Inscriptie pe o carte : Pace
Ostenit de dulceata vietii în Mănăstirea Secu, unde odihneam de mai bine de o lună, musafir al unor fosti studenti - staretul si egumenul locului - pentru a înfrânge moleseala vietii de huzur cu care mă obisnuiseră, am plecat într-o bună dimineată pe calea singuratică a Schitului Icoana. Drumul acesta se înfige cu blândete între munti împăduriti bogat si necălcati de turisti. Lipsiti de coloarea violentă a prezentei lor, totdeauna însotită de muzica strident ritmată ce provine din radiocasetofoanele de care nu se pot despărti, înăltimilor le rămâne tihna majestuoasă ce te îndeamnă la meditatie si rugăciune. Cu cât te depărtezi mai mult de fabrica de cherestea pe lângă care treci vrând-nevrând, cu atât de afunzi mai adânc într-un ostrov al curătiei aerului, îmbălsămat de cetina coplesitoare din jur, o feciorelnică nevinovătie a timpilor de odinioară, pierduti pentru omul contemporan.
Nu întâmplător o apucasem pe drumul acesta. Mi se istorisise decuseară ceva ce mă înspăimântase, amintindu-mi în ce epocă trăiam si întărindu-mi scârba de lumea noastră si de propria-mi neputintă de a face ceva pentru schimbarea ei. Călcam anume pe calea limuzinelor oficiale din convoiul lui Nicolae Ceausescu, atunci când se îndrepta, o dată la câtiva ani, către cabana de vânătoare ascunsă pe una din culmile ce mă împrejmuiau, prin hătisurile neumblate decât doar de securisti. