Moara lui Kalusek – manual de supravietuire , o carte de Victor Rosca
Moara lui Kalusek este o carte care descrie o experientă-limită a conditiei umane. O carte care se interoghează neîncetat pînă unde se poate înainta în abjectie, asa încît cel supus torturii să nu-si piardă reflexele umane si să nu se transforme într-o umbră. Care sînt resorturile care îi împiedică degradarea, coborîrea ireversibilă înspre propria anihilare? Care sînt termenii luptei dintre instinctul de conservare si demnitate? Care este algoritmul foamei, torturii, umilintei prin care „Moara lui Kalusek” îsi îndeplineste sistematic reeducarea? Si, în sfîrsit, cum se poate supravietui în atare conditii, în ce formă reuseste mecanismul memoriei să reinstaureze firul unei logici fragmentare în labirintul tenebrelor?
Două lucruri frapează de la bun început în această carte: pe de o parte acela că scopul „morii” nu este nicidecum reeducarea, ci exterminarea. Pe de altă parte, tonul autorului, tonul în care cartea este scrisă. Tonul vocii unui om care a asistat la o calamitate si care încearcă să-i înteleagă resorturile. E uluitoare această constiintă istorică acută, care nu încearcă să-si proclame, cu ură, răzbunarea, ci, de la distanta unei jumătăti de secol, disecă fiecare pas pe drumul calvarului cu o luciditate si o întelegere a suferintei coplesitoare.
S-ar putea spune că Moara lui Kalusek e străbătută de o atmosferă lugubră, că e complet închisă umorului. Lăsînd la o parte faptul că instaurarea unei epoci obscurantiste exclude cu totul prezenta acestuia, putem avansa, ducînd rationamentul mai departe, că o societate în care resorturile umorului au fost în totalitate retezate se îndreaptă cu încetul înspre reteta deviantă a unui univers concentrationar, asa cum e cel descris aici.
Si totusi, dacă umorul este în totalitate absent, nu lipseste în schimb ironia, dovadă pentru luciditatea cu care autorul priveste procesul social prin care Republica Democrată România si dictatura proletariatului îsi intră în rol: „Moara lui Kalusek măcina la toată capacitatea. În teorie, comunistii iubesc oamenii de pretutindeni, dar nu au nici o consideratie pentru cei pe care-i conduc” (p. 141).
De asemenea, consideratiile despre puterea „văzduhului” („nume secret de recunoastere folosit de membrii sigurantei comuniste în 1948”), care se instalează irepresibil peste o întreagă natiune nu sînt, la rîndul lor, lipsite de ironie: „Pentru el, omul nu conta mai mult decît un obiect oarecare. Cu sau fără voia noastră el era însă «văzduhul», puterea omniprezentă ce stăpînea de acum încolo spatiul dintre granitele tării românesti” (p. 71).
Aspectul asupra căruia as vrea să insist în aceste pagini si pe care autorul reuseste să ni-l transmită extrem de persuasiv este metamorfoza interioară a unui om care îsi pierde libertatea, modul în care el se confruntă cu îndoiala si reuseste să o învingă, resursele interioare nebănuite pe care le descoperă, atunci cînd nici un element exterior nu-i mai poate veni în ajutor.
Pentru că, dincolo de valoarea sa de document asupra instalării erei comuniste în România, dincolo de valoarea recuperatoare a unei mărturii istorice, întrebarea persistă, obsedantă: cum se poate supravietui unei astfel de orori si ce se întîmplă cu cel care este scos, pe o perioadă indeterminată, din orice logică umană?
