Din volumul de poezii : Are mama doua fete
REPETITIA E MAMA CUIVA
Criticul:
-Te repeti, draga mea poetă - aceleasi rime perimate de genul soare-floare, masă-casă, aceleasi metafore neinspirate idei sifonate linie melodică profund desuetă lacrimi de niagară generos revărsate aceleasi sentimente de doi bani si obsesii-de-treceri-de-ani aceleasi intrigi de infantă...
-Dacă poezia mea te intrigă, înseamnă că sînt intrigantă?!
Si ce-i cu asta?! La scoală asa ne spuneau:
Repetati! Repetati! Repetati! Repetitia e mama-nvătăturii, să nu permiteti weekend gurii!
Mereu contra gîndirii si-a naturii m-am conformat, ce-i drept, pe jumătate... Altfel cum să-mi fac prieteni, spune?! (dacă prietenii prietenilor mei îmi sînt prieteni, atunci de ce dusmanii dusmanilor mei nu-mi sînt dusmani?! Ca să am numai prieteni pe lume? Ca să n-am cosmaruri de noapte?) Auzi! Sentimente de doi bani! Asta doare... Ei, da! Am o floare mîngîiată de soare, am o casă, si-n ea o masă cu bunătăti, miaaam-miaaam! Te invit si pe tine, si nu e mituire – doar oameni (de litere!) sîntem, predispusi la iubire! Omul are numai cinci simturi - uneori poate sase portativul numai opt note muzicale (ce dacă sînt miraculoase?!) alfabetul, culorile, anotimpurile, somnul sau norii totul e finit, supus repetării... Si bătăile inimii se repetă! Si tu vrei, de la o biată poetă, reteta infinitizării! Si mama a repetat cu mine lectia despre facerea lumii asa cum i-au inoculat-o, în gene, străbunii... Si repetitia e mama cuiva (am uitat, în clipa asta, a cui...) domnule critic de mucava, doar dumneata se pare că esti al nimănui...
Cîte poezii poate scrie un poet într-o viată? Cîte combinări, permutări, aranjări de cuvinte? Ce pret ar plăti să-si piardă un dinte- chiar ăla de vampir cuminte devorator de-nsîngerate cuvinte, cu pătuc cald de oseminte în cimitirul- cimilitură unde, cîndva, un epitaf hazliu am scris si eu... Nu pot fi mai presus de-un dumnezeu, nu pot fi mai presus de alfabet!
Posibilitătile sînt, totusi, nelimitate, matematic (adică poetic!) vorbind... Asa că n-am să privesc niciodată cu jind în alte ogrăzi de poet.
TEMĂ
-Luati cuvintele „noroc” „albastru”, „albie” si „troc” si încropiti o poezie...
Multă cerneală curse, frate, pe mii de foi împarfumate se risipiră pe cîmpie cuvinte nemaiîncercate si multe capete plesniră... Domnul profesor, fără milă, făcu selectia la sînge... Un ins înjură, altul plînge ceilalti nici azi nu-si reveniră...
Doar El, alesul dintr-o mie creă această poezie:
„Iubita mea fără noroc în seara asta facem troc tu-mi dai o albie de porci pe care i-ai cules să-i torci să iasă printi, ca în poveste... Iar eu ti-oi da această veste: albastru-i cerul, rosu mărul, fără culoare adevărul... Iubita mea aprigă-n troc te-as da cu var, cu-alcool, cu foc, m-as da cu capu-n poloboc, iubita mea fără noroc...”
(După n ani)
El a ajuns mare poet. Vorbea cu deferentă, -ncet, despre, ah, scriitura lui, sau despre pana corbului si splendoarea norului. Scria cu-atîta usurintă... Nu exista altă fiintă cu harul lui, cu mîna lui plasture la alean să-l pui profet în tara orbului... Poetul tău si-al orisicui (ambasadorul poporului, propovăduitorul soborului etc., etc....hai, termină cu încercarea asta idioată de-a-l copia! Nu-i ajungi nici la degetul mic, hai, valea, lingusitor de nimic!).
Deci a ajuns mare poet. Scria istet si metaforic cu viteza luminii despre miracolul care-nfloreste crinii în parthenonul oniric sub paravanul doric al metempsinuntării si despre alte chestii înalte de netradus în altă limbă… Scria cu abnegatie, era superprolific! Îl vedeau uneori cum se plimbă prin librării să vadă cîte cărti s-au mai vîndut (erau, desigur, zeci de mii!) lesne de recunoscut în galosii lui sidefii de poet indulgent cu orice critic jigărit. Era, of course, cel mai iubit era, of course, un talent!
