Interferentze : Sculptura si Cuvantul
L-am cunoscut pe maestrul Nicapetre la Câmpul Românesc de la Hamilton în august 2000, când s-a dezvelit statuia lui Nae Ionescu si când Ion Caramitru, pe atunci ministrul culturii, i-a înmânat artistului medalia “Mihai Eminescu”, pentru bustul lui Eminescu.
Auzisem de numele Nicapetre, dar mi-era putin cunoscut. Frumusetea sculpturilor de la Hamilton m-a impresionat. Am sunat-o la Bucuresti pe mama, criticul de arta Amelia Pavel si am întrebat-o ce stia despre Nicapetre. “E un artist foarte mare, mi-a spus, am scris despre el, s-a stabilit în Canada”. “Tocmai, i-am raspuns, am vazut niste sculpturi la Hamilton si bustul lui Eminescu m-a impresionat.” “Sigur, e un sculptor de talie universala. Rândul viitor când îl mai vezi spune-i salutari de la mine.”
Citesc în cartea lui Nicapetre “DownTown Brailita via ‘89”: “Eminescul meu nu a fost o comanda oficiala, nu a fost facut de un meserias, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om sa fie sculptor, sa mângâie cu mâinile lui aceasta lumina data de zei oamenilor, marmura, sa fie sculptor bun care a asteptat timpul când soarta a hotarât sa apara masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastra de Eminescu.”
A doua apropiere de maestru a fost în octombrie 2000, când i-a invitat pe membrii cenaclului “Observatorul” la atelierul lui din Scarborough. Admirându-i pe îndelete operele, am intuit atunci ceea ce apoi citeam în cartea sa: “sculptura mea nu este o meserie frumoasa si banoasa, sculptura mea este un destin.” Iar mai departe: “înaltând din nou un trunchi de copac doborât, cioplind în el gândul tau, nu redevine un pericol?” I-am transmis în acea zi însorita de toamna salutarile doamnei Pavel si un zâmbet larg i-a aparut pe fata: “Da, mi-aduc aminte de doamna Amelia, a scris frumos despre mine. Ce mai face?”
Apoi l-am mai întâlnit în ianuarie 2001, când, la împlinea varstei de 65 de ani, directorul publicatiei si cenaclului, Puiu Popescu, i-a pregatit o frumoasa surpriza: a pregatit diapozitive cu sculpturile lui din Romania si din Canada în cadrul cenaclului tinut pe atunci la tipografia ziarului “Observatorul”, a început sa le proiecteze pe un imens ecran.
A fost o seara cu totul exceptionala pe care nici unul din cei prezenti atunci nu o va uita.
Nicapetre a fost foarte emotionat si, privind diapozitivele, ne-a oferit, spontan, o instructiva prelegere. “Un artist n-ar trebui sa-si explice sculpturile, ci sa le lase pe ele sa vorbeasca singure; dar eu o sa va povestesc totusi cum am ajuns la ele si ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit.”
Cum o tipografie nu e sala de spectacol, ne-am asezat pe tabureti, pe rulouri de hârtie de imprimat si pe cutii. Un beculet dadea lumina atâta cât sa nu fie bezna totala. Sculpturile au fost comentate de catre autorul lor, care si-a depanat amintiri, uneori nostime, alteori cutremuratoare. Vorbele sale ne-au captivat. Tipografia a încetat sa fie tipografie, iarna a încetat sa fie iarna, timpul s-a oprit, beculetul s-a transformat în soare si am trait cu totii un moment de mare intensitate, încalziti de farmecul de povestitor al celui care ne vorbea.
În acea zi am înteles ca marii sculptori si-au propus sa învinga legile fizicii ale materiei. Desi Nicapetre spunea ca sculpturile trebuie sa vorbeasca singure, fara explicatiile artistului n-as fi stiut sa patrund în intimitatea dintre artist si materie. Prezentarea a fost o lectie de întelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere. Cum sa nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artistii de geniu sunt în avans fata de contemporanii lor si ramân deseori neîntelesi. Dar când un asemenea artist are pe lânga talentul de sculptor si harul vorbei si scrisului, cum le avea Nicapetre, se naste posibilitatea unei mai mari apropieri intre artist si privitor.