La aceste întrebări răspunde Victor Rosca, punîndu-ne pe o pistă a meditatiei neîntrerupte: în primă instantă e tineretea; apoi vine speranta; cînd speranta se consumă fără urmă în fata unei realităti care o distruge în mod sistematic, rămîn modelele, oameni de o calitate exemplară, care reusesc să-si imprime fiinta în sufletul detinutilor (părintele Arsenie Boca); mai rămîne prietenia, dialogul unor constiinte prinse într-o logică tortionară căreia nu-i găsesc cheia (Mogos, Mazilu); cînd si aceasta e spulberată (detinutii sînt, după proces, separati si trimisi fiecare într-o altă închisoare, pentru a-si ispăsi pedeapsa), rămîne singurătatea, acceptarea suferintei si dialogul cu Dumnezeu.
Tot acest proces este descris în toată complexitatea sa în Moara lui Kalusek. De aceea, acest exercitiu de memorie poate servi si ca manual de supravietuire, însemnările din subterană ale unui suflet care, fiind obligat să parcurgă încercările inimaginabile ale suferintei, reuseste în acelasi timp să ia disantă fată de ea si să se pozitioneze fată de propria persoană, recîstigîndu-si demnitatea.
Bineînteles, e inevitabil adaosul dimensiunii crestine a experientei. Iar, din acest punct de vedere, extrem de impresionantă este descrierea atitudinii părintelui Arsenie Boca, devenit între timp o legendă în Tara Făgărasului, care, prin calităti iesite din comun, a reusit, în mod neasteptat, să-si paralizeze călăii.
Descrierea reactiei părintelui Arsenie în fata torturii pare ireală. Dar, si mai ireal pare modul în care el reuseste să desfacă mecanismul imperturbabil al reeducării, ajungînd să impună prezenta sufletului în fata celui mai de temut călău: „Părintele Arsenie... pe părintele Arsenie l-au chinuit la început, la arestare, prin luna mai. Atunci, toti demonii lui Kalusek se năpusteau aspra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui « sfînt », ca să-si arate fidelitatea fată de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalti detinuti, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru detinuti. Si, prin sfintenia sa, a reusit să-i îmblînzească. De atunci, Kalusek, seful Sigurantei Regiunii Brasov, cel mai înrăit tortionar, i-a permis să primească mîncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credinciosi nici chiar aici” (p. 93).
Cohorta de tortionari nu poate fi convinsă, îmblînzită, sensibilizată sau influentată. Ea nu poate fi decît paralizată în fata unor calităti iesite din comun sau hipnotizată de o fortă morală imbatablă.
Cealaltă, infimă, bresă în masa de indiferentă si brutalitate controlată a noii puteri corectionare este cazul, descris de autor în detaliu, al doctorului Octavian Sonea: „Cei doi călăi i-au legat mîinile doctorului si i le-au trecut peste genunchi. Însă, în momentul cînd au vrut să-i introducă ranga sub genunchi, spre a-l suspenda, în doctor s-a trezit indignarea. Ca să arate călăilor că nu va fi umilit cu voia lui, asa legat, le-a smuls ranga din mîini si s-a ridicat în picioare, cu cei doi tortionari agătati de umerii lui. Hipnotizati de îndrăzneala doctorului, pentru un moment, întregul sir, împreună cu comandantul, au înlemnit. Apoi, revenindu-si, au tăbărît cu totii peste el” (p. 99).
Cele două cazuri descrise reprezintă două experiente izolate în masa tentaculară de trupuri care îsi asteaptă pedeapsa si cazna, fără a sti, în majoritatea cazurilor, care le e vina. Însă vina trebuie, cu toate acestea, imperturbabil mărturisită. Ea e capătul unui proces care sfîrseste neabătut, tautologic, în ceea ce Partidul doreste să audă. Tautologia finală se hrăneste dintr-o logică manifestă în care de o parte se află Partidul si toate metodele sale de „convingere”, iar de cealaltă parte se află toti cei care nu-si mărturisesc aderenta si credinta în noua religie. O transformare care trece prin infern. Dar, ca în orice transformare, trebuie să existe o cale de a răsturna logica nemiloasă a realitătii înspre o conversiune interioară.
