Peregrinări prin istorie (III)
Motto: Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenusa( J. Jaurčs)
Dacă ne raportăm la civilizatia modernă si contemporană atunci se verifică pe deplin opinia unor filozofi care consideră că devenirea umană se face pe o traiectorie în spirală. Având ca punct de plecare Renasterea, s-a trecut la un nou tip de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referintă, care pot fi descrise succint astfel: evolutie istorică complexă (unitate si diversitate, continuitate si discontinuitate), mutatii ideologice si politice (drepturile si libertătile cetătenesti, drept international, organizarea si functionarea institutiilor politice), revolutie stiintifică, tehnică si tehnologică, trecerea la societatea industrială prin mecanizare, automatizare, cibernetizare, formarea natiunilor si a statelor nationale moderne, reconfigurarea sferelor de influentă la scară planetară, rol si statut, participarea la circuitul mondial de valori culturale, sistemul financiar si politica investitiilor (banii devin capital dacă sunt investiti suficient pentru a obtine profit). Democratiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societătii fie prin reprezentanti alesi prin vot universal (democratie reprezentativă), fie prin implicarea directă (democratie participativă), separarea puterilor în stat , pluripartitism politic, libertate de exprimare si initiativă responsabilă. Productia este organizată pe baze stiintifice (management economic), iar piata liberă (concurentială) este reglată prin mecanismul cerere-ofertă, evaluat în prealabil prin studii de marketing. Dar să urmărim împreună derularea celor mai importante evenimente din istoria modernă si contemporană.
Sec. XVII. Afirmarea capitalismului a cunoscut o mare varietate de manifestări legate de momentul aparitiei si aria de răspândire, ritmul si formele de dezvoltare, implicatiile sociale si participarea la circuitul universal de valori culturale. Dacă în stadiul initial, relatiile capitaliste s-au impus în Anglia si Franta prin război civil, iar în coloniile engleze din America prin lupta de independentă, în schimb unele tări ca Suedia, Norvegia si Danemarca au urmat o cale de dezvoltare pasnică, bazată pe schimbări progresive de ordin social-economic, politic si cultural. Revolutia engleză a început prin opozitia dintre parlament si tendintele absolutiste ale regelui Carol I, sprijinit de biserica anglicană. Revolutionarii condusi Oliver Cromwell, adepti ai puritanismului religios au învins în bătălia de la Naseby, după care parlamentul si armata au procedat la desfiintarea monarhiei, judecarea si executarea regelui, proclamarea în anul 1649 a republicii. După înlăturarea formei de guvernământ republicane (1653), urmează o perioadă de Protectorat până în 1600, când are loc restauratia dinastiei Stuart, înlocuită la rândul său, după numai 8 ani, prin aducerea la tron a lui Wilhelm de Orania si instaurarea definitivă a monarhiei parlamentare. Asa cum rezultă din Declaratia drepturilor, desi regele este seful suprem al bisericii, armatei si justitiei, puterea executivă este delegată primului ministru, iar elaborarea si aprobarea legilor tin de competenta parlamentului format din Camera Lorzilor si Camera Comunelor. Membrii celor două camere sunt numiti de către rege, respectiv sunt alesi prin vot cenzitar ( rezervat acelor cetăteni care plătesc statului impozitul pe veniturile realizate din activităti economice ).
Sec. XVIII. Formarea SUA stă sub semnul conflictului dintre colonii si metropolă, exprimat ferm în Congresul de la Philadelphia (1774) si consfiintit în Declaratia de Independentă (4 iulie 1776, redactată de Thomas Jerfferson), care justifică independenta pe baza principiului suveranitătii poporului si prevede explicit că oamenii sunt egali, având drepturi inalienabile, printre care viata, libertatea si năzuinta la fericire. Initial armata engleză, superioară din punct de vedere al instructiei si al disciplinei, a înfrânt usor trupele americane de voluntari, însă după numirea la comanda acestora a lui George Washington, soarta războiului s-a schimbat în favoarea insurgentilor prin victoriile de la Saratoga (1777) si Yorktown (1781). După o perioadă de confuzie între revolutionari, legată de rezolvarea problemei agrare, este elaborată Constitutia din 1787, prin care se pun bazele juridice ale unei republici federative (S.U.A), formată din 13 state (în prezent sunt 50), fiecare cu legile sale, care nu pot fi încălcate de puterea centrală. Pe baza principiului separării puterilor în stat, puterea executivă revine presedintelui (sef al statului, sef al guvernului si comandant militar suprem ; primul a fost G. Washington), puterea legislativă este detinută de Congres, format din Camera Reprezentantilor si Senat, iar puterea juridică este încredintată Curtii Supreme, alcătuită din judecători numiti de presedinte si validati de parlament.
