Utilul cu frumosul : Creatia artistică
Destinul omului inteligent este legat, nu atât de adaptarea la conditiile de mediu si satisfacerea unor nevoi biologice, cât mai ales de implicarea sa spirituală în creatie.
Notiunea de creativitatea exprimă capacitatea complexă a unei personalităti de a crea produse originale, utile pentru societate.
Înteleasă ca proces, creativitatea presupune o fază initială de pregătire a câmpului de investigatie, urmată de aparitia unor solutii posibile, prin restructurări la nivel constient, subconstient sau inconstient, după care are loc inspiratia (iluminare) prin găsirea bruscă a solutiei originale.
Majoritatea psihologilor consideră că potentialul creativ al unui individ este rezultatul combinatiei factorilor următori : ereditate, capacităti intelectuale (memorie, spirit de observatie, gândire, imaginatie), aptitudini, motivatie, caracter, mediu socio-cultural.
Satisfactia finalizării unor opere originale este răsplata morală pentru efortul depus, sustinut printr-o vointă tenace.
Optimizarea demersului creativ pentru atingerea scopului propus se face printr-o raportare permanentă la valorile culturale perene de Bine, Frumos si Adevăr.
Fată de stiintă care se ocupă de aflarea adevărului în termeni precisi dar lipsiti de rezonantă afectivă, arta este chemată să exprime frumosul într-o paletă variată de forme sensibile. Astfel, muzica încântă prin îmbinarea armonioasă a sunetelor, pictura înseamnă fascinatia culorilor din reprezentările plane, sculptura exprimă frumosul tridimensional, coregrafia studiază miscarea ritmică a corpului uman, iar literatura este o veritabilă artă a cuvîntului. Artistul nu reproduce natura cu exactitate, ci mai degrabă actionează conform legilor ei pentru a găsi semnificatii ascunse, cu impact asupra sensibilitătii umane. Este demnă de retinut recomandarea pictorului Paul Klee făcută unui prieten, slujitor al artei : « Urmati căile creatiei naturale, ale devenirii, ale functiilor formelor ». Subiectele artistice nu se regăsesc totdeauna în lumea vizibilă, ci fac trimiteri într-o lume a imaginarului, existentă dincolo de simturi. Se poate admite că, nu numai creatia stiintifică, ci si cea artistică sunt atribute umane care nu pot fi întâlnite la animale, dar nici sistemele informatice, chiar dacă vor fi înzestrate cu inteligentă artificială, nu vor câstiga competitia în plan spiritual, pentru că Omul a fost creat după chipul si asemănarea cu Dumnezeu, Creatorul Suprem al întregului Univers. Niciodată calculatoarele nu vor putea realiza capodopere, precum : Simfonia a IX-a, de Beethoven, Persistenta materiei, de Salvator Dali, Coloana infinitului, de Brâncusi sau Luceafărul, de Eminescu.
Artele plastice au o mare libertate de exprimare prin forta imaginii care se adresează direct simturilor. Sculptura se bazează pe imagini în relief, fie cioplite cu dalta si ciocanul în marmură, calcar, granit sau lemn, fie prin modelarea unor lucrări din lut sau ceară, turnarea acestora în ipsos si transpunerea în bronz sau alte metale neferoase.
Pictura, dimpotrivă, reduce spatiul real la imagini în plan realizate cu pensula în ulei de pictură de diferite culori, pe pânză special preparată, eventual pe lemn, hârtie, sticlă si chiar pe perete ; în acest caz impresia de adâncime se obtine prin iluzie optică. Elementele limbajului plastic sunt : punctul, linia, culoarea, forma si compozitia. Modul de distribuire al punctelor si liniilor în spatiul plastic poate reda perceptii în relief, de formă si volum sau sugera efecte cinetice si de ritm (miscare regulată, cadentată). Impresia de spatialitate a desenelor în perspectivă poate fi accentuată prin alegerea potrivită a culorilor. Astfel, culorile calde, ca rosul sau galbenul dau senzatia de apropiere în spatiu, pe când culorile reci, precum cum ar fi verdele si albastrul dau impresia de îndepărtare. De mentionat că violetul, desi este o culoare rece dă senzatia de apropiere în spatiu, mai ales când are o nuantă închisă. În general, culorile saturate, chiar dacă