Dudi Tăimănescu Bălăită: „AMURGURI”
Citesc si recitesc versurile răsărite magic, prin mijlocirea tehnologiei moderne, pe ecranul real al unei lumi virtuale, versuri ce freamătă de viată, versuri ce unduiesc si se mlădie, versuri ce ard si se revoltă.
Dudi Tăimănescu Bălăită!
Cine este Dudi?
Dragostea si Marea. Dramă eternă. Descătusare de forte care, mestesugit împletite, ne poartă, vibrând de emotie, dincolo de tot ce pare să fie natural.
Marea - element terian, atemporal si rece; Dragostea – manifestare clocotitoare, fierbinte si efemeră a spiritului uman... Două elemente care n-ar trebui să aibă ceva în comun, se înfrătesc aici într-un joc regizat cu măiestrie: „De-ai sti cât te iubesc, calea mi-ai tine! //...Te-as aduna din ramuri de cuvinte, / din risipite-mpetălări iacinte, / din cioburi răvăsite si rebele, / din praful scuturat în zori de stele, / din crustacee zdrumicate-n valuri / si toată spuma dunelor din maluri.” („Dar cum să stii?”)
Dragostea n-are vârstă; dragostea nu cunoaste limite; ea este acceptată – atât timp cât poate exista, măcar ca o singularitate, într-un univers inaccesibil – ca dătătoare de sperantă. Ratiunea se subordonează instinctului: „Gândind că e-o-ncercare ticluită / mereu hrănesc aripi de amăgiri / credintei că pe oricare orbită-s / si paralele fără despărtiri.”
(„Paralele fără despărtiri”)
Iubirea ideală, cu toate contorsionările ei, o acaparează pe autoare, vibrând-o la treceri spirituale alternante, derulând continuu puternice imagini afective: „ Străine lacrimi mă ardeau prelinse / când sfărâmându-mă sub tălpi – uitarea / te-ndepărta pălind prin neguri ninse...// Fugeau cu tine brazii si cărarea / si... m-am trezit cu bratele întinse.” ( „Parcă era,...ba nu era...”)
„AMURGURI” nu este o carte scrisă pentru a fi scrisă, o însăilare de versuri ocazionale, un tertip căutat pentru a stârni admiratia pe fată a unora si bârfa, inerentă, pe la spate, a altora; ea este o confesiune sentimentală la cel mai înalt grad posibil. Limbajul, fericit ales, fără decoratii inutile, dă versurilor o fluiditate remarcabilă. Imaginile, prin excelentă feminine, farmecă ochiul si delectează mintea. Dragostea nu este ceva cu care te poti juca. Odată prinsă în mrejele ei, lumea, văzută prin prisma versurilor autoarei, pare să-si piardă sensurile. Totul devine o asteptare: „ Chircită ghem – îmi fac un cuib pe scară, / iar primprejur astern tol de frunzis. // De-o fi cumva s-apari asa,-ntr-o doară, / sunt candelă grijind prin rămuris.” ( De-o fi s-apari”)
Vremea, atâta câtă e, atâta cât ne este dată, nu se supune nici uneia dintre legile închipuite de noi. Bucuria, tristetea – fatete inseparabile ale aceleasi entităti – nu-si găsesc locul în codicil; ele fac parte din lumea noastră interioară, o lume ferită de lumina zilei ca de teama unui cataclism. Monologul pe care îl purtăm cu noi însine îl percepem ca pe o salvare, ca pe o necesitate imperioasă de-a ne păstra întregul. Ironia, plasată strategic, accentuează drama: „Iubeai..., iubeam...:Cuvinte însăilate / amirosind furtuni coplesitoare / cu jurăminte de fidelitate / pastrate – foc si scrum prin calendare. // Azi te-as iubi c-o tonă de carate / dar n-am cu ce s-aprind o lumânare...” („Azi te-as iubi...”)
Poetă, indiscutabil ingenios sentimentală, Dudi Tăimănescu urcă poezia, odată cu ea, pe treptele întregului esafodaj: de la prima până la ultima iubire. Florile le-a lăsat pe drum, pentru altii! Trandafirii, doar trandafirii îi mai amintesc – asa cum dorm risipiti pe plajă, bătuti de vânturi si spălati de apele sărate ale mării – de dorurile unui sfârsit de vară. Viziunea Toamnei o cutremură; Natura devine un simplu cadru; Marea – un moft; Dragostea, numai ea nu vrea să se lase înselată: „Un licurici adus din întâmplare, / fragil cât e secunda,-ai licărit, / ca să dispari la prima sărutare / a jocului cu briza, răzletit. // Mă îngrozesc tenebrele-n
strâmtoare, / dar tot cutez să caut un chibrit...” („Tot cutez”)
Cine ar crede că acesta este un volum de debut?! Maturitatea cu care este tratată poezia, iscusinta cu care autoarea stie să-si transcrie biografia, făcându-ne părtasi la această peregrinare – atât de veche si, totusi, atât de nouă – trădează, indiscutabil, o mână exersată, un exercitiu îndelungat, un simt înnăscut al ritmului si rimei.
