Eseuri : Povestea pomenirii lui Dumnezeu
Motto: „Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc si să scriu că au fost scrise în inima mea".(Ion Neculce)
Trăia în zilele noastre, în tara Caliciei, cea doldora de pustnici si mucenici, vietuind în bună întelegere, meditatie, frătie, si reculegere, un dreptcredincios dervis pocăit, pre numele lui Drojdie. La vârsta întelepciunii si a părului alb, care îi învăluia trupul mărunt si firav, după o viată întreagă petrecută în post si rugăciune, pe scenele lumii, avea acest Drojdie o ultimă dorintă pe suflet: să facă o pomenire lui Dumnezeu.
Si era o pomenire, pe vremea noastră, o încercare greu de dus la capăt. Căci trebuiau aduse în Biserică, si oferite în dar, nu mai putin decât o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, si o lumânare. Toate la un loc, un condei de cel putin a suta parte dintr-o uncie de aur. Câti nu incercaseră să facă mult mai putin! Să dea toată viata lor măcar o firimitură din pâinea staffului calic, spre pomenirea Celui Atotputernic! Zadarnică le fusese toată nevointa, si priceperea! Zadarnică arta oratoriei si elocintei! Nici un quarc de pâine nu iesise din mâna, ori buzunarul vreunui calician bogat! Darmite o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, si o lumânare! O minunea din acestea nu s-a mai pomenit! Toti, dreptcredinciosi din tată-n fiu! Toti, în consilii de administratie, slujbasi ori directori bancari, manageri, comercianti, negustori, afaceristi, politicieni, notari, avocati, magistrati, angrosisti, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe lună, salar!
O, încercarea încercarilor! Ce oameni să aibă în Calicia asemenea averi, încât să dea din ele, un firfiric, măcar!? Cine să îsi ofere asemenea divine plăceri, serafimice desfătări, heruvimice încântări, încât să plătească a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine să îndatoreze Bunătatea Dumnezeiască, cu recunostinta omenească? Căci toti bogatii Caliciei erau neste calici, sadea! Care nu puneau, plângeau ei, nimic în gură, cu anii! Nici din curtile lor fără garduri nu ieseau, pentru a nu risipi, din iconomia puterilor trupurilor lor, caloriile vitale – necum să călătorească în fiecare weekend în alte tări, pe alte continente, ori oceane! Trăsurile si le puneau pe foc, anotimp după anotimp, ba o roată, ba un ham, ca să îsi încălzească, cât de cât, bordeiele! Iar animalele de tractiune, neavând cu ce să le hrănească, le vindeau cu adâncă multămită, pe câte o binecuvântare! De masini, limuzine străine, vile, si conace, cine să fi auzit? Căci toate masinile lor, împreună, spuneau ei, se mărgineau la un primus defect, pe care îsi încălzeau picerele, în zilele însorite de iarnă, sau pe a cărui tăblie îsi răcoreau buricele destelor, sub arsita verii! Iar toate vilele lor, laolaltă, erau biete bucăti de cartoane, sau reviste cu strigături de marfă, la umbra cărora se fereau de zăduf, ori cu care îsi oblojeau de ger, turloaiele! De bani în lei, care din ei să-i vază? Căci toate averile lor, puse pe un singur card, nu ar fi plătit măcar privirea unui ajutor de fonctionar bancar, nici nu ar fi achitat energia pentru o singură citire pe bancomat a codului lor PIN, de calici si bogati, si emancipati! Iar despre bibliotecile lor, ce să mai vorbim? Aveau tot atâtea cărti, câte cârciumi, supermarketuri, statiuni, si restaurante nu s-au deschis, încă, în cultura universală!
“Unde să merg?” se întreba sărmanul Drojdie. “La ce usă să mai bat, Doamne?” “Căci în toate cocioabele cu termopane, ori cu două-trei nivele de clasă primară, ori în vilele, hotelurile si restaurantele pline de nevoitori postitori, si nunti drepcredincioase, ori în supermarketurile nevoiase, ori în băncile care fac comert liber cu corcoduse si lapte de pasăre - am fost, si peste tot, am dat numai de mâini întinse, gemete, sărăcie, vaiet, suferintă si boală! Dar a suta parte dintr-o uncie de aur, în toată Calicia, de dat, nu am aflat!”
La aceste cuvinte, în fata lui Drojdie a apărut un înger balaoaches, cu o geacă de piele neagră, si cercel în ureche. “Pst! Pst! Băiatu’!” .“Eu?” întrebă Drojdie.”Tu, bă tăranule! Esti cool! Te-am auzit frecând manganu’! Cât îmi dai să-ti vând un pont?” “Ce să îti dau, îngere? Că nimic nu am! Poate, opincile astea din picere!” “Gagiule, esti marfă! Scoate-le repede, si deschide timpanu’! Degeaba ceri parale la bogatii Caliciei! Ăstia e calici! N-are niciodată destul pentru ei! Ascultă-l pe mandea, du-te la nababii Caliciei!” “Si unde să îi găsesc, îngere?” “Fă pasi la spitale, loosere! Aci, în Iovacra, du-te la Spitalul Filantropiei! Ori la Urgentă! Să vezi acolo trai, neneacă! Parfum! Lovele cât cuprinde! Parnoase! Parai! Plimbă ursu’ repede! Valea!” “Îti multumesc, îngere! Domnul să te binecuvânteze!”
