Savu Teaha “Un fragment din jurnalul de zbateri personale…”
Despre scriitorul Savu Teaha, născut în satul Câmp, astăzi Stei, judetul Bihor, resident în orasul Dearborn, Michigan, am scris, cu ani în urmă, în serialul “Aceste bucurii trecătoare”, din “Meridianul Românesc”. Prima dată l-am prezentat în calitate de epigramist, a doua oară, ca autor de eseuri despre crestini.
Cu câtva timp în urmă, domnul Teaha mi-a trimis cea de a treia carte a sa, o culegere de poezii, având un titlu evaziv: “ Eu, între aici, acolo si dincolo” ( Criterion Publishing, 2006).
În câteva rânduri, scrise cu pix albastru, pe foaia de titlu, autorul tine să precizeze, că prin această carte îmi oferă “ un fragment din jurnalul de zbateri personale …“ Iată , mi-am zis , o frumoasă definitie. La sfârsitul lecturii, am realizat că definitia dată de autor este emblematică pentru poeziile cuprinse în volum.
De o sinceritate nudă si de un comic amar, multe din cele peste o sută de poezii, schitează un autoportret plurivalent, al unui poet sceptic, în luptă cu iluziile si deziluziile vietii de toate zilele. Incluzându-se pe sine, ca personaj central al unora dintre narările sale, poetul îsi îndreaptă săgetile construite din cuvinte cu valori conotative, spre caractere umane fisurate de ispite.
Am fost surprins să văd cum, nestăpânindu-si “râsu’ - plânsu’ ”, acest poet îsi pune pe masa de disectie propria fiintă, sacrificând-o în numele artei cuvântului.
Într-o perioadă de istorie literară bântuită de confuziile generate de textualism, Savu Teaha e un poet sincer si concis. El apartine unui curent nou în poezia românească, pe care l-as numi sincerism sincretic.
Aflat la o vârstă propice bilantului sufletesc, Savu Teaha converteste în imagini poetice propria-i experientă de viată. Stau mărturie versurile autobiografice, din care se retine un spirit antonpannesc, hazliu la vreme de necaz si plin de jale în ceasul bucuriei frânte. Într-o spirituală oglindă retrovizoare, poetul îsi priveste propriul eu, descriindu-l în mod ludic si într-un limbaj popular, fără pretentia de a fi creat o poveste sau un basm, ci având satisfactia de a fi spus în asa fel, încât a reusit să elimine din discursul său, orice confuzie. Spre ilustrare, transcriem din poezia “Despre mine si apropiatii mei”: “Ca să nu supăr pe nimeni, / în primul rând, despre eu , / fost maestro teleleu; / iar acum, precum se stie, / maestru în sărăcie. / N-am să spun povesti, nici basme, / ci-ntâmplări adevărate, / trăite, nu -mprumutate. / Sunt frate fratelui meu, / sot singurei mele sotii, / fârtat fârtatului meu. /Am fost uns cu alifii – prin internate, prin gazde ... / armată si puscării, / prin iaseuri si ceapeuri, /si prin fabrici si prin mină, / utecist si pecerist / (doar la un pas de… Gheorghiu), căsătorit doar flotant / -- fără pretentii de vârstă – / adept al lui Dionysos, / uns cu putină betie / si un pic de poezie, / si as zice de se poate, / uns cu-aproape de toate…, / uns cu dor, străinătate, / dar acum altii mă ung / si prin fată si prin spate.” “Nu-i poveste ce am spus. / Mă întreb si iar mă-ntreb - / când voi sti să înteleg / si să-mi bag mintile-n gât? / Să trag perdeaua si-atât… / Concluzii fără confuzii: /chiar si acei ce vă îmbrătisează, / văzându-vă lătrând la sărăcitu-mi nume, / îsi cască ochii mari si îi inchid de tot, / nestiind ce să mai creadă despre lume”.
Întelegând că paradoxurile fac parte din evolutia firească a viatii de toate zilele, poetul îsi divulgă fără mândrie identitatea de “tăran din sat pietros”, convertind în poezie naivitatea si deceptiile sale, dar mai ales neputinta de a iesi din prorpia-i conditie de creator, pentru a-si ferici iubita, precum aflăm din poezia intitulată “Pisălogie”, din ciclul “Acolo”, marcat de o umilitoare dedicatie: “Aceleia care mi-a promis un viu crâmpei de paradis, ofer acest modest buchet din sărăcia-mi de poet”.