Lumea îi cerea autografe pe stradă (-Oamenii, vrei să spui? -Nu, dom’le, lumea toată! Oameni, primari, vînzători de-nghetată, copaci, cătei, telefoane, armată...). I se urcase putin, ce-i drept, la cap - doar el dărîmase mitul poetului sărac înglodat îngropat (si apoi, am auzit, disecat...) în datorii. Ridicase poezia la rang de meserie făcea si acte de filantropie la talk-showuri era mereu invitat (de onoare!)...
Dar într-o zi (ati observat că-n prima clipă lovitura de fulger nu doare? Că e doar o albastră mirare asa, ca iubita aia fără noroc...?) văzu o fetită asezată pe-o piatră. Plîngea încet. În mîna dreaptă – păpusa cu piciorul smuls. În păr – un fluture de junglă. Pe chip – tristeti de nepătruns. Poetul nu întelegea aerul frînt din jurul ei si lacrima sfîntă, si magia... Nu-ntelegea –chiar el! – copilăria... Pios, căzu-n genunchi, scoase pumnalul în formă de pix si-l împlîntă adînc în locul unde ar fi trebuit să fie ceva redefinind astfel, prin jertfa sa Poezia. RETETĂ DE POET
Nimeni nu stie ce e în creierul unui poet cînd scrie! Nici măcar el! -Fă-i o radiografie! zice-un ucenic tembel.
Radiografia e gata. O priveste doctorul în lumină. Se prelinge din ea dîra neagră a singurătătii, dîra roz, de bomboană fondantă, a kitchului cotidian, dîra gri a blazării. Putin argintiu – din vîrsta ce nu se lasă masurată, pesemne. Putin auriu – asta vrea să însemne că bogătia nu se asortează cu arta. Radiografia e acum albastră. Se poate interpreta asa: o ciocîrlie într-o glastră un puzzle pentru mintea voastră (fiori pe sira spinării)
sau asa: un labirint pe viată un abis (“a” bis?) “o piedică în calea uitării”… Uite si reflexia, greu descifrabilă, totusi, a orasului obosit. Flash. Imagine miscată. Trucată, poate? Prins pe film, dorul a murit. Într-un decor uitat (pădure+lac) vechile cărti mă îndeamnă să tac. “Esti din ce în ce mai mic, neuronii îti mor pe capete, nu mai recunosc din tine nimic!”
-Dar dacă poetul dormea cînd a fost filmat?... întreabă ucenicul Poeziei. El nu stie Că poezia e o fiintă vie ea nu se învată ea nu se cumpară la piată ea nu se lasă nici măcar mîngîiată (darămite lingusită/mituită/furată!)
Poezia e frînghia pe care urci la cerul (albastru, fireste!) pe care cobori în oceanul tot albastru, fireste! să prinzi pestisorul vrăjit (te-ai multumi cu orice peste…) frînghia cu care îti înfăsori gîtul slăbănog de poet chinuit – în loc de colier/ în loc de zgardă/ în loc de guler de blană -
poezia e o Ană ce-asteaptă de-un secol (în ploaie, în vînt, în zăpadă) să fie zidită… Poezia e foc, e ispită e siesta de după masa tăcerii coloana (cu discartroză!) spre infinit promisiunea Învierii după ce ai murit blestemul încăperii cu lacăte si cu zăbrele cu merii, cu perii cu firul de trandafir alunite maligne pe piele e ofrandă si bir…
Nimeni nu stie unde dispare creierul poetului cînd scrie… Cu ce parte a fiintei dă el lumii cuvinte? Nimeni nu stie de ce e poetul atît de cuminte de ce ne minte el si se minte si apoi se dezminte de ce se ascunde el de ce se-ntoarce pe dos ca banda lui Möbius, furios că i-a rămas o singură fată.
De ce e poetul asa luminos si frumos, radios, maiestuos ca un bondar ametit în farfurie.
Scrie, ucenicule, scrie: “Acesta e un poet. Se serveste cu salată de păpădie si se mestecă fooooarte încet.”
Titlu: Totul canta-n in jurul meu / Autor: Luminita Zaharia / Editura: EMINESCU Limba: Romana / Pret: 13.08 LEI Anul aparitiei: 2007
|
Luminita Zaharia 2/26/2008 |
Contact: |
|
|