Note personale : Lume, soro lume
Asadar „după lupte seculare” România a învins: a organizat cea mai mare întrunire din istoria Organizatiei Pactului Atlanticului de Nord (summitul , pentru cei care stiu mai multă engleză decît română). Si a organizat-o foarte bine. Primul avantaj iesit din treaba asta este că, asa cum s-a mai spus, au mai aflat cîteva milioane de oameni că există o tară frumoasă si civilizată în care trăiesc oameni care se cheamă români (nu romi). Al doilea ar fi că tot românul a văzut că tara lui a fost în stare de asa ceva si că cei ce au venit s-au bucurat de ce-au văzut. Alte avantaje, dacă or mai fi, le las a fi găsite de altii mai iscusiti ca mine.
Ce muncă, ce agitatie, ce emotii! Presedinti peste presedinti, prim-ministrii peste prim-ministrii, ministri de externe, de interne, ministri de tot felul, oriunde aruncai privirea. Cîte fripturi, cîte cafele, cît vin s-or fi înghesuit pe mese! Si cît parfum pe toaletele cucoanelor! Cele mai sofisticate avioane, cele mai blindate masini si cei mai importanti oameni ai planetei au vînturat aerul Bucurestiului încoace si încolo. Si slavă Domnului n-a explodat nici măcar un cauciuc.
Ce s-a stabilit, era deja stabilit. Presedintele Băsescu s-a străduit din răsputeri să creadă si să-i facă si pe ceilalti să creadă că NATO este o organizatie total democratică, în care dacă un membru mai mic, cum ar fi Grecia, se opune intrării Macedoniei (pe motiv de nume) în tratat, ceilalti membrii, mari si mici, toti, nu pot face altceva decît să se conformeze. Si s-au conformat. Pentru că stiau. Pentru că Macedonia nu e Franta si nici China. E Macedonia. Si Macedonia mică si sensibilă va mai astepta un pic. Votul Greciei si decizia adunării au dat coloratura democratică de care ne vorbea presedintele Băsescu. Cît de important, de influent, si de egal cu ceilalti e fiecare membru al organizatiei, o stie oricine are cîteva notiuni sau informatii din politică.. Si asta s-a văzut si în imaginile transmise de televiziunile prezente. Am văzut si răz-văzut sosirea si plecarea presedintelui Bush, a presedintelui Putin, a cancelarului Merkel sau a premierului britanic Brown. Am văzut sosirea primului ministru canadian Harper, dar n-am văzut nici sosirea, nici plecarea, nici sederea reprezentantilor celorlalte 18-20 de tări mai mici. Am ascultat discursul celor mari, conferintele lor de presă, dar nici o vorbă din al celorlalti. Zîmbetele, atentiile, camerile de luat vederi erau îndreptate spre cei mari, spre cei importanti, spre cei din gura cărora era de asteptat o veste nouă, o idee ce va fi să fie pusă cîndva în practică. Si acest lucru e firesc, e asa de cînd e lumea. A ne iluziona că a ajuns cătelul să roadă din acelasi os cu dulăul, nu ne face bine nicăieri. Presedintele Putin, venit să schimbe cîteva cuvinte cu NATO, a mai arătat o dată cine e Rusia si cum nu se poate face mare lucru în lume fără acordul ei. Si ca să confirme că a înteles, presedintele american a acceptat ca după reuniunea de la Bucuresti să se întîlnească în Rusia, între patru ochi, cu presedintele acesteia si să vadă ce se poate si ce nu, în relatia NATO-Rusia.
Un fost ministru român al apărării, la o emisiune televizată in timpul reuniunii, a împărtăsit audientei o istorioară interesantă din culisele politicii: prin 1995, fiind în vizită în Polonia pentru consultări în legătură cu o ofertă militară rusească neasteptată, ministrul a aflat din gura partenerilor polonezi, mult mai apropiati atunci (si de altfel întotdeauna) de Occident, că România si Bulgaria vor fi primite în Uniunea Europeană. In felul ăsta lucrurile s-au mai limpezit si România a respins oferta de colaborare militară a Rusiei. Decizia de admitere fusese luată înainte ca cei în discutie să stie. Cînd discutia a devenit publică, ea a părut obiectivă si democratică.
Războiul rece s-a încheiat, s-a afirmat de zeci de ori la întrunirea de la Bucuresti si Rusia continuă să nu înteleagă. Eu cred, ca si Rusia lui Putin, că războiul rece nu s-a încheiat si că e doar într-o oarecare acalmie. Intelegerile militare continuă să fie comentate, criticate si încălcate. China se înarmează încet dar continuu. Intre India si Pakistan au loc dese scurt-circuite care încing zona. Populatia globului creste ametitor si resursele sînt din ce în ce mai mici. Se asteaptă cineva la o pace frătească generală, în care fiecare dintre noi, din Manhattan pînă în Vietnam va împărti bucata de pîine cu celălalt? Ca în comunismul lui Marx si Engels? Criza resurselor creste într-un ritm mai mare decît cel în care se găsesc solutiile technice ce ar putea-o stăvili. Economia de piată este ea însăsi o luptă aprigă în care cei mai putin destoinici pierd terenul si uneori îsi pierd si viata.
La încheierea reuniunii de la Bucuresti am rămas cu două nelămuriri pe care mă străduiesc încă să le deslusesc. Prima: dacă Germania si Franta s-au opus Americii de a apropia cît mai mult de NATO Ucraina si Georgia, din teama de a nu supăra Rusia, cum se face că SUA insistă să-si instaleze în Europa scutul anti-rachetă? De ce vor americanii neapărat să-i apere pe europeni, chiar si cînd ei fac fel si fel de nazuri? Pentru că Europa este o piată „justificată” de desfacere a industriei americane de armament? A doua: cum s-a întîmplat că la cea mai mare întrunire din istoria NATO n-a apărut decît o mînă de protestatari? Cam 0.05% din cîti au protestat constant la precedente întruniri de felul ăsta. Pentru că tot n-au stiut unde e Bucurestiul?
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 4/12/2008 |
Contact: |
|
|
