferă argumente trainice care demonstrează, fără putere de tăgadă, originea daco-romană si continuitatea poporului roman pe pământurile vechii Dacii.
Ilustrul fiu al județului Vaslui, Alexandru Vlahuță, scria în România Pitorească:
De-atunci au trecut aproape 2000 de ani.Multe războaie am avut si multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta
Vijelii cumplite au trecut peste noi.La toate am ținut piept si nu ne-am dat, s-aici am stat.Ca trestia ne-am îndoit sub vânt dar nu ne-am rupt.
Profesor, Diaconu Georgeta,
Bibliografie
1. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucuresti, 1975
2. C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura Albatros, Bucuresti, 1971
3. N. Stoicescu, Continuitatea românilor , Editura Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti. 1980
|
Diaconu Georgeta, 6/11/2008 |
Contact: |
|
|
