Discriminare
Discriminare
Bântuit pe margini: de imagini cu femei De declaratii si comparatii, De frânghii si vise, De “scumpule”, de cefe si picioare, De stângi si inteligenti De foame si de cina cea de taină De oase albe-n expozitii De muste moarte si luntre si punte De voi nici nu am auzit, Îmi curge din gură o muscătură Pe umărul tău cel cu seva atât de dulce Pe timp de luna cu cornul plin de miere, Parcă as gusta si din el. Cu toate bântuirile mele tot îmi place să-mi fac poftele Cu secunda, cu tine, cu arborii, în tăcerea dracului Fardată din talpă până în gât simtind Interes pentru un grăunte de sare, crede-mă M-am îndrăgostit pentru că e Iceberg din sare si nu din zahăr Asa îmi place să fiu bântuit Si să-mi fac poftele ca si cum As fi avut trupul închiriat si As fi dus o viată de mort într-o lume Jumătate spatiu, jumătate timp Discriminare între carne si spirit, între moarte si Nemurire, între bocancii lustruiti ai soldatului Si dragostea pentru o icoană pe sticlă. O să-mi las trupul cu chirie unui nenăscut întelept Pentru ca spiritul meu, sufletul meu, iubirile si Glasul să contemple dâra de sânge a unui uman Fluturat pe geamul trenului. Când a plecat atunci, ca hrană, ca mâncare, ca să Se lase mestecat de mirosuri, de nesânge, de nevesnicie. Eram atât de mândru, că mi-am rupt o aripă Si mi-am umplut golul ei cu o profundă Priveliste în jos Stiam că o să se mestece unii pe altii cu dintii, Oasele, ghearele, cu dispret, flămânzi, morti.
Dimineata de iarnă
A fost o dimineată atât de albă Că i s-au zărit măruntaiele si sângele ca apa Curgea năvalnic prin vene de fildes, ca pe un tobogan efemer, apa O dimineată cu mult alb, da, o dimineată moale si caldă Ca blana unui iepure polar, fără alte privelisti Decât lumini miope Si muzici orchestrate prost ca un cavaler de nuante fosforescente O dimineată de iarnă, caldă si moale Ca o pulsatie de venă plastică, Ca un tegument de rază laser O dimineată întreagă de o jumătate de clipă prăpăstioasă Si bronzată într-un alb sălbatic. Ca o coamă de armăsar într-o fosnire de vânt Ca un fum de cos de gunoi O dimineată de iarnă ca-n basme Cu multă zăpadă vie si cu mult soare mort Da, ca în basme, albă ca un chip de hârtie Moale ca un spirit modelat neconventional de un artizan-sculptor Si caldă ca o strângere de buze ude de Nonconformism si ispite O dimineată de iarnă ca în basme, ca orice dimineată de iarnă.
De Paste
Va ninge cu iasomie în plină zi… de Paste Hristosii răspântiilor ne vor respira zbaterea Tremurând înverzim în linistea de dinaintea crucificării Tale, Doamne O dezmortire din păcatul încastrat de genunchii mei rătăciti prin rugăciune Seninătatea genunchilor a fost simptom împotriva letargiei Îti ies în întâmpinare golită de trup ca o bucurie de dincolo de moarte Traversând sângeriul vremii clopotul răsună miracolul crestin Neînvătati cu zborul ne rătăcim sufletele în stoluri supuse căderii si cântăm isteric despre sfârsitul care nu are sfârsit Cu o foame a impalpabilului Doamne, azi, înnoadă-ne în cruce!
Spre niciunde
Mergeam pe-un nerv de scoică albă, parfumată de vise Noptile, fugitive apocalipse de gânduri gata fumegate, de spaime si doruri de mărunte, de prafuri eterne, ca lacrima Lumina mă împinge cu tacul spre celălalt capăt al Universului, zbuciumarea mea, utopie din pământ ars Cer păstrat sub o cupolă de sticlă Sunt gol de strofe, liturghii profane, strofe pentru tălpi, palme, cap si idee Jubilez între Prezent si Ce-o să fie Închisă în tine Înfiptă în el – Sfântul Duh, Inima mea. Ne cântă ploaia de împricinata anonimă ce mă împinge cu tacul spre celălalt capăt al Universului Mergeam pe-un nerv de scoică si mi-am scrântit si glezna după ce mi-am scrântit filozofii între ratati Nu mă lăsa, sfinte, să mă duc după cei dusi, mi-e frică.