Poezia “Pisălogie”din ciclul “Acolo”, pare a fi o ironică declaratie de dragoste a unui iubit ajuns la apogeul deziluziei, dar si un autoportret al unui mire mult prea otrăvit de elixirul amăgitor al propriei sale vieti. Dedicate “Eleonorei V., după un an si jumătate”, versurile sunt niste amare răbufniri ale unui suflet exasperat si inadaptabil la marile nimicuri si mizerii ale vietii. Poetul se simte frustrat de incapacitatea sa de a iesi de sub tutela unei iubite posesive, incapabile să-i accepte conditia si calitătile de neschimbat. Ajuns la limita de sus a neputintei de a se elibera din criza pricinuită de o iubire neechilibrată, iubitul îsi pune sub semnul întrebării calitătile de om întreg la fire si se teme de posibile schimbări psihofiziologice si loco-motorii. Nelinistile personale se transformă într-un monolog de confesiune intimă , nu lipsit de subtilităti, pe când cei doi parteneri reprezintă în fond o antiteză umană , ivită dintr-o iubire ce nu se poate împlini.: “M-as multumi / să pot fi fericit chiar si pe jumătate. / În fond, as vrea de două ori mai multă sănătate, / iubita mea de douăzeci si patru de carate. / Iubita mea din fulgi de nea, / să nu m-atingi! , c-ai să te f rigi. / Iubita mea, ce albă esti, / ca si-n povesti. / Să nu m-atingi, căci te topesti, / si ce mă fac de nu mai esti? / Eu sunt si mut si sunt butuc - / nu stiu vorbi, nu stiu umbla, /ca-n tara ta. / Esti glasul meu, / Esti pasul meu, / Ah, mă întreb mereu,/ mereu, / sunt oare-ntreg? / Voi sti cândva vorbi, umbla? / În marea neputinta mea, / oare as vrea să fiu asa? / Iubita mea din flori de nea, / eu te iubesc si te jelesc, / căci te-nteleg… îti este greu, / căci nu sunt eu ce-ai căutat – / tu ai găsit / un mire mult prea otrăvit.”
Ajuns la vărsta de 60 de ani, poetul nu se mai poate comporta ca un adolescent visător, nici ca un tânăr îndrăgostit până la absenta de sine, ci ca un om a cărui luciditate produsă de grelele încercări ale vietii, este echivalentă cu drama trăirilor sale de “corăbier” experimentat, coborât, ridicat si chiar răsturnat de valurile unui fluviu învolburat . Vâsla corăbierului-poet, pendulează “între aici, acolo si dincolo”, în spatiul unui suflet “mult îndurerat si flămând de alintare”, aflat la ceas de cumpănă, în asteptarea unui nou răsărit de soare: “Greu e văduv si orfan, / fără prieteni, făr-un ban , / într-un continent străin, / fără să ai un vecin…, / unde neîncetat vin / vânători de bogătii,/ pescari de soti si sotii./ Grei sunt, Doamne, si fierbinti / părintii ce nu-s părinti,/ copiii ce nu-s copii, / sotiile –nesotii, / râvnind după bogătii. / Până ieri, alaltăieri, / eram orfan de-un părinte, / dar acum, simt marea rană,/ am rămas orfan de mamă. / Greu e văduv si orfan,/ chiar o zi, darmite-un an. / Io-s văduv de la-nceput, / c-am iubit si n-am văzut / privirea-i plină de ierni / cu săbii trase de reni, dar va răsări un soare / peste dorul ce mă doare, / suflet mult îndurerat / si flămând de alintare.” ( „De va răsări un soare”).
Convins fiind - ca si colegul său de generatie, poetul Serban Chelariu -, că în ceea ce spune echoiază spusele marilor înaintasi, Savu Teaha creează - cu plăcerea de a se simti elevat -, în maniera lui Nichita Stănescu, un frumos poem, intitulat “Muntele de eu”, în ale cărui versuri, poetul din anul 2006, apare coplesit de ecourile din anii 1960 ale poeziei lui Nichita. Citim: “Eu mă uit numai la tine / Tu te uiti numai la mine. / Eu sunt fărâmă de tu. / Tu esti fărâmă de eu. / Ce mă înfăsori în focul / bratelor de curcubeu. / Tu foarte plină de eu / si eu foarte plin de tu. / Eu mă misc grăbind încet. / Tu te misti ca prâsnelu’. “ (…) “lunecând sub corn de lună / buna mea aspră de bună. / Eu sunt tu si tu esti eu, / ROGVAIV de curcubeu.”