Poezia este posedantă. Odată intrat pe făgasul ei, nu mai există scăpare: „ Mă arcuiesc creangă cu fruct de rime / spre raftul unde toamnele m-au vrut / cu drumurile noi printr-o multime / de-atâtea alte căi ce-am străbătut.” ( „Îmi zbat nedumerirea”)
Cine este Dudi Tăimănescu? Nu stiu! Stiu numai că, de undeva, de departe, o toamnă feerică îsi deschide, plină de gratie, evantaiul. Din luminile si umbrele ei se încropeste, miraculos, o poartă, o poartă dincolo de care se întrevăd culorile renăscute ale primăverii; o primăvară a pământului – o primăvară a poeziei!
Dudi Tăimănescu Bălăită locuieste in Vancouver - Canada
Din volumul Amurguri
Companie
Sunt casa fără uşi dintr-o poiană
împrejmuită de salcâmi bizari.
Trec des prin mine spadasini bondari,
raze năuce puse pe hârjoană.
Prind vaiete dintre cireşi amari
când floarea li-i prădată de prihană,
când boarea seri-mi suduie a goană
truditul gând că n-ai să mai apari.
Pe-obrazul pietrei iarba răsfăţată
mi-e pernă-n căpătâi şi-am aciuat
un cuib de rândunică-ntârziată
să-şi fulguiască dorul nezburat.
Nici vântul nu mă uită niciodată,
chiar dacă-l vreau în locul tău – plecat.
Roteam fluturi de foc
Ochi-am deschis mai mari ca veşnicia
când m-ai cuprins. Strângeai atât de tare,
că inima pornise temătoare
să îşi trădeze-ntreagă - stângăcia.
Nu pricepeam de ce ploua cu soare
acolo unde mă-nfrâna trufia,
de ce doream să-ţi sorb sălbăticia,
chiar de-mpărţeai doar clipa care doare.
Izvorul zvârcolit peste ţărână
adânc şi grav, cu patimă bizară
chopininan ne-nfăşura sub lună
pe clapele misterelor de seară…
Roteam fluturi de foc dintr-o Nocturnă
minţind că armonia n-o să moară.
Nu-ţi fie teamă
Dă-mi mâna ta s-o culc uşor, cuminte
ca un sărut topit pe pieptul meu
şi-o tresări din Evi un Dumnezeu
ce nu încape-n lumea de cuvinte.
Vino aici sub gândul unde eu
ferit-am ale inimii veşminte
când burniţele-au puns prin oseminte
nevrute clopotiri cu vaiet greu.
Nu-ţi fie teamă că-n toamna târzie
desfoliate-s urmele sperării!
Acelaşi val mai zburd-a frenezie
mareele de dor din sânii mării.
E încă loc destul de poezie
dacă-nflorim căldura-mbrăţişării.
Te ador!
Ce-adânci ţi-s negrele săgeţi stelare
plouate peste mine rând pe rând,
să-şi lepede ispita fremătând
acolo, de-unde azi cresc flux de mare.
Ghicesc sub galbul frunţii adorare
când îndărătnic mă-mpresori cu gând,
de-s toată doar un mijlocel plăpând
împetălat cu slăbiciuni bizare.
Cum mângâie prin palme treze - bruma!...
Împurpurat simţirile ne dor
şi-mping către extreme crude gluma,
ca-n răscolirea unui matador.
Prin buze speriate simt şi-acuma
furtuna care muşcă…
Te ador!
Azi urc trepte de lună
Cât de vioară-mi sună din departe
arcuşul ciripit într-un târziu
de-o inimă, ce bănuiesc c-o ştiu
răstălmăcind tăcerile-mi, ca-n carte!
N-aduse nici o seară caldă, -alene,
poiana înstelată să-i culeg
cum orele în care îmi aleg
ninsorile de-argint sub crengi de gene.
Am împărţit salcamul meu cu tine
când parfumata floare l-a-nţesat
şi-am dat în două mierea de albine
la fiece sărut şi-mbrăţişat.
Azi urc trepte de lună prin destine,
dar nu mai ştiu pe unde m-ai lăsat…
Parcă era, ...ba nu era…
Clipeau tăceri târzii de lună plină
şi-mi licărea sub pleoape-o fantezie
că din lucirea moale, cristalină
sub umbra unui ulm de poezie
prindeam ecouri ce vibrau …de tine.
