Interferentze : Calmul canadian
Am citit zilele trecute într-o revista literara pe Internet un text postat de o studenta de 19 ani. Textul descria frustrarile unui calator în autobuzele din Bucuresti. Era evident ca autoarea si-a ales forma literara a eseului pentru a combate violentele verbale si uneori chiar corporale ale calatorilor înghesuiti din autobuze.
Am citit cu interes textul respectiv (fara sa-mi pot împiedica observarea unor similitudini cu situatia din Bucurestii anilor 80) si am ramas uimita de diversitatea comentariilor: unii cititori au afirmat ca asa sunt Românii, mai temperamentali, altii au acuzat textul prea critic, însfârsit câtiva au laudat-o pe autoare pentru curajul de a-si exprima parerile. Fata a multumit cititorilor si si-a aparat cauza afirmând ca circula cu autobuzele, neavând masina, cum au atâtia altii.
Comentariile cititorilor m-au incitat sa scriu articolul de fata, pentru ca mi-au adus aminte de nedumeririle mele la venirea în Canada. Nu puteam întelege cum puteau Canadienii fi calmi si zâmbi chiar în situatii neplacute. Aveam, pe atunci, continua spaima a nerezolvarii micilor probleme, prezente peste tot pe lume. Aceasta stare de angoasa nu-mi permitea sa fiu destinsa si mi-au trebuit multi ani ca sa ma debarasez de ea. Canadienii cu care aveam de-aface se mirau de starea mea si încercau sa ma linisteasca. Eu însa, venita dintr-o tara în care sistemul nu era nici pe departe organizat ca sa-ti ofere certitudinea rezolvarii lucrurilor, nu eram în stare sa ma obisnuiesc cu noul statut. Mi-aduc aminte ca odata avusesem nevoie sa scot de la banca un document si nu aveam cheia seifului la mine. Eram disperata si mi-era teama ca voi pierde termenul de a preda documentul. Dar functionara de la ghiseu mi-a zâmbit întelegator (asta deja era mare lucru) si, dupa ce m-a legitimat si luat câteva semnaturi, mi-a deschis ea însasi seiful cu pricina.
Incetul cu încetul mi-am dat seama ca viata într-un loc în care stii ca marea majoritate a problemelor se rezolva are ca rezultat o securitate personala care confera oamenilor calm. Si e normal sa fie asa. Merg, de exemplu, sa-mi cumpar o husa pentru pat. Aleg o culoare, vin acasa, dar constat ca alegerea mea nu se poteriveste cu mobila sau covoarele. Nu ma enervez, pentru ca am posibilitatea sa schimb marfa. Daca însa nu as fi avut aceasta posibilitate, as fi fost necajita ca nu am ales alta culoare, s-ar fi iscat interminabile discutii în familie si, în final, ar fi trebuit sa accept nepotrivirea de culori, cumpararea unei huse de pat nefiind o achizitie care se face des! Sau, alt exemplu: ma duc sa-mi prelungesc permisul de conducere. E foarte mare aglomeratie. Dar lumea sta linistita si asteapta, pentru ca exista o ordine: când intri îti iei un numar si apoi astepti sa fii strigat. Nu exista nici un fel de abatere de la regula, iar functionarii sunt amabili si zâmbitori pentru ca si ei, la rândul lor, traiesc într-un climat de siguranta.
Nu acelasi lucru mi s-a întâmplat la Bucuresti anul trecut când am fost la posta speciala pentru a-mi expedia niste carti în Canada. Acolo nu exista sistemul cu numere, coada era dezordonata, oamenii nervosi completau formulare, functionarii (putini la numar) nu faceau fata multimii si erau vizibil stresati, fiind solicitati de niste directori din spatele ghiseelor sa lucreze la altceva decât la servirea clientilor. Sigur ca în asemenea conditii nimeni nu era multumit.
Ceva asemanator mi s-a întâmplat într-o dimineata la începutul lui Ianuarie la Consulatul României din Toronto, de unde evam nevoie de o procura. Am luat un numar si am asteptat. Din cauza ca functionarii erau asaltati de probleme, era imposibil ca treaba sa mearga repede, drept care publicul era nervos. Pe de alta parte, din când în când venea câte cineva care nu lua numar si trecea peste rând pretinzând ca are numai o întrebare, care apoi se prelungea cu o alta si cu o alta. Bietul functionar vroia pe de o parte sa-l serveasca pe cel în cauza, pe de alta însa, la un moment dat, trebuia sa fie ferm cu “intrusul”. Eu, desi faceam parte din publicul care astepta si eram grabita sa ajung la serviciu, nu puteam sa nu-i înteleg pe cei de dincolo de ghiseu, care, cu resursele minime de personal si informatii pe care le aveau din tara, încercau sa satisfaca pe toata lumea. Era o situatie tipica de insecuritate de ambele parti ale ghiseului, dar una în care nu oamenii erau de vina, ci sistemul în care erau pusi sa functioneze.
Revenind la autobuzele din România, probabil ca fenomenele de violenta sociala nu s-ar mai manifesta daca orarul de trecere al autobuzelor ar fi afisat în statii, asa cum este în toate marile capitale ale lumii. Atunci oamenii ar sti sigur ca autobuzele vin, ar sta linistiti la rând si, chiar de-ar mai ramâne pe ici pe colo câte o nuanta de balcanism, nimeni nu s-ar mai plânge, daca ea ar fi singura generatoare de dezordine.
Si totusi, desi de peste 25 de ani în Canada, nu m-am obisnuit complet cu buna organizare, drept care recent, ajunsa la miezul noptii în micul aeroport al oraselului din vest Medicine Hat, m-am panicat, nestiind daca voi gasi taxi. Dar o functionara a sunat la compania de taxiuri si în zece minute am fost servita. N-ar fi trebuit sa stiu deja ca în Canada calmul nu e un atribut al omului, ci o consecinta a bunei organizarii a societatii?
|
Veronica Pavel Lerner 4/9/2008 |
Contact: |
|
|