Despre aceasta ne vorbeste Victor Rosca, iar din acest punct de vedere, cartea lui e cutremurătoare.
Prima parte a cărtii, cea dinaintea arestării, este marcată de un ritm al actiunii, al îndoielii născute din actiune, al întelegerii treptate a situatiei istorice si al perplexitătii în fata inimaginabilului. Germenii revoltei se creează, chiar si în lipsa convingerii că aceasta ar putea avea efecte palpabile. Întrebarea pe care si-o pun tinerii e mai putin ce anume se va întîmpla cu ei, cît, mai degrabă, cum va arăta constiinta lor la capătul încercărilor. Chiar dacă eficacitatea imediată a faptelor lor nu e evidentă, tinerii nu au nici o îndoială în privinta sensului actiunilor lor. Istoria nu si-a pierdut încă directia, în pofida semnalelor tulburi care îi înconjoară:
„În trei ani, din 1945 pînă în 1948, a fost anihilată întreaga elită românească, nu numai intelectualii, ci si vîrfurile tuturor categoriilor sociale... Capitularea fără luptă este nefastă pentru o natiune, o expune la convulsii interne si încurajează activitătile distructive din partea unor puteri inamice. O luptă, chiar si pierdută, rămîne o sursă de forte nebănuite pentru generatiile viitoare” (p. 29).
Asadar, încă o pîrghie a mecanismului rezistentei – neîncetata proiectare în viitor, în ochii unor reprezentanti ai unor generatii viitoare, a căror judecată cîntăreste mai mult decît torturile îndurate. Puterea modelatoare a luptei supravietuieste, chiar dacă aceasta e înfrîntă, redusă la tăcere.
Este o afirmatie binecunoscută care spune că istoria este scrisă de cei puternici. Că învingătorul detine cheia interpretării evenimentelor. Probabil, cu amendamentul că rezistenta interioară a celor care se opun nedreptătii pune sub semnul întrebării versiunea oficială, iar vocea ei se face auzită, într-un tîrziu, chiar dacă în fapt e sufocată, redusă la tăcere. Iar dacă nu în momentul însusi al desfăsurării evenimentelor, atunci într-o generatie viitoare, care încearcă să-si înteleagă propria identitate sau identitatea celor din mijlocul cărora face parte. Iar astfel de reevocări, ca cea a lui Victor Rosca, depun mărturie pentru faptul că, desi fragmentară, constiinta istorică îsi continuă imperturbabil lucrarea, în variante neasteptate.
Iată o altă afirmatie, în partea a doua a cărtii, după străbaterea infernului torturii, o afirmatie legată de aceeasi încredere în puterea exemplului si în rezistenta interioară: „În primele luni de puscărie, nu se poate vorbi de moralul unui detinut. În acea perioadă noul arestat este bulversat de conditia de puscărias. El caută si nu stie ce, încearcă toate usile nestiind pe care s-o deschidă. Abia după cicatrizarea urmelor lăsate de anchete si proces, abia după ce descoperim luminita de la capătul tunelului, în pragul altor lupte, bătălii de altă natură, dar duse cu acelasi dusman, se poate vorbi de moralul captivului. Acolo unde nu mai functionau regulile ratiunii umane, singurul mod de a ne reconforta forta sufletească a rămas redescoperirea Puterii divine si hotărîrea de a ne păstra demnitatea, în ciuda conditiilor de exterminare la care eram supusi” (p. 137).
O observatie psihologică profundă – acea prin care, în conditii extreme, sentimentele, actiunile, îndoiala însăsi intră într-un alt regim de existentă, îsi schimbă numele si semnificatia. O altă logică, incomprehensibilă pentru cei aflati în afara sau în primul stadiu al terorii, îsi face loc încetul cu încetul.