Răstălmăceam nesăţios simţirea,
da-n ea zvâcnea doar teama ce reţine.
Parcă era, ...ba nu era iubirea!…
În visul mut orbecăia mirarea.
Străine lacrimi mă ardeau prelinse
când, sfărâmându-mă sub tălpi, uitarea
te-ndepărta pălind prin neguri ninse.
Fugeau cu tine brazii şi cărarea
şi… m-am trezit cu braţele întinse.
Azi te-aş iubi…
Iubeai exasperat cum clipa dată
să prindă infinitu-ntr-o zvâcnire
nedându-ţi careva vreo păsuire
şi-având-o la-ndemână doar o dată.
Iubeam ca un copac scurmând simţire
prin asanata sevă devastată
de setea ce-a ucis, înverşunată,
c-un fulger - cinci decenii de-mplinire.
Iubeai…, iubeam…: cuvinte însăilate
amirosind furtuni copleşitoare
cu jurăminte de fidelitate
păstrate - foc şi scrum prin calendare.
Azi te-aş iubi c-o tonă de carate,
dar n-am cu ce s-aprind o lumânare!
Trenul ce-a plecat cu mine
Sunt un pribeag înveşmântat în gri
pe rodul existentelor fugare.
Culeg din mine fiecare zi,
dar dau de bezne-n orice dezlegare.
Ţes gândului fir de lumină fin
să mă surprind prin transparenţa-i castă,
însă ghicesc că vlaga mi-o închin
păienjenişului - cuib de năpastă.
N-am învăţat să înfloresc din spin.
Pe cicatrice n-am sădit rubine.
Nectarul l-am zădărnicit, virgin,
închis în trenul ce-a plecat cu mine
şi... mă destram puţin câte puţin
scrutându-mi umbra cu priviri străine...
Departe
Oglindă de sidef prin crustacee
mi-i sufletul ce-ascultă vălurirea
când pulsul mării îşi incită firea
în ritmuri cadenţate de maree.
Virtual, mai răbufneşte amintirea
coaptă-n imagini ce le-a fost să steie
ca o iubire pururi dumnezeie
îndepărtând din reguli - despărţirea.
Se arcuiesc jerbe de alge ude
pe trupul minţii plăjuindu-şi dorul
cu toate ezotericele-i nude.
Mi-alunecă spre-abisuri reci piciorul,
dar gândul tainic marea nu-l aude.
Departe …aripi albe-şi spală zborul.
În zori
Ce linişte-i în zori când încă marea
se rătăceşte spre-orizonturi mute!
Păleşte luna-n urme moi, pierdute
peste cearceafuri gri ce-şi plimbă sarea.
Prin dormitoare-albastre, neştiute
doi pescăruşi taie cu-aripa zarea
şi se despică straniu nepăsarea
născând şuviţe de lumini durute.
Vioaie, briza jocul şi-l tresaltă,
ca-n buză - purpuriul dor de viaţă.
Sărutul ei m-agită laolaltă
cu apele îmbrăţişate-n ceaţă.
Din neguri creşte pură bolta-naltă
şi umple-n mine-o altă dimineaţă.
Pe plajă-mi sângerează trandafiri
Ţi-am îndrugat c-am inima sărmană
vibrând labil: "a fi, ori a nu fi",
dar de-altceva, cu mult mai rău, mi-i teamă:
că-i fără leac în culpa de-a iubi.
Încărunţita nebunie fierbe
când creşte-n crizanteme ruginii
talaz târziu de socoteli acerbe,
că nu-i permis s-o scald în nebunii.
Doar eu şi vântul prin foaierul serii
sorbim potirul plin de amăgiri
cu verva calpă, persiflantă-a mării
şi tot ce-am vrut să spun din negrăiri
se-neacă în lagunele uitării…
Pe plajă-mi sângerează trandafiri.
Doar raza ta
Am spânzurat de clipă aşteptarea
şi-mi stă aşa, înfiptă-n infinit,
cum lângă mal zăgăzuieşte marea
eternu-i indecis, neliniştit.
Cotrobăind ungherele uitate
un ac de ceas s-a-nfipt în amintiri
să spargă golul de singuratate
unde mocnesc stravechile-mi simţiri.
Mă rătăcesc prin albul fără urme
înfăşurând gândirea pe tăceri
cu-a clipelor nesocotite turme
în goană către adăugatul Ieri.
Doar raza ta cutează să mai scurme
iubirea prinsă-n dor prin nicăieri...
|
Adrian Erbiceanu 3/6/2008 |
Contact: |
|
|