Mai ieri
Într-o zi de joi m-am simtit trădată de mine Ca mortul lui Cosbuc deposedat De tărâna lăsată de părinti în divin Si din străbuni în sfânt Cu Iarba Fiarelor ce descuie lacătele diminetilor Uitate în cântecul greierului afon la ghitară Amintirea m-a scos din minti Si am fumat tigara pentru sfială, După tigara pentru incertitudine, după tigara pentru regret de parcă toată lumea era a mea, murdară pe mâneci De la praful de puscă si duhnind a votcă militantă Pentru linistea ametelii vizibile Lumea mea dezbrăcată de arbori Semăna cu artista abandonată de iubitul diurn Monumentul noptii, orasul de noapte, curs în cupe de palme Într-o zi de joi, m-am simtit apărată De legile Universului dintre noi.
Concluzii personale
Aburii din cească ies pe fereastră Si urlă ca lupii de trezesc cartierul Niste poeti tremură de trăiri, De frig sau de greutatea aureolelor Un soare falsificat stă atârnat de un perete de beznă Emigrantii împing corăbiile cu vise spre o fantă a lumii Pe mine mă doare extazul noptii Imprimate cu munti si cu sori Într-o amprentă de timp Lumea – intersectie de gânduri – Toată porneste din sânge si curge îndrăznind bucuria.
Păsările Paradisului
Depărtarea soarbe din noi chemarea Sentimentele propulsate spre infinit Se contopesc în curcubeie Si nu am urcat noi, ci copiii din noi spre Golgota Toti l-am visat o dată pe Sfântul Gheorghe Pe calul alb fără aripe Fără sulită Si cu glasul infirm de vibratii În fiecare pedeapsă asteaptă ca o fiară flămândă Iar noi, fără umeri, îl căutăm pe Iuda Buimaci ca mieii dusi la tăiere Vom striga “Iesi din mine Golgotă! Păcatele vor plesni în Păsări ale Paradisului Si atunci se vor dezgoli umerii Pentru că ne va acoperi mantia sângerată a lui Hristos.
Odihna în dragoste
Azi s-a născut din trecut unde am lăsat o parte din semnul lumii În cântecul de gondolier mă transform ca într-o maternitate Ne-mbogătim prin dragoste pentru că dormim os lângă os în noaptea patriarhală când ti-e frig între stele mă aplec asupra ta ca asupra vântului cu ochii plini de aroma întâlnirilor, chei de boltă Mă simt murind… în trandafiri Scotându-mă din piele ca dintr-o teacă Te regăsesc necuprins în cuvinte Dezlegat clocot sub trecerea timpului.
Oglinda
Mi-am pierdut eternitatea în oglindă Secătuirea m-a scos din mine si m-a dus nicăieri Nu mai sunt liberă M-am convertit la reflexul steril M-am rugat mie celei de dincolo, Să mă salveze, Dar imaginea mea se albise pentru că îmi arsese ochii Oglinda si-a devorat solul înăuntrului până la nucleu. Semnul inimii – fascinantă iluzie optică.
Trup de suflet
Pentru început, mi-am urât ochiul ca si când n-as fi înteles că trebuie să mă iubesc tot timpul pentru că acest cap fosnitor ar putea să plesnească si să dea la iveală cifre: ascunse, demne, ratate, iubite, de tot felul; si vor crede că nu sunt capabilă să duc la îndeplinire misiunea de a priveghea sufletele astea încifrate parcă ucise, stiind că mă urăsc de atâta antichitate, de atâta trecut de ani; de parcă m-am urât de la început, de când m-am copt om. mi-am urât pielea că e asudată, că e pătată De sânge, că miroase a silabă si a jertfă, că e adevărată, Că zboară sub formă de febră polară. Am capul plin de suflete si de toate fosnetele vietii, de Pântece si semne. Si mi-e solemn de primăvară aici, în această iarnă dezbrăcată de miros albastru.
|
Ruxandra Bohat 2/21/2008 |
Contact: |
|
|