Muzica Pop - Valori canadiene la varsta a treia
DAVID FOSTER , LEONARD COHEN , DAVID CLAYTON-THOMAS
1. Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la peste saizeci de ani, unul dintre cei mai importanti si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de factură clasică, descoperă ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California.
Notabile colaborări cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucrează ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrări, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluată si prelucrată de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, după sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartă amprenta clară a formatiunii sale clasice, unele oferă portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalităti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugă cele în care se insinuează ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmă parcă orchestratia este mai complexă, subtilă si de un rafinament unic. Nu rezist să-l compar pe David Foster cu longevivul său coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrări deosebit de melodioase; o muncă monumentală, în studio, fără reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-săli. Fără strigătele si fluierăturile fanilor de moment. O muncă pentru eternitate.
2. Ultimul dinozaur al folk-songurilor, acum, la peste saptezeci de ani, a luat recent decizia să plece putin din Canada francofonă într-un turneu mondial, incluzând cele două Americi de Nord. De 14 ani n-a mai pus mâna pe ghitară, nu stie cum se va descurca; probabil echipajul îi este deja format. Vom urmări itinerariul acestui cantautor de geniu. Îmi este aproape imposibil să accept ceea ce un anumit studio si-a permis să facă: apropierea artificial-tehnică a timbrului vocal al lui Cohen de cel al mai drăgutelului si celebrului american Bob Dylan. Or, scuze: Boby a făcut în marile-i concerte live greseli de neacceptat. Cohen a fost mereu desăvârsit. Cu adevărat un mare. Vocea lui este un monument al naturii, posesor al unui inegalabil registru mai grav, un unicat prin finete si acuratete. Folkistul Dylan era mereu un răspuns al momentului; Cohen prefera să fie un poet al singurătătii, interiorizat, cu toate că unele din piesele sale au avut un imens suport de popularitate: „Susanne” si fermecătoarea „So Long, Marianne”, adevărate explozii de lumină. Nici în relativ recentul song dedicat Vienei artistul nu este unul al multimii si străzilor. El îsi contemplă, în singurătatea unei camere de hotel, undeva, în lume, impresiile de un lirism cald si trist. Textele sale sunt poeme, care si-au găsit, din fericire, acompaniamentul vocal si instrumental chiar în persoana autorului.
3. Legendarii profesionisti jazz-pop de la Blood Sweat and Tears („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacă nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati că, la peste saizeci de ani mai sustine concerte. Am primit discul apărut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat că sufletul formatiei a fost un canadian. Mai bine...prea târziu decât niciodată. Iar de pe –net am văzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodată că asa arată omul cu o voce atât de agresivă, antrenantă, coplesitoare. Ca redactor în studiou de radio în anii 80, difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemână, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizării brass-ului, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; să adăugăm „Lisa, Listen To Me”(compusă împreună cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum canadianul nostru torontez.
Sunt pagini de artă absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilă a spiritului american.
De la Lucian Bureriu special pentru Observatorul din Toronto
|
Lucian Bureriu 4/9/2008 |
Contact: |
|
|