sunt reci par să treacă în prim-planul unui tablou. De aceea, albul amestecat cu alte culori le deschide, făcându-le să treacă în plane mai îndepărtate. Evident, negrul închide culorile si le aduce în plane mai apropiate de observator. Trecerea de la alb la negru, printr-o schimbare continuă pe scara tonală, se numeste valoratie. Se stie că lumin albă provenită de la Soare se descompune cu ajutorul prismei optice, în componentele monocromatice : rosu (R), oranj (O), galben (G), verde (V), albastru (A), indigo (I), violet (VI). În pictură este utilă clasificarea culorilor în primare (R,G,A), binare de gradul II (rezultate din combinarea culorilor primare, O=R+G; V=G+A; VI=A+R), binare de gradul II (obtinute din amestecul uneia dintre culorile primare cu una din culorile binare de gradul I vecine, ex. rosu aprins = R+O), tertiare (obtinute prin amestecul culorilor binare de gradul I, ex. ocru=V+O, maron-roscat =O+VI), complementare (situate pe pozitii diametral opuse pe cercul cromatic). Fiecare dintre cele trei culori primare reprezintă partea complementară pentru celelalte două. Altfel spus, fiecare culoare primară este complementară fată de culoarea binară corespunzătoare amestecului celorlalte două, mai precis R cu V, G cu VI si A cu O. Este interesant de precizat că amestecul de culori complementare este echivalentul unui gri, mai mult sau mai putin închis. Deosebirea dintre culori (contrastul cromatic) este valorificat ca mijloc de expresie în diverse variante, si anume :
*contrast complementar (prin alăturarea unor culori complementare) ;
*contrastul închis-deschis (prin alăturarea unor culori cu tonalităti diferite), în particular contrastul dintre lumină si umbră (clar-obscur) ;
*contrastul de calitate (reprezintă diferenta dintre o culoare pură, strălucitoare si nuantele tulburi ale acesteia obtinute prin amestecul de culoare) ;
*contrast de cantitate (se referă la diferentele între culori legate de întinderea în suprafată, putere de strălucire si luminozitate) ;
*contrast simultan este legat de fiziologia ochiului si are la bază legea complementaritătii, după care o culoare privită cu insistentă creează în jurul său impresia culorii complementare. De pildă, în jurul unei pete rosii se formează un halo verzui. Un efect similar se produce în cazul contrastului succesiv când disparitia unei culori creează în locul său pentru scurt timp iluzia optică a culorii complementare. Folosirea culorii potrivite presupune multă sensibilitate, aspect surprins remarcabil de Lucian Blaga : « Pictorii de mare talent îsi dau seama că atunci cînd amestecă pe paletă o culoare cu o altă culoare, ei amestecă, de fapt, o culoare cu o doză din suflet ».
Impresionismul este curent artistic apărut în Franta, spre sfârsitul secolului al XIX-lea, care acordă o mare importantă impresiilor vizuale legate de lumină si culoare. Pictorii impresaionisti (Monet, Degas, Renoir) îsi propun să sugereze formele obiectelor scăldate în lumină si să redea atmosfera care le înconjoară. Pentru ei nu culoarea particulară a unui obiect contează cel mai mult, ci culoarea căpătată de acesta la un moment dat sub o anumită lumină si efectele produse de reflectarea culorii altor obiecte. Unii impresionisti nu-si mai amestecă culorile pe paletă, ci recurg la un amestec optic, prin juxtapunerea acestora pe pânză astfel încât, privite la distantă, se topesc si oferă nuante mult mai puternice. Ei stiu că două culori complementare asezate una lângă alta se intensifică reciproc, iar amestecate în cantităti egale dau un gri neutru. Juxtapunerea si suprapunerea culorilor pe pânză este o caracteristică a picturii impresioniste cu efecte strălucitoare deosebite, realizate cu ajutorul tuselor mici. Neoimpresionismul promovat de Georges Seurat si Paul Signac ajunge prin procedeul numit pointilism - divizarea petelor cromatice în mici puncte si limite de culori pure - să obtină tonalitătile dorite doar prin contrast simultan si să simplifice mult formele fără să apeleza la trasarea unor contururi .