Cartea mi s-a parut tot atât de atractiva ca si prezentarea din acea seara, când ni s-a explicat ideea de zbor prezenta în lucrarile lui Nicapetre. Referindu-se la sculpturile în lemn, artistul ne-a marturisit ca în fata unui trunchi de copac, prima lui idee este sa-l ridice, sa învinga gravitatia, sa-l faca sa zboare: “în fata bucatii de marmura, sau de lemn, sculptorul nu vede numai forma viitoarei sculpturi, ci întreaga ei miscare.”
Dupa prezentare l-am zarit pe maestru sezând singuratec pe o cutie si privind în jur. Purta un pulover gros, tzaranesc. M-am apropiat si l-am întrebat: “Va e drag puloverul, nu-i asa?” A zambit gânditor: “Da. Cum stiti?” “Dumneavoastra, ca sculptor, iubiti materia, i-am raspuns, si fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul tesaturii cu tot. M-am gandit ca iubiti acest pulover din lâna de oaie”. “Nu v-ati înselat”.
Citesc în cartea “Brailita downtown”: “Pânza de sac îmi si place. Are o textura vizibila, aspra, lumina cade pe ea cu un efect special, culoarea întinsa pe suprafata ei are o viata aparte”.
Sedintzele de cenaclu din ianuarie,ziua lui de nastere, au continuat sa-l sarbatoreasca pe Nicapetre alaturi de Eminescu, ocazie cu care Nicapetre ne recita poezia lui preferata, “Glossa”. Odata totusi a ales “Dintre sute de catarge”. Cand recita era transpus ca si cum ar fi comunicat direct cu poetul.
În 2006, când Nicapetre a împlinit 70 de ani, la cenaclul care s-a tinut in fatza unui public de peste 300 de persoane, Puiu Popescu i-a înmânat diploma de membru de onoare a comunitatii. Ne-a vorbit si atunci despre el, despre planurile si sperantele lui artistice legate de sculptura, de publicarea cartilor si despre centrul cultural Nicapetre înfiintzat la Braila
. La sfârsit ne-a dat autografe pe cele cateva exemplare pe care le mai avea cu superbul album “Nicapetre” aparut în România în 2003, continând fotografii ale lucrarilor lui si ale casei memoriale din Braila.
Nefiind critic de arta, contactul direct cu cineva de talia lui Nicapetre ma intimideaza. Mi-e greu sa scriu despre marele lui talent. Prefer sa folosesc un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt catre Virgil Ierunca: “Fericiti cei ce s-au nascut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli si înlacramati; cei în ale caror vine curge sângele sesurilor, dealurilor sau muntilor natali; … fericiti cei ce-l poarta-n suflet, desi se afla departe; cei ce -orice, oricum si oricând- nu si-l zmulg din launtrul lor, unde paradisul acesta pamântesc si-a pus indelebila pecete.”
Nicapetre era purtatorul acestei peceti. Noi, prietenii lui de la cenaclul Observatorul, nascuti ca si el în România, dar traind departe de tara, am avut privilegiul de a fi lânga el, de a-l asculta, de a-l citi, de a-l admira si de a-l iubi.
A plecat dintre noi fara a înceta sa spere ca va lucra din nou.
În ianuarie anul acesta, când era prea bolnav pentru a veni la cenaclu, Puiu Popescu l-a sunat la celular si cei peste 200 de participanti i-au cântat, gâtuiti de emotie, “Multi Ani Traiasca”. A raspuns trist: “Va iubesc” si acestea au fost ultimele sale cuvinte pentru noi, colegii, prietenii si admiratorii lui.
|
Veronica Pavel Lerner 5/2/2008 |
Contact: |
|
|
