Interferentze - Intre vechi si nou
Suntem bombardati de noua tehnologie, care avanseaza într-un ritm naucitor. Nu apucam sa învatam bine ceva ca o versiune mai noua, mai moderna, mai perfectionata îsi face aparitia. Nu demult mi-am cumparat un laptop. Aducerea laptopului acasa a provocat un efect domino: a fost plasat într-un loc din care a trebuit mutat ceva, care la rândul lui a deplasat altceva, etc. Cum spatiul oricarei locuinte e limitat, a trebuit aplicat principiul “Nimic nu se adauga, totul se înlocuieste”, sau: când intra un obiect în casa, se scoate altul. Si asa m-am despartit de bogata mea colectie de discuri vinil. Criteriul alegerii obiectelor care trebuie abandonate pentru a face loc altora nu e legat de volumul lor, ci de gradul de utilizare: când un obiect nu a fost folosit cinci ani este de presupus ca si urmatorii cinci ani vor trece fara nevoia acelui obiect. Acest adevar e numai teoretic, pentru ca practic, exact când ai aruncat ceva, atunci îti trebuie. Dar experienta mi-a aratat ca în aceste cazuri se gasesc înlocuitori, ca în cei cinci ani precedenti când obiectul, desi în casa, era într-un loc incomod. Despartirea de discurile vinil n-a fost usoara nici fizic nici psihologic. Era o colectie care cuprindea o cantitate considerabila de discuri, atât pe cele din România, adunate de mine de la vârsta adolescentei si trimise în Canada, cât si pe cele cumparate dupa plecarea din tara. În memoria legata de aceste discuri intra nu numai continutul lui, dar si locul din care a fost cumparat, unde si cu cine a fost ascultat, si multe alte amanunte care, în fond, recapitulau viata mea. Si, daca ma gândesc ca primul pick-up l-am primit ca recompensa de la parinti pentru intrarea mea la liceu, e ceva memorie în ele! Dupa ce le-am scos din casa (nu pe toate, am pastrat câteva de referinta, mai ales ca mai am înca un pick-up care functioneaza bine!), am fost trista ca dupa o mare despartire. Trebuie totusi sa admit ca mi-am reconstruit, începând de peste zece ani, o noua discoteca, din CD-uri, care a dublat într-un fel muzica pe care o aveam deja. Totusi aparitia unei noi tehnologii (în cazul de fata cea a discurilor compacte, pe care le ascult cu mare placere) nu e similara cu aparitia unui bebelus, in familie, care eventual poate consola pierderea cuiva. Noua tehnologie ramane rece, iar tristetzea despartirii ne rupe niste fibre interioare si, în timp ce puneam deoparte dicurile, ma întrebam de ce trebuie sa luptam cu fortze ce se opun nevionovatei si înnascutei noastre inertii? N-am aruncat discurile, le-am dus afara si imediat au venit niste vecini care, când au vazut ce contine colectia, s-au bucurat sa-si aleaga din discuri. În câteva ore colectia mea disparuse. Ma bucur ca a fost de folos altora. Cum spuneam, am pastrat câteva discuri, printre care pe pianistul Li-Ming-Quiang, despre care am mai scris, unele cu Teatru Românesc sau cu momente vesele interpretate de Toma Caragiu, albumul cu 5 discuri ale Mariei Tanase si altele. Pe rafturile unde au fost discurile vinil s-au plasat niste carti si CD-uri. Desigur, tehnologia CD-urilor e mult mai avantajoasa: pot asculta, de exemplu, în masina, acelasi fragment de câte ori vreau, nu ma mai chinuiesc cu caseta pe care trebuia s-o rulez înainte sau înapoi pâna nimeream peste ce vroiam. In plus, CD-urile pot fi ascultate si la serviciu, si la computer, oriunde! Nu pot spune nici ca sonoritatea discurilor vinil mi-era mai apropiata, sunt satisfacuta din punct de vedere muzical de sonoritatea CD-urilor. Multumita deci ca am trecut cu bine de renuntzarea unei etape a vietii mele, mi-am pus zilele astea la serviciu CD-ul cu Dinu Lipatti interpretând Bach. Scrisesem într-un articol ca Dinu Lipatti fusese pasiunea mea si ca, la 17 ani, îl ascultam zilnic de câteva ori. Mi se parea ca avea trei mâini si încercam (fara sanse de reusita) sa cânt ca el. Am ascultat acest CD si am avut o senzatie ciudata: a fost ca si când nu era acelasi Dinu Lipatti, desi înregistrarea era aceeasi. Sa fi fost acustica metalica de vina? Nu, nu cred! Sa fi fost faptul ca eram la serviciu si nu acasa elementul determinant al schimbarii? Dar atunci de ce când ascultasem caseta, tot la serviciu, nu observasem nicio schimbare? Dupa un mic efort de concentrare l-am recunoscut pe Dinu Lipatti “al meu” si am cazut pe gânduri: oare nu cumva în toate aceste înregistrari ma cautam pe mine? Si nu cumva reticenta în a se debarasa de obiecte ar fi pentru ca în ele se afla fragmente ale fiintzei noastre trecute sau ale parintilor pe care, odata cu îndepartarea obiectelor, le-am pierde? Nu putem pastra totul, dar, asa cum natura se reînnoieste primavara, putem, constient reconstrui trairi. Încetul cu încetul, contactul cu noile obiecte le va transmite acestora parti ale fiintei noastre si ne vom simti bine cu ele, redevenind noi insine în apropierea lor. Aceeasi noi -si totusi altii-, azi mai evoluati ca ieri, nostalgici dar învingatori în permanenta lupta dintre vechi si nou….
Dedic acet text memoriei tatalui meu, cu care am împartit din frageda copilarie bucuria muzicii .
|
Veronica Pavel Lerner 6/3/2008 |
Contact: |
|
|