Postimpresionismul, având ca reprezentantă de seamă pe Vincent Van Gogh, Paul Cézanne si Paul Gauguin, îsi propune să depăsească senzatiile de moment ale luminii si culorii printr-o examinare atentă a proprietătilor spatiului tridimensional, puse în valoare atât prin expresivitatea liniei si a culorii, cât si prin caracterul simbolic al subiectelor reprezentate. În tendinta de a reda caracteristicile permanente ale lucrurilor, Paul Cézanne rămâne un maestru în redarea formelor, descompunerea volumelor si obtinerea senzatiei de profunzime. În sens general, termenul de formă este sinomin cu înfătisare. În artele plastice, notiunea de formă se traduce prin imagine elaborată prin linii, puncte si culori, în pictură, respectiv prin volume, în sculptură, cu mijloace tehnice specifice, capabilă să comunice o idee plastică din fata realului sau imaginarului. Desigur, forma este dependentă de structura si de functia obiectului, dar trebuie raportată si la spatiul din jur. Prin ordonarea si organizarea formelor în spatiul bidimensional sau tridimensional se obtine o configuratie de ansamblu numită compozitie plastică. Se creează în acest mod atât legături între componente, cât si legături între părti si întreg, care oferă privitorului o nouă expresie plastică. Schema compozitională este subordonată temei si unor centre de interes, fiind dispusă uniform sau neuniform, simetric sau asimetric pe linii directionale orizontale, verticale si oblece, dispuse uneori în triunghi, pătrat, dreptunghi, romb, trapez ori de tip circular, eliptic în spirală etc. Când concepe un tablou, artistul are în vedere că liniile, formele si culorile dobândesc noi valori prin contrast, ritm, armonie, echilibru, ordine si dezordine, simetrie-asimetrie, centru de interes, sectiune de aur, poarta armoniei sau alte scheme structurale. Spatiul plastic al unei picturi de sevalet se prezintă ca un ansamblu unitar în care actionează legile de bază ale compozitiei – unitatea în varietate si varietatea în unitate. În esenta ei, compozitia plastică este creativă pentru că imaginile din natură, formele si culorile sunt transformate în functie de geniul si sensibilitatea artistului, devenind o nouă realitate, cea plastică.
Ideea exprimării spontane a trăirilor interioare stă la baza expresionismului, un current artistic apărut în Germania, la începutul secolului al XX-lea, care a potentat expresivitatea plastică până la violentă în opozitia sa fată de realismul si estetismul în artă. Pe lângă cerintele majore de unitate si echilibru, o compozitie plastică se caracterizează prin expresivitate, adică prin capacitatea de a atrage interesul si a comunica emotii puternice. Cine a privit într-o expozitie de artă tabloul Guernica al pictorului spaniol Pablo Picasso, în care este reprezentat un episod din timpul războiului civil din Spania, îsi poate da seama că agresivitatea în luptă este sugerată prin formele dezintegrate, în gneral ascutite, recompuse în jurul mai multor centre de interes. Această manieră de recompunere a formelor în volume si planuri geometrice este utilizată în arta plastică contemporană de către cubism. Fată de compozitiile închise având câte un singur centru de interes major, cele deschise se caracterizează prin mai multe centre de interes, între care nu există o relatie strictă de subordonare. Referitor la deosebirile dintre compozitia dinamică si cea statică, trebuie avut în vedere nu numai continutul diferit al temelor, ci si modul de utilizare a elementelor de limbaj plastic (linii, forme, culori) care pot sau nu să sugereze miscarea. Mai mult, elementele limbajului plastic pot sugera a treia dimensiune pentru compozitiile realizate pe o suprafată plană. Problema perceperii în relief a unei imagini pictate a fost rezolvată în Renastere prin folosirea punctelor si liniilor pierdute. De fapt, gradele diferite de adâncime se pot obtine, fără a utiliza arta perspectivei prin grosimi diferite ale liniilor, intensităti variate ale tonurilor si forta sugestivă a unor semne dominante. Compozitia decorativă este de tip static, fiind destinată înfrumusetării unor obiecte sau suprafete. Motivele decorative au corespondentă în natură, geometrie sau pot fi imaginare. În arta decorativă sunt utilizate elemente din natură stilizate, adică aduse la forme mai simple, prin geometrizare si abstractizare, adaptate la tehnica de lucru : tesătură, broderie, imprimeu textil, sculptură în lemn, vitraliu, mozaic etc.
Principiile de bază ale compozitiei decorative sunt :
*repetitia unui element la distante egale, după anumite directii ;
*alternanta,definită ca o succesiune de două,eventual de trei forme, pozitii sau culori, care se repetă ;
*conjugarea, se realizează prin gruparea mai multor elemente decorative, de o parte si de alta a unei linii (drepte, în zig-zag, curbe) sau în jurul unui punct ;
*simetria, caracterizată printr-un echilibru perfect între cele două părti separate de o axă ;
*gradatia, presupune trecerea lentă de la o culoare intensă la un a mai putin intensă, de la o dimensiune mică la una mai mare ;
*suprapunerea, constă în asezarea partială a două motive unul peste celălalt.
O altă modalitate de a transpune în practică gustul pentru frumos este desig-ul, preocupare care urmăreste armonizarea mediului ambiant, începând de la conceperea obiectelor uzuele până la urbanism si amenajarea peisajului. Într-o societate de consum bazată pe economia de piată, produsele comercializate trebuie să răspundă cerintelor cumpărătorului, nu numai prin performantele tehnice ridicate si pretul de cost redus, ci si din punct de vedere estetic, pentru a fi competitive.
Omul este o fiintă sensibilă care îmbină utilul cu frumosul în aspiratia sa la fericire.
|
Tudor Vasile 4/20/2008 |
Contact: |
|
|
