De ale vietii : “Oameni si soareci”
Din mosi-stramosi s-a discutat si oameni luminosi sau simplu “badea Cetateanu” si-au muncit mintile sa inteleaga cum se face ca unii dintre noi suntem “asa” si altii “altminterea”.
Ce, inainte sa venim, ne-a intrebat cineva cum am vrea sa fim?
“Cum a-i vrea sa fii faptura mica? Preferi sa cresti a fi un om bun sau unul de care sa-ti fie frica?”
Daca ne-ar intreba, multe-n lume s-ar schimba, dar nu ne intreaba nimenea…
Hei, cine dintre noi nu a avut ocazia sa-i intalneasca in viata si pe unii si pe altii? Cineva mi-a spus mai deunazi ca nu costa nimic sa fii un om bun, cumpatat, cu inima acolo unde ii este sortita sa se afle. Nu costa chiar nimic sa dai o mana de ajutor, sa sari la dreapta unui neprivilegiat sau daca ai un motiv sa apostrofezi pe cineva, sa te gandesti cu ce a-i putea ajuta pe “inculpat”.
Si, multumim Cerului, sunt multi printre noi cei pe care ii numim “Painea lui Dumnezeu”. Eu, personal am intalnit multi dintre acestia. Sef de serviciu al unei importante institutii in Bucuresti, Dl. Munteanu, fie ca pe atunci il numeam “tov. Munteanu”, era mai intii de toate un OM. Statura de urias, fata de o blandete rar intalnita, avea intotdeauna un cuvant bun pentru fiecare. La lucru, un parinte bun. Dupa orele de lucru, un prieten pretios, familist, isi iubea fiica, “Bulgaras” si pe noi totii. Au trecut multi ani de atunci si sunt convins ca omul acesta sta la dreapta Domnului.
Sau doamna Ionescu, proprietareasa, care in noaptea rebeliunii legionare si-a adunat familia si a pazit cu ciomagul in mana locuintele insemnate de “verzii Capitanului” a fi incendiate. Domnul Popa, carciumarul de cartier aduna copiii familiilor nevoiase sau pe cei ai caror tati serveau pe front si le servea zi de zi pranzul, gratuit, si cu un zambet ce-i lumina fata.
Sunt sigur ca cititorii nostri au si ei ceva de povestit despre caritatea , bunavointa si buna credinta a atatora si atatora alti oameni de suflet.
Viata ii scoate in cale si nu poti si nu trebuie sa-i uiti.
Pe de alta parte, cum noi suntem obisnuiti sa numim “nu exista padure fara uscatura”, gasim cealalta parte a monedei. Domnul Marin Ion era si el un fel de sef pe undeva. Era totdeauna grabit, tensionat fara motiv, nu ti-ar fi raspuns la “buna dimineata” daca il picai cu ceara, fiinta vicioasa, rea, pus doar sa faca rau, el nu se aseza la biroul lui decat sa manance zgomotos, isi scobea dintii cu acul de cravata, si se lauda ca doarme noaptea “ca un burduf”. Isi musca cu nervi vaditi mustata neagra si deasa si vai de cel care il calca si neintentionat pe “batatura”. Avea un dosar-fisier cu numele fiecarui subordonat si multi si-au pierdut posturile dupa “sedinta” lui cu mai marii intreprinderii. Dar Marin Ion nu era deloc ocupat la lucru, el, sarmanul, nu realiza ca este doar confuz. Tipa pe subalterni, functionarele umpleau batista cu lacrimi din cauza grosolaniilor sefului si nimeni nu a avut curajul sa-i recomande un psihiatru.
La “catanie” suntem toti pentru unul si unul pentru toti. Doar daca nu i-ai cunoscut pe caprarii Dominte si Fusea. Doua animale pe doua picioare care si-au facut drum printre oameni. Cu o ferocitate demna de terminologia dintrun tratat de zoologie, fapturile acestea, echipate cu tot ce era mai bun si nou in companie chinuia pe ostasii care preferau sa doarma cateva ore dupa o zi de instructie si alergari care iti dadeau sangele pe nas si prin urechi si incearca “racane”sa nu faci “culcat” in baltoacele de noroi. Vai de cel care la cinci in zori nu avea mantaua “luna” si pantalonii calcati “la dunga” sub saltea. In ochii lor instructia era una cu umilirea, bataia, chinul. Cei slabi erau clientii zilnici ai infirmeriei unde un ostas “infirmier”, un alt sobolan, te primea la usa cu o salva de spirt in ochi dintr-o seringa dubioasa.
In Toronto, directorul unei “vai de lume” institutii din cauza nepriceputei sale conduceri, nu izbutea niciodata sa puna frana nechibzuitei lui furii. In fiecare sfarsit de zi de lucru, se furisea ca un soarece in birourile salariatilor si rasfoia sertarele, citea corespondenta acestora, lua notite de cheltuiala privata a functionarilor ca apoi sa-i persecute pe “anglicani”, pe sotii “infideli”, sau pe cei care au indraznit sa vina la lucru cu masina nespalata. Arivisti in suflet si simtiri, in goana de a ajunge in varful unei pozitii, ei ignora si insulta oameni cinstiti si decenti, uitand ca tot ei ii vor intalni pe acestia iara, cand se vor rostogolii in drumul de jos al toboganului vietii, atunci cand vor cade in disgratia cuvenita. Patroni, supraveghtori, sefi, si ce nume ar mai purta acestia, unii dintre ei, au credinta ca odata cu cecul, trebuie sa dea altora si portia de stress care mai tarziu sa le aduca atacul de inima. La nasterea celui de al 3-lea copil, mesterul a chemat pe sarbatoritul tata si i-a aruncat in fata baia de apa rece:”Nu stiu pe ce te bazezi Florine, aici tu esti disponibil cu fiecare zi ce trece…”
Nu, nu e povestea lui Steinbeck despre “Oameni si soareci” ci o marturie ca avem in randurile noastre, multumim lui Dumnezeu, oameni buni dar avem si fapturi care fac mizerabila viata altora, pe care ne este rusine sa-i numim “oameni”.
Acestia fac parte din scursorile vietii si isi au locul acolo une merita, in catacombele infestate cu soareci.
Harry Beer / Toronto
|
Harry Beer 6/4/2008 |
Contact: |
|
|