Si dervisul Drojdie se încumetă descult spre spitalul Filantropiei. La poarta spitalului, pe o pancartă mare, de sticlă, scria cu litere de o schioapă: “La Paradisul Nababilor”. Iar sub panou, cu litere mestesugite, un mester neîntrecut cioplise în foită de aur, următoarea inscriptie:
“Ceai cu pâine la micul dejun, ciorbă de zarzavaturi si ghiveci de legume la prânz si pilaf de orez fără carne la cină, acesta este meniul servit în fiecare zi bolnavilor internati în Spitalul Municipal „Filantropia“. Pentru variatie, în altă zi bolnavii primesc mâncare de fasole verde sau mâncare de mazăre. O dată pe săptămână primesc bonus două bucătele de carne, una în ciorbă, iar cealaltă în mâncare. Si acesta este doar meniul comun. Bolnavii din clinicile de pediatrie, oncologie, diabet, hematologie beneficiază de regimuri alimentare separate, în functie de specificul fiecărui bolnav. Bolnavii de diabet, de exemplu, pe lângă supa chioara si cartofii natur pe post de felul doi, mai primesc si o portie de lapte cu fidea. Copiii mănâncă si un biscuit sau o napolitană.
Un adevărat ospăt, s-ar putea spune, având în vedere situatia decentă, numai, de la alt spital cu pretentii, de data aceasta unitate sanitară regională, Spitalul de Urgentă Iovacra, unde bolnavii nu au mai văzut de la Crăciun o bucată de carne.
Totusi, conducerea Spitalului „Filantropia“ recunoaste că mâncarea servită bolnavilor este mult prea săracă fată de ceea ce prevăd normativele, sau fată de necesar. „Alocatia medie de hrană pentru un bolnav este de sapte lei pe zi, iar noi nu putem aloca decât trei lei. Cheltuim aproximativ 30.000 de lei pe lună, iar necesarul este de cel putin 100.000 de lei””.
“Sfinte Siluane, adulmecătorule de Duh Sfânt! Sfinte Macarie, ajutătorule al celor săraci! Sfinte Habacuce, apărătorul celor drepcredinciosi! Pe totii mucenicii si sfintii!” strigă cu glas mare dervisul Drojdie. “Supă chioară? Fasole verde? Mazăre? Cartofi? Fidea? Cine mai mănâncă azi, si încă, în fiecare zi, asemenea ospete bahice, bunătăti, si jertfe? Biscuiti? Napolitane? O, sfântă Filofteia, făcătoare de minuni! O, sfinte Mina, tămăduitor al celor bolnavi! O, preacinstite sfinte multmilostive Ioan al Alexandriei! Mare esti, Doamne! Bun esti, Doamne! Că mi-ai deschis poarta acestui asezământ filantropic de comori nemăsurate, si inimile acestor oameni îndelung sârguitori în milostenie! Meniu de 30.000 de lei pe zi? Adecă… 3 pâini? O pâine dimineata, o pâine la prânz, si o pâine seara? Doamne, aureste gura mea, să cânte în versuri slava Filantropiei Tale, pentru aceste daruri!”
După ce lăsă la poartă o pâine, taxa de vizitare a paradisului nababilor, Drojdie o luă cu râvnă prin saloane, să propovăduiască pomenirea lui Dumnezeu, si să ceară un dram de milostenie. După o îndelungată si aprigă tocmeală cu nababii spitalului, de-a lungul mai multor ani, Drojdie adună: ba câte o înghititură de supă chioară, ba câte o frimitură de pâine mucegăită, ba câte un bob de orez căzut pe jos. Ba un chistoc de tigară Carpati, ba câteva fire curate dintr-o cârpă murdară.
Din aceste avutii, după o muncă de chivernisire de o jumătate de veac, dervisul încropi de o pomenire lui Dumnezeu, din care mâncară, si se săturară, pentru un mileniu, toti bogatii Caliciei. Chiar si ultimii 300.
La pomană, Drojdie avea o lumină aurie pe fată. S-a închinat la toate icoanele, si a privit cum bogatul staff al Caliciei cioflăie si molfăie pâinea, vinul si uleiul, ba chiar si lumânarea. Seara, când îngrijitoarea Bisericii a dat să închidă, a zărit, în genunchi, în fata icoanei Sfintei Paraschiva, un om cu o aură galbenă deasupra capului. A strigat la el. Nimic. A dat să îl ridice. Era teapăn. Drojdie era mort. Murise de fericirea celor văzute, trăite, si simtite, la pomana lui Dumnezeu. Că văzuse bogat sătul.
De acum, în Calicia vor trece milenii până se se mai nască un sfânt asemeni lui, care să îi mai facă lui Dumnezeu o pomenire, din mila bolnavilor.
Ce se vor face, însă, calicii bogati ai Caliciei, toti, dreptcredinciosi din tată-n fiu, estimp?
Îndură-te, Doamne, si lungeste-le anii vietii, cu mileniile, să guste si ei ceva bun pe lumea asta! Baremi Vesnicia…Si dacă nu vor mai prinde încă o pomană…primeste-i, Doamne, în Rai !... ori în Împărătia Cerurilor, măcar!…că sunt si ei, oameni!
Nota Observator:
Cu aceasta lucrare colaboratorul nostru Liviu Jianu - Florian a obtinut premiul al II-lea la sectiunea creatie, proza scurta satirico-umoristica, la Festivalul National de umor “Liviu Oros”, Deva, martie 2008.
|
Jianu Liviu-Florian 3/25/2008 |
Contact: |
|
|
