Note personale : Conspiratia în Tara Piticilor
Homo homini lupus
De o vreme, toată lumea bună (cu liceu) zice că anul 2008 va fi un an rău.
Va fi anul recesiunii economice, al prăbusirilor financiare, al nasterii unor noi conflicte politice si militare, foarte probabile si în zona Mării Negre.
Incălzirea globală va continua, sursele de titei si de gaze se vor subtia, poluarea se va accentua, populatia globului se va mări, iar resursele alimentare si de apă vor satisface din ce în ce mai putin nevoile. Unii comentatori sustin cu cinism că pretul petrolului nu este prea mic doar astăzi, ci că a fost prea mic de foarte multă vreme. Ce să însemne asta? Simplu: că pretul petrolului în viitorul apropiat trebuie mărit cît se poate de mult, pentru ca cel ce îl consumă să se trezească la realitate si să vadă ce face. Acelasi scenariu se întrezăreste si în cazul energiei electrice si de fapt a tuturor celor la care apelăm zilnic de dimineata pînă seara.
Care est reactia firească a oricărui individ la o asemenea rafală de belele? Spaima. Golul în stomac si în minte. A doua: graba de a estima pe unde se află si cam cum va fi capabil să facă fată fiecăreia din cele ce par că vin cu intentia clară de a-l călca în picioare. Cu picioarele moi, cu creierul scurt-circuitat, cu privirea trecută dincolo prin hîrtia ziarului sau prin ecranul televizorului, cu buzunarele goale, ce dracu’ să mai faci? O începe chiar de anul ăsta? iti zici. O începe de mîine? „Si puteam si eu să adun/O grăuntă cît de mică”. Mai poti să-ti pui întrebarea cum de s-a ajuns aici? Nu. Cine e de vină? Nu. Mai poti să te întrebi dacă e adevărat? Nu. Asta e efectul scontat. Asta e trucul care a făcut istorie poate de cînd e lumea.
Ca să ne facă si mai anevoiasă tentativa de a căuta motivul cutărei sau cutărei crize, cei ce „fac cărtile” aruncă vina chiar din prima clipă pe noi, piticii, iresponsabilii cetăteni ai lumii, care stiu doar să consume si să muncească din ce în ce mai putin si mai prost. Nu stingem lumina la timp, nu folosim tranvaiele, nu izolăm geamurile si vrem să facem dus doar cu apă caldă. Si pe urmă ne plîngem că s-a scumpit benzina si pîinea. Ca să îndepărteze complet si pentru totdeauna orice nedumerire sau întrebare, s-a decretat că nimic nu e mai caraghios si mai stupid decît a crede în ideea că sîntem victimele unei sau unor conspiratii universale. Acum să o luăm înapoi din locul unde am ajuns.
Există sau nu grupuri de interese? Evident că da. Există grupul dentistilor care au interesul ca noi să avem necazuri cu dintii. Dacă de mîine nimeni n-ar mai avea necazuri de felul ăsta, nu ar însemna că ei, dentistii ar muri de foame? Există grupul avocatilor care sunt interesati de gîlcevile noastre, a caselor funerare care se uită după mortii nostrii, a bancherilor care se bucură de naivitatea investitorilor, a fabricantilor de arme care cîstigă cu atît mai mult cu cît războaiele sînt mai multe si mai îndelungate, etc.
Ca treaba să-i meargă bine, cel interesat trage jar sub oala lui, face reclamă, face valuri pînă cînd prin sugestie aduce lucrurile acolo unde îi convine. Dacă dentistul ne sperie vorbindu-ne de dintii nostrii, într-un fel poate nici nu e prea rău. Rău e atunci cînd opinia publică (a celor care nu gîndesc, cum spunea cîndva Hubert Grenier) este fortata să creadă în iminenta unui pericol atotcuprinzător. Starea asta de psihoză generalizată este momentul în care grupul de interese schimbă directia „navei” spre portul ce-l interesează. Pasagerii, în panică, nu mai vor nimic decît să ajungă undeva, oriunde. Si la declansarea unui nou război, dacă e nevoie. Asta este ce se cheamă „conspiratie ”.
Conspiratiile de felul ăsta au stat la baza tuturor războaielor si în baza lor unii s-au super-îmbogătit vînzînd arme si unuia si celuilalt dintre beligeranti. Dacă un război nu poate fi pus la cale pentru că precedentul abia s-a încheiat, atunci se aranjează o criză mare. Cei ce mor cu miile sau sutele de mii în război, cei ce îsi iau zilele din disperare, sunt mijloacele prin care se ajunge la scopul scuzabil. Mor milioane de copii lipsiti de hrană, molimele bîntuie în lumea a treia, mii si mii de oameni îsi vînd rinichii si plămînii ca să „supravietuiască ”, veteranii războaielor bolesc si se sinucid si noi privim perplexi cum mai marii lumii din miliardari devin triliardari. Se spune că guvernul american e pregătit să cheltuiască în Irak, pînă la sfîrsitul războiului, peste două mii de miliarde de dolari , în timp ce în USA trăiesc sub limita sărăciei 36.5 milioane de oameni si în timp ce tot în USA în ciudata criză a caselor, 11 milioane de familii si-au pierdut locuintele. Să mai fie pe undeva vre-un rest de sperantă?
Discursurile analistilor, care par a avea acum o temă comună, reformarea capitalismului, sunt retinute si pline de scepticism. Capitalismul a înfrînt democratia sau e gata să o facă. Unii cred că orice reformă e deja tîrzie, altii că o miscare populară generalizată i-ar putea forta pe cei bogati să mai cedeze din profit. O asemenea idee a adus Bill Gates la Davos, la World Economic Forum, în ianuarie anul acesta. Asa spunea si Jean Chretien acum trei-patru ani într-un discurs în fata Adunării Generale a ONU. Cîinii latră, ursu’ trece.
Si totusi chiar dacă răul a devenit urias, ar mai fi o sansă: ca atunci cînd cu burta plină se întinde să îsi facă siesta, noi piticii să-i legăm de pămînt fiecare fir de păr, fiecare deget si nasture ca lui Guliver. Să se trezească si să nu-i vină să creadă. Dar asta numai dacă piticii mai sunt isteti, vioi si nu se ceartă între ei.
1.The Milken Institute Review- Jan. 2006- „Encore: Iraq Hemorrhage”
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 2/15/2008 |
Contact: |
|
|
