Printre oameni
Mi-au placut calatoriile, scurte sau lungi, de cand ma stiu, din nevoia de a intalni noi oameni. Din oricare calatorie te intorci mai bogat cu un gand, cu o experienta, cu imaginea unui fapt de viata. Pe vremea cand nu puteam calatori in afara granitelor, calatoream mult prin tara, caci Romania are multe locuri mangaiate de Dumnezeu. Imi placea in mod deosebit intalnirea cu oamenii traitori la sate. Cand intalnesti oameni pentru prima oara, fiecare aduce in fata partea lui cea mai buna. Fiecare om isi ticluieste gandurile in intelesurile lor cele mai adanci, izvorate aparent doar dintr-o sursa de banalitati. Din cateva cuvinte poti sa desprinzi semnificatii rafinate ale celui cu urechea deschisa afara si cu ochiul intors in interior, spre spiritualitatea sa si iti lasa deschisa poarta spre un regat interior. Pentru ca m-am nascut si am copilarit la tara, am invatat de la oamenii din sat sa imi plec urechea la vorbele pline de semnificatii ale taranilor care isi trag seva din duhul arhaic, sa pretuiesc viata lor cu o anume cumintenie mai bine cumpanita decat a orasenilor pusi mereu pe graba si cu un mod de viata mai aproape de firesc. Astazi, multi dintre cei nascuti la oras, mai ales tineretul care si-a petrecut zilele intr-un fel de tribalitate de dupa blocurile aflate la periferia urbei, n-au habar cata intelepciune pulseaza in viata de la tara, cu toate ca au intervenit astazi si acolo multe prefaceri.
In tinerete, cand calatoream cu trenul, imi luam bilet numai la clasa a doua si daca drumul nu era prea lung, mergeam cu personalul pentru a sta de vorba cu oamenii de la tara. Din tren mi-am luat eu multe notite despre lectiile viata. Un om imi povestea calm si asezat, parca povestea despre altcineva, ca a fost la Bucuresti sa-si cumpere o pusca de vanatoare, dar hotii de Bucuresti l-au pacalit si a ramas fara o parte din bani si n-a mai putut sa-si cumpere pusca. Concluzia: “Doamna draga, banii cu care m-au pacali, au fost plata pentru lectia de Bucuresti, fiindca lectiile se platesc si ele, asa cum si dumitale ti se platesc lectiile ca sa inveti copiii”.
In vacante, imi petreceam o parte din timp prin lumea satelor, uneori sate pierdute prin creierul muntilor si imi cautam gazde din randul taranilor care traiau dupa ordinea mostenita din batrani. Discutiile cu ei mi-au creat intotdeauna o stare a spiritului mereu surprinzatoare si provocatoare. Adeseori erau relatari in cuvinte simple, de o mare limpezime, perfect articulate si coerente, cu amanunte care transfigureau maiestrit imaginile, spatiul si timpul. Am intalnit oameni de la care am putut auzi idei ce mi-au picurat in suflet stropi de fericire, de caldura si lumina. Au fost daruri pe care le-am luat cu mine ca intr-un bagaj de suflet si care s-au depozitat acolo fara sa mai stiu de ele, dar care au ajutat la conturarea a ceea ce am devenit ca om. Aceste daruri m-au facut mai bucuroasa decat m-ar fi putut face banii sau traiul in conditii moderne. Pentru mine este un permanent izvor de bucurie sa ma plimb in timpul memoriei si al spiritului neamului nostru. Imi place tot ceea ce s-a pastrat mai valoros in cultura populara, tot ce apartine de traditie, de cant, de joc, de rostire bogata, de datini si obiceiuri.
Cand am prilejul sa ajung iarasi in Romania, un timp il petrec printre oamenii din mijlocul carora a izvorat fiinta mea, Tiganestiul teleormanean. Atunci retraiesc dimensiunea rurala, de parca am mai trait o alta viata si atunci am fost un taran plamadit din tarana Tiganestiului. Nu ma mai satur vorbind cu oamenii din satul meu. Au observat si ei aceasta placere a mea: “Alde matale nu stai cu nasul pe sus cum e unii de se dusera la oras, stai de vorba cu tot omu`”.
