Nicapetre numai este
A trecut la cele vesnice Nicapetre.
A plecat tacut dupa miezul noptii ca sa nu -si supere familia , prietenii.
Cu cateva ore inainte ne luasem la revedere, mi-a strans mana , cu un zambet care ma va insoti toata viata.
Cititi in liniste randurile de mai jos , scrise de Nicapetre si pastrati un moment de reculegere.
Oameni ca Nicapetre nu se mai nasc.
P.P.
Salcamul din fereastra
Eu nu am cautat cu tot dinadinsul sa mi se intimple chiar asa, de fapt nu prea m-am ocupat serios vreodata sa locuiesc undeva anume, cum de fapt lumea se preocupa, dar compromisurile ne pindesc la tot pasul, raminem cu un anume dor neimplinit si folosim, ne bucuram, de ce se nimereste. Asa au cazut bobii, ce dracu sa-i faci Dadica!
Odata, de mult, prin anii 70, daca nu chiar ceva mai devreme, am imaginat in desen cam cum as fi vrut sa fie casa si atelierul in care sa traiesc, locul unde sa vietuiesc, locul unde sa pot desena, sa sculptez. Dar proiectul a ramas doar pe hirtie si femeea cu care atunci credeam ca voi fi impreuna pina la sfirsitul zilelor mele a disparut si ea, deasemenea, din viata mea.
In anii cind descoperisem ca sculptura mea trebuie sa fie din piatra si numai din piatra ciopleam sus in cariera Nifon, vara, si locuiam la Tanase si Titia, vreo trei-patru km. mai in jos de cariera, intr-o adunatura de citeva case, aproape de o ripa pe Valea Buzaului; in satul Bradu. Aici, pe Valea Buzaului, intr-o casa modesta si oarecare, ca cele din partea aceea a tarii, inceputa a fi construita pentru o fata ce urma sa se marite, am vrut sa-mi fac locul meu, unde sa cioplesc, sa pot gindi si sa ma mai si odihnesc din timp in timp. Dar fata s-a maritat altfel decit planuise tatal ei, casa si locul au fost puse in vinzare. Magdalena, cu care traiam de o vreme, cintareata de opera, care mi-a fost si sotie oficiala cam un an si jumatate, a zis ca ce sa facem noi cu o cosmelie ca asta ascunsa intr-o ripa unde a dus mutu iapa. Da’ ce minune era acest loc; muntii se profilau in zare, apa Buzaului curgea linistita catre Dunare, Valea Buzaului se desfasura larga si generoasa in fata mea de ti se parea ca tu, cel din muchia dealului esti stapinul lumii. Din pragul casei catre ripa crestea o livada de pruni si meri, asternuta cu trifoi verde si flori marunte. Caprele pasteau in voie. Pietrele cioplite de mesterii populari infipte in cimitirele risipite pe dealurile de dincolo de apa ma legau de istorie si ma faceau sa aud filfiitul aripei ingerului meu pazitor. Nu indraznesc sa descriu primavara si vara prin locurile acesta, las la imaginatia celui in mina caruia va cadea cumva aceasta scriere. Trebuie precizat din capul locului ca pe vremea aceea, sa ma fi picat cu ceara si nu as fi crezut o clipa ca regimul comunist va disparea iar eu voi putea trai intr-o alta tara decit Rom@nia. Naivitate, ignoranta.
Viata este ea frumoasa dar loveste dur de tot uneori.
Dupa zece ani in care am trait si cioplit intr-o fundatura din Bariera Vergului in Bucuresti mi-am luat lumea-n cap si am ajuns in Scarborough-Toronto-Ontario-Canada. Nici habar nu aveam ca exista asa ceva pe lumea asta; Scarborough!? Brailita? definitiv un loc al nimanui, for sure Scarborough un loc oarecare, un penibil Babilon. Cum am trait aici citiva ani si cum am reusit sa ma adaptez locului si legilor acestui loc am povestit cu alte ocazii.
Sunt, deci, la inceputul lunii Aprilie . Se simte; primavara va ajunge cumva si prin Hambarul meu Atelier. Ma pregatesc sufleteste si trupeste sa infrunt butucii si marmurele ce inca stau cuminti sub zapada. Cum am ajuns sa folosesc acest hambar drept studio am spus-o cu alte ocazii.