Mai mult decât atât, într-un delicat poem, “Remember”, Teaha se adresează direct marelui său înaintas întru poezie, vrând parcă să-l răsplătească pentru unicitatea florilegiului său poematic, dăruit cu generozitate omului vorbitor sau nevorbitor, surd sau orb, omului “partea de jos sau de sus” : “Nichita, atât de usori au rămas pasii tăi, / încât florile se înaltă sub ei, / pentru a-ti săruta tălpile bătătorite. / Iubite Nichita, iubitele tale flori, / ca nimeni altul stiai să le înfăsori. / Tu ai vorbit cu tot ce se miscă, / cu tot ce-i nemiscare – ori mi se pare?! / - având cuvinte alese pentru fiecare, / chiar pentru fiecare – fie că-i surd, fie că-i orb, fie că-i vorbitor ori e mut, / fie că-i partea de jos, /ori partea de sus, / intr-un munte de aur sau munte de lut.” (…) “ Nichita, / te iubesc si te salut / cu dulci cuvinte si necuvinte,/ cu unsprezece elegii, /căci ai stiut să fii, / si esti, fără-ndoială, / tot înainte, mai înainte…”
Nu este uitat nici istoricul literar M.N.Rusu, “ nichitologul” si “indrăgostitul de cuvinte si necuvinte”, din micul poem “Povestea glontului abia născut”.
Peregrinând incognito, “între aici, acolo si dincolo”, poetul alunecă din real în ireal, bâjbâind în stare de letargie, prin spatiul transparent al unui cosmos de vis, în căutarea poeziei adevărate, pe care o numeste “aleasa mea de taină si de suflet”. De retinut se impune, prin incantatie si imagini revelatorii, poezia “Vai visul meu ce nu te-ar vrea!”, o ars poetica sui generis: “Aleasa mea de taină si de suflet, / de când te strig cu glas de tunet, / crăpat-a si tăcerea pietrei rare / si pasul tău nu mai răsare / prin miezul ierburilor verzi, / s-asculti pustiul si să-l vezi / cum îmi coboară-n suflet si în sânge, / cum bratul meu de foc se stinge / într-o închipuită-mbrătisare. / Vai, visul meu – subtire zare / te-ar vrea nesomn peste oglindă, / să te adoarmă si să te aprindă, / te-ar vrea un curcubeu de foc / cuprinsă de ascunsul joc. / Vai, visul meu ce nu te-ar vrea, / aleasa mea de taină, aleasa mea”.
Versurile din “Poezia”, confirmă un model particular de reprezentare absolută a conceptului de poezie: “Nimeni nu stie din ce îndepărtări vine…/ Împarte tainice nelinisti si pleacă. / Cineva plânge cum nu a mai plâns, / tânjind după sublima ei pleoapă. // Nimănui nu s-a vândut, nici nu se vinde, /Ea tot tânără si înaltă rămâne, / si neâncetat aleargă si-aleargă / dinspre ieri, înspre azi si înspre mâine, // si fuge prin ploaie cu brate deschise / până când ochii-i devin curcubeie. / Cineva sopteste si se înaltă în soaptă: / frumoasă fecioară, sublimă scânteie!”
Ca “sublimă scânteie”, poezia aprinde în sufletul poetului întrebări grave, privitoare la ratiunea de a fi a omului pe pământ si în univers, constientizându-i misiunea de purtător de iubire, pace si bine. “Să nu-ti spui că ai aur si roabe alese / Omul se-ngroapă-n prăpastia firii. / Întreabă-te dacă ai pus o floare măcar pe tainicul altar al iubirii. // Să nu-ti spui că ai străbătut pământul în lung si în lat, / durând galerii de lumină. / Omenirea pluteste ca o frunză pe apă. / Întreabă-te, întreabă-te, care ti-e partea de vină / / Să nu-ti spui c-ai adus pietre din lună, // până nelinistea tronează aici, pe pământ. / Întreabă-te, întreabă-te si iar te întreabă / pentru ce trăiesti aici si pentru ce sunt? “
“Eu, între aici , acolo si dincolo” este cartea unui poet intuitiv si a unui existentialist în poezie, “sătul de lume” si flămând de “cuvântul sfânt”.
Purtând în inimă si în gând marea taină a poeziei, Savu Teaha etalează prin cartea sa, un registru poetic original, de la eul personal, la non-eul universal, valorificând în chip fericit, mijloacele de expresie ale limbii materne.
Pt Observatorul
George Bajenaru / Wakefield
|
George Bajenaru 5/10/2008 |
Contact: |
|
|