Dacă la început, înainte de întemnitare, îndoiala si actiunea sînt prinse într-o constructie metaforică sofisticată, în care sînt implicati termenii luminii si ai întunericului, pe măsură ce încercările devin tot mai insuportabile, îndoiala devine extrem de concretă, coplesitoare, pe punctul de a clătina întregul esafodaj moral al detinutului.
La pagina 41 se spune: „Îndoiala si angajarea în actiune sînt ca umbra si lumina. Îndoiala se iveste odată cu actiunea si umbra odată cu lumina. Îndoiala dispare în actiunea totală în care îti risti viata, la fel cum dispare umbra într-o lumină puternică”. În schimb, o sută de pagini mai tîrziu, după ce foamea, tensiunea psihică, perspectiva unei vieti petrecute în închisoare le zdrobesc oamenilor vointa, în fata încercărilor repetate de a smulge cît mai multe cereri de iertare pentru faptele comise, precum si angajamentul de a lupta „împotriva dusmanului de clasă, atît în închisoare, cît si afară, după eliberare” (p. 150), instinctul de conservare pare a iesi învingător asupra constiintei, cîtiva dintre detinuti fiind gata să semneze memoriul de autodenuntare.
Îndoiala se transformă acum în spaima în fata predării ultime: „Pe măsură ce citeam, simteam cum mă învăluie o pojghită de gheată, cum valuri de revoltă si de amărăciune îmi inundă sufletul. Pentru că primejdia schingiuirii morale este mai înfricosătoare decît pericolul mutilării fizice. Spre deosebire de rănile fizice, rănile psihice se tămăduiesc greu sau niciodată” (p. 151). Detinutul trebuie să facă fată noii logici, să îi învete limbajul, să îi stăpînească mecanismele si să îsi curete spiritul.
As vrea să-mi închei prezentarea cu acest manual de rezistentă interioară, care poate servi de ghid de supravietuire multor oameni aflati într-o conjunctură istorică care pare fără iesire. Ea ne vorbeste despre modul în care un om învată să aleagă viata, înconjurat fiind de moarte, să discearnă tot ceea ce îl poate mentine viu, chiar dacă toate conditiile exterioare îl neagă. Noua logică aduce cu sine o nouă perceptie a timpului, un exercitiu de detasare de tot ceea ce înseamnă existenta cotidiană, desprinderea de necesitătile corporale imperative, de suferintă si foame, conversiunea înspre o formă de detasare, care poate fi depăsită probabil doar de anahoreti, în chiliile lor:
„Era ciudat că pentru prima dată după mai multe luni de foame nu mai simteam nelinistea ei dureroasă. Locul jăraticului ce-mi mocnea mai înainte în stomac si intestine, îl luase acum un bloc masiv ce mă apăsa, mă tintuia pe pat. Aveam senzatia că, fără greutatea lui, as fi plutit deasupra saltelei” (154).
Viata reală se desfăsoară afară, dincolo de zidurile puscăriei; înăuntru, existenta e golită de evenimente, secondată de „răul de timp”, părînd a se pierde pentru totdeauna în tinutul noptii. Si totusi, o viată nouă se naste între zidurile închisorii. O viată în care destinele îsi continuă periplul, iar dialogurile întrerupte îsi reiau firul. O viată în care timpul, tăiat de la rădăcina viitorului, se reînnoadă într-un prezent perpetuu, dincolo de sperantă si esec, si dincolo chiar de „speranta donquijotilor, ziditi de vii în anonimat, aceia care credeau că vor învinge tinîndu-se cu mîinile de tortile cerului” (p. 200).
Probabil că aceasta este ceea ce ne transmite, în cele din urmă, cartea lui Victor Rosca. Viata în locul mortii, speranta în locul iluziei, credinta în locul suferintei, umanitatea în locul barbariei, forta interioară în locul slăbiciunii, plenitudinea lui azi în fata unui viitor retezat.
Moara lui Kalusek este un impresionant exercitiu de supravietuire.
|
Laura T. Ilea 5/25/2008 |
Contact: |
|
|