Timpul pe care il petrec in Bucuresti este rezervat in buna masura comunicarii cu oamenii de tot felul. Merg mult pe jos sau cu mijloace de transport in comun pentru a veni in contact cu oamenii si sunt atenta la emisiunile TV pentru a-mi reinnoda legaturile cu tara din care am plecat. Ma lupt sa inteleg anumite fenomene social-politice ale oamenilor de-un nem cu mine si care acum imi dau bataie de cap prin rasturnarea unor valori. Plimbandu-ma prin Bucuresti, am intalnit multi oameni care ar fi trebuit pusi sub tratament psihiatric. Nervosi, pusi de artag, gata sa sara la bataie din nimic, gesticuland ca niste dirijori electrocutati, vorbind singuri, ranchiunosi, rautaciosi. Am avut mai multe experiente neplacute. Ma aflam intr-un troleibuz aglomerat, intr-o pozitie lipsita de echilibru, gata sa ma prabusesc. Mi s-ar fi imbunatatit situatia daca o femeie din fata mea si-ar fi mutat piciorul numai cu catva centimetri in spatiul liber din dreapta ei. Tremurand vizibil, am rugat-o frumos sa faca acest mic pas. S-a uitat in alta parte si s-a aplecat peste mine ca sa ma darame. M-a sustinut cineva care a vazut in ce situatie ma aflam. In alta calatorie, o femeie m-a imbrancit sa ma arunce din tramvai fiindca nu coboram in ritmul care dorea ea. Intr-un autobuz, intr-o mare aglomeratie, o alta persoana tipa cat putea sa inaintez, desi toti eram lipiti si intepeniti unii de altii. Pentru ca nu era posibila inaintarea, si-a ridicat cum a putut un genunchi, l-a infipt in spatele meu, m-a prins de umeri si m-a impins gata sa imi rupa coloana vertebrala. A trebuit sa tip foarte tare ca sa renunte la stragema ei de inaintare.
La TV am vazut multi politicieni cu ingamfare de precupeata tafnoasa, rapaind vorbe fara sir, cu aplomb naucitor, ori debitand cu nonsalanta siruri lungi de stupiditati. Nu putini sunt cei carora, prin agresivitatea verbala, parca le fierbe motorul dand in clocot, gata sa crezi ca pot iesi afara prin ecran.
In plimbarile mele prin Bucuresti am intalnit si oameni admirabili, perfect sanatosi, desi unii faceau parte dintr-o categorie sociala dispretuita. Stapaneau gesturile unei lumi civilizate, erau discreti, modesti si amabili. Unii hraneau pisoi sau catei, faceau curatenie in fata blocului, te priveau in ochi cand iti vorbeau. Intr-una din zile, aflandu-ma intr-un autobuz cu putina lume, soferul a pus o frana cand i-a trecut imprudent prin fata un pieton si o doamna m-a calcat pe picior. Si-a cerut scuze si i-am raspuns calm ca inteleg situatia si “nu face nimic”. A cobort intamplator la aceeasi statie cu mine. Jos m-a intrebat: “Traiti in Bucuresti sau ati venit din alta tara?” Vazandu-ma nedumirita, a adaugat: “Am vazut ca nu v-ati enervat, nu mi-ati zis nimic urat si cand ati vorbit cu mine, m-ati privit in fata si nu aveti fata incruntata. Am banuit ca veniti din alta parte a lumii, fiindca pe aici lumea a inceput sa fie altfel”.
Indiferent in ce fel sunt oamenii, buni sau rai, au fost si raman pentru mine un miracol al vietii, de care sunt iremediabil atrasa. Scrierile mele, cred ca aici isi gasesc sursa, in dorinta aceasta de a comunica cu semenii.
|
Elena Buica 4/14/2008 |
Contact: |
|
|