Aduc vorba acum despre un salcim ce trebuie smuls de linga zidul casei unde locuiesc si mutat, am hotarit eu, in backyard, ca nu ma lasa inima sa-l tai si sa-l arunc in foc. Despre asta am vrut sa scriu, ca tot ninge si ploua cu nabadai astazi si miine (tv) asa ca am mai crosetat-o cu cuvintele.
Ma trezesc acum vreo patru ani ca printre florile de sub fereastra dinspre strada creste un salcim. Sa fie adevarat?
Da, creste un salcim, chiar sub fereastra, chiar linga zidul casei. Ma bucur tare de descoperirea mea. In secret il urmaresc cum creste asa... timid parca, printre celelalte flori care il acopera cu nebunia lor de a creste repede si de a se bucura cit mai mult de scurta vara canadiana. Aici unde se afla salcimul, la radacina casei, este adapostit de bataia vintului, este mai cald din pricina zidului din spatele lui care absoarbe razele soarelui si le reflecta apoi in jur. Stiu ca salcimul prefera un sol nisipos, soare si chiar seceta. Dealungul caii ferate Braila-Bucuresti, a fost plantat pentru a fixa terasamentul cu radacinile lui intinse ca o plasa si de a retine zapada spulberata pe baragane sa nu troieneasca linia. In nisipurile Olteniei a fost plantat cu acelasi scop. Ciorile il prefera pentru cuiburile lor sus prin virfuri. Foarte atasate familiei lor sunt aceste ligioane pe care lumea le alunga cu pietre. Mie-mi plac. O frumuseata, vorba lu’ Nea Marin, sa le privesti, nu alta. Pe timpul marilor transformari ecologice tehnologice comuniste salcimul si rostul lui a fost ignorat, taiat si pus pe foc. E drept, arde bine si da caldura buna dar dulgherii cunosc calitatile lemnului de salcim si-l folosesc la inaltarea caselor, la scheletul carutelor. Apropo: casa din satul Bradu, unde voiam sa ma stabilesc, era deja inseilata pe capriori din lemn de salcim.
Cum de a ajuns saminta din care a rasarit acest pui de salcim aici, pe aceasta strada unde locuiesc acum? Prin preajma nu este vreun altul, salcimul apare la vedere foarte rar. Singurul loc unde l-am descoperit a fost Don Valley, un parc cumva salbatic pe fundul unei vai care a fost cindva un riu tare mare.
Aici am inceput sa cioplesc Invocatiile, din lemne gasite, abandonate , uitate, fara stapin. Cred ca vreo pastae, vreo saminta s-a agatat de coaja lemnelor pe care le ciopleam aici si asa doar croite si degrosate le caram prin jurul casei din Innismor Crescent cu intentia, desigur, de a le finisa si a deveni opere de arta.
Auzi nastrusnicie pe capul meu: sa faci sculpturi din lemne netrebuincioase, din butuci la care nimeni nu se uita cu vreun interes! Salcimul creste, se inalta, ajunge pina sus la fereastra, trece si mai sus isi intinde ramurile si in dreapta si in stinga dealungul si dealatul zidului casei, sunt convins ca radacina ii este infipta bine sub temelia casei. Il iubesc si vorbesc cu el cum as face-o cu o fiinta draga. Cid se lasa seara isi aduna frunzele de para se pregateste pentru somn si visare, dimineata saluta cerul si lumina desfacindu-si frunzele adormite peste noapte. Dar se ia hotarirea ca trebuie smuls din locul lui si mutat sau taiat, devine prea puternic si poate inpinge cu radacina lui in fundatia casei si o poate crapa... etc. etc. Se lasa greu, nu vrea sa paraseasca locul lui ce i-a fost harazit de soarta.
Dar incapatinat, ca om ce ma aflu, continui sa trag de el, il scot cu radacina cu tot si-i aflu un alt loc insorit in curtea din spatele casei. S-a prins, anul trecut a crescut frumos, il vizitez din cind in cind ca pe un vechi prieten.
Astept ca in primavara asta sa infloreasca, si va inflori, mi s-a aratat mie in vis ca va inflori.
|
Observator 4/21/2008 |
Contact: |
|
|