În ceea ce priveste Europa, suflul schimbărilor este la fel de intens. Procesul de centralizare în Franta se continuă în timpul dinastiei de Bourbon (întemeiată de Henric IV), pentru ca domnia lui Ludovic al XIV-lea să marcheze apogeul puterii regale („Statul sunt eu”). Revolutia franceză a fost necesară în conditiile regimului de monarhie absolută care a respins orice idee de modernizare într-o societate structurată după criterii medievale în trei stări (I-clerul, II-nobilimea, III-burghezia, tărănimea si populatia săracă a oraselor). În faza initială, modificările s-au produs la nivel parlamentar prin transformarea Adunării Stărilor Generale în Adunarea Natională si apoi în Adunarea Constituantă. Încercarea regelui de a desfiinta Adunarea Constituantă, a dus la declansarea insurectiei, prin mobilizarea populatiei pariziene, formarea Gărzii Nationale si cucerirea la 14 iulie 1789 a Bastiliei, fortăreată folosită până atunci ca închisoare regală.
La baza organizării sociale sunt puse, în locul privilegiilor feudale, principii democratice, sintetizate în „Declaratia drepturilor omului si cetăteanului, ca de exemplu:
-oamenii se nasc si rămân liberi si egali în drepturi, deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică
-libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
-legea este expresia vointei generale
-comunicarea liberă a gândurilor si opiniilor este unul din drepturile cele mai de pret ale omului.
Sec.XIX. Prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de puternice miscări sociale, antifeudale si de eliberare de sub dominatie străină în diverse regiuni ale Europei (Spania, Serbia, Grecia, România, Rusia, Polonia, Italia), procese care au dus la destrămarea Sfintei Aliante si la pregătirea efectivă a revolutiilor de la 1848. De pildă, năzuintele de înnoire socială si de emancipare natională îsi găsesc expresia în miscarea revolutionară de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, care, desi înăbusită (datorită interventiei străine), a avut drept consecinte abolirea regimului fanariot si restabilirea domniilor pământene atât în Tara Românească, cât si în Moldova. În urma războiului ruso-turc din 1828-1829 asupra Tărilor Române s-a instaurat protectoratul rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu exceptia Transilvaniei, aflată încă sub dominatie habsburgică.
Anul revolutionar 1848 a fost un moment important în consolidarea capitalismului european, pregătit de mari personalităti ale vremii, ca : Giuseppe Manzzini si Giuseppe Garibaldi (Italia), Ludovic Kossuth (Ungaria), Nicolae Bălcescu si Avram Iancu (Tările Române) . În Franta, regele a fost detronat, s-a instaurat a doua republică, s-a decretat dreptul la muncă si votul universal, s-au creat Atelierele Nationale. După numai 4 ani, puterea este obtinută de Napoleon al III-lea, care se declară împărat. Pentru multe popoare din Imperiul Habsburgic si Confederatia germană, revolutia a constituit un moment important pentru a înlătura absolutismul si rămăsitele feudale, a instaura un regim constitutional, dar si pentru a înfăptui unitatea si independenta statului national. Cu exceptia unor avantaje economice si politice obtinute de burghezie, aceste aspiratii au fost spulberate de trupele regale sprijinite de interventii armate străine. Pentru Tara Românească si Moldova, înfrângerea revolutiei de la 1848 a însemnat condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă prin Tratatul de la Paris (1856), care a încheiat războiul Crimeii, ele trec sub garantia celor 7 puteri semnatare. Lupta pentru unitate natională este încununată de succes în 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova si Tara Românească, punându-se astfel bazele statului national român, care adoptă oficial în 1862 numele de România. Marele domnitor a realizat reforme îndrăznete care au vizat modernizarea României, precum reforma agrară si cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu sigurantă dacă nu ar fi fost obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern. Constitutia adoptată în 1866 proclamă România monarhie constitutională.
