A fost odata ( IV ) : Cantecele noastre
Am citit mai deunazi undeva ca in cazul unora dintre cei mai multi poeti, cel mai important lucru pentru ei ar fi… sa scrie cat mai putin posibil. Numai compozitorii, acesti printi ai muzicii, nascuti parca la pian si cu o partitura sub perna, numai ei sunt venerati oriunde, pe intregul mapamond. Muzica nu are granite, nu cunoaste oprelisti, nimeni nu te poate persecuta pentru ca fredonezi o melodie oriunde te-ai afla, tot la fel cum nu poti fi arestat pentru ceea ce gandesti. Si nu cred ca e om ce n-a cantat o melodie in viata sa. Copilului nou nascut i se canta la leagan, se pun difuzoare in gradini ca florile sa dea boboc si da, se pune muzica vacilor sa fie mai productive la lapte. Fiinta care nu indrageste muzica trebuie sa consulte un psychiatru. Un cantec renumit auzit la radio este: “I like to teach the world to sing…” Cand eram tinerel, am auzit “Fa-ti din cantec un prieten, de el nu te desparti, ia-l cu tine totdeauna, la necazuri si la bucurii…” Noi, cei care am venit din Romania, avem cu ce ne mandrii cand vine vorba de muzica, fie usoara, opera sau opereta. Strada il numea simplu “Goanga” si protipendada nu pierdea o stagiune fara sa-l auda pe neuitatul maestru Petre Stefanescu-Goanga. Medicii recomanda pana in zilele noastre sa canti ca si cum nimeni nu te aude, chiar in baie, in masina, ingana melodia draga atunci cand doar perna este martora si asa adaogi ani in viata. Va amintiti? “Totdeauna, totdeauna, sa bem vinul ca si-acuma”, sau “Tinerete, draga-mi esti tinerete” care se imbina perfect cu dansul indracit. “La casuta cu zorele”, “A plecat un tren din gara, si cu el iubirea mea…” “Ce cauti tu in viata mea…?” “Gelozie, gelozie…” “Din tot ce-aveam sa-ti spun, nimic acum nu-mi vine in minte/ Ma minti ca si ‘nainte”…”Zaraza”…”Tu, nu stii ce mult am plans/ Cata durere-am strins/In sufletul meu./ Tu, nu stii cat te-am iubit…”s. a. m. d. Il idolatrizam pe nea Gica Petrescu, pe Maria Tanase, surorile Gamberto, Trio Grigoriu, Ioana Radu, Ion Dacian, produsul compozitorilor despre care am pomenit. Orice copil stia despre internationalul recunoscut maestrul George Enescu,(“Ciocarlia” nu are nevoie de introducere), Ion Vasilescu, Sergiu Malagamba, Anatol Vieru, Barbu Lautaru, Grigoras Dinicu, Fanica Luca si atatia altii care ne-au lasat un tezaur de muzica. Ne amintim perfect de Zizi Serban, indracita Virginica Romanovsky, Anda Calugareanu. Suntem noi acum prea departe de meleagurile natale si aici in Diaspora, din nefericire, se strecoara mai anevoie melodiile de azi. Dar auzim de “ Manele…” Cum ar arata un film fara muzica? Dar un balet? Chiar ca ar adormi spectatorii. Ani si ani am savurat muzica lui Sostakovici, Soloviev-Sedoi, Iehudi Menuhin, si, venind acum spre casa, respiram aerul fredonand muzica prodigiosului Paul Anka, Elvis Presley, Sinatra, Tony Bennet. Compozitorii traiesc si se hranesc cu muzica lor. Si vor perfectie pentruca cel mai mare critic e spectatorul, auditorul. Arturo Toscanini repeta a piesa de muzica de zeci de ori. Intr-una din repetitii, a oprit muzica si a zbierat din adancul rarunchiilor catre membrii orchestrei: “Asasinilor!!!!” Dar alunecand din nou pe toboganul nostalgiei, m-i se perinda pe panza mintii serile petrecute acasa, prin anii copilariei. Eram cinci copii acasa, si cantecul nu lipsea din casa parintilor. Cantam pentru ca si parintii nostri cantau. Aveam sopran, tenor, bass si “diva” era suriora , mezina familiei. Tatal nostru era un erudit la banjou, doi frati manuiau muzicuta de gura cu pricepere, altul sufla intr-un un pieptene infasurat in hartie pergament sau tinea tactul batand sacadat ca o darabana pe o scandura ca si intr-o toba inchipuita si iata o orchestra alcatuita “ad-hoc”. Serile in curtea mare, un han cu vreo zece familii, erau o feerie. Bucata preferata era cand tata, obosit cum era de la lucru, incepea cu “Frumosul Petre avea ghita-ara/ Si din ghitara el canta”…”Bimza, bimza, bimzarasa…” Urma un refren de quintet pe trei voci si apoi, “Si cum canta el din ghita-ara/ O lume-ntreaga-l admira”… Melodiile se prezentau cu mult success. Aveam cantecul in inimi, dimineta la spalat, in drum spre scoala si dupa masa de pranz. Toata lumea canta in vremea aceea ca si acum, sunt sigur, inganand melodiile de la radio si fiecare familie avea un Dan Spataru sau o Dorina Draghici.
Viata ar fi mai comestibila daca noi toti, toata lumea de aici si de aiurea ar canta. Nu trebuie neaparat sa ai “ureche”. Poarta cu tine in inima o melodie, zambeste si vei vedea ca “dracul nu e chiar atat de negru”…
Harry Beer / Toronto
|
Harry Beer 4/4/2008 |
Contact: |
|
|