Este bine de mentionat că natiunea este un tip comunitate care are la bază două conceptii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german. În primul caz, natiunea este expresia vointei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăteni, fapt care este consfiintit într-un act fondator (constitutia). În cel de-al doilea caz, natiunea este expresia legăturilor profunde care iau nastere între membrii aceluiasi popor ca urmare a originii lor comune, a unitătii lor de limbă si cultură, precum si a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidentă de romantism. Începând din sec. al XIX-lea s-a manifestat tot mai intens constiinta natională si lupta popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere si independente. Astfel, popoarele din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin si Miguel Hidalgo au reusit să înlăture dominatia spaniolă si portugheză, punând bazele unor state nationale.
În Europa, miscarea de eliberare natională a popoarelor a întâmpinat rezistenta a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croati, românii din Transilvania
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor, românilor din Tara Românească si Moldova.
Formarea statului national italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părtii de sud a Italiei si mai târziu a Venetiei După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Initiativa pentru unificarea celor 34 de state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de un mare politician Otto von Bismarck a reusit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederatiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după învingerea Frantei, sunt alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia si Lorena. După pierderea Confederatiei Germaniei de Nord, austriecii si-au împărtit puterea cu cea a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind si rege al Ungariei. Desi acest sistem politic a agravat opresiunea natională a celorlalte popoare subjugate, totusi Viena a rămas una dintre putinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
Situatia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878) si războaiele balcanice (1912-1913), când prin lichidarea stăpânirii turcesti, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria si Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol). România si-a proclamat independenta fată de Poartă pe 9 mai 1877, optiune fundamentală apărată pe câmpul de luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin). Noua situatie creată este recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care consfiintea totodată autoritatea României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad si Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt încorporate Imperiului tarist. În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea si primul deceniu al sec. al XX-lea se intensifică dezvoltarea capitalistă a României, numărul întreprinderilor industriale creste, capitalul străin pătrunde în economie, căile de comunicatie se îmbunătătesc, viata politică fiind dominată de partidele conservator si liberal. Nesolutionarea problemei agrare a provocat unele miscări sociale cum sunt cele din 1888 si 1907. În Transilvania (inclusă în urma pactului dualist din 1867 în Ungaria), se remarcă în lupta de eliberare natională Partidul National Român, perioada 1892-1894 fiind cunoscută prin miscarea memorandistă.
Pe continentul asiatic evenimentele istorice s-au derulat altfel. Popoarele din Asia, aflate pe trepte inferioare de dezvoltare, au încercat să reziste mult timp penetratiei capitalismului printr-o politică gresită de izolare. În China, Sun Yat Sen înfiintează în 1905 Liga revolutionară (primul partid burghez, precursor al Gomindanului întemeiat în 1912), având un rol însemnat în pregătirea revolutiei burghezo-democratice din 1911-1913, când este înlăturată dinastia manciuriană si proclamată republica. Până la mijlocul sec. al XIX-lea, Japonia a fost o tară feudală înapoiată, al cărei împărat (considerat de origine divină) îsi exercita puterea prin intermediul Shogunului, membru al familiei Tokugawa. Shogunul se sprijinea pe nobilimea militară care întretinea 500 000 de vasali (numiti samurai), destinati carierei militare si respectării unui cod de onoare foarte strict. Sub presiunea unor flote de război americane, Shogunul a permis accesul unor vase comerciale în două si apoi în sapte porturi japoneze, fapt pentru care a fost înlăturat de împăratul Mutsuhito, creatorul Japoniei moderne, cel care a inaugurat era Meiji (1868-1912, era luminilor). Miracolul japonez, de transformare a unei tări înapoiate într-o mare putere mondială, a început prin deschiderea Japoniei către lume, introducerea serviciului militar obligatoriu si modernizarea armatei, urmate de măsuri consecvente pentru adaptarea administratiei la cerintele revolutiei industriale (concepute după modelul european si nord-american), trecerea la regimul politic de monarhie constitutională si nu în ultimul rând, schimbarea mentalitătii unui popor care, desi respectă traditiile, a făcut din muncă o virtute pentru a se impune pe piata concurentială cu produse de înalt nivel tehnic. Este fascinant cum o tară cu resurse naturale reduse a reusit să devină o putere economică mondială. Miracolul japonez constituie o temă de reflectie pentru politicienii români.
|
Vasile Tudor 5/16/2008 |
Contact: |
|
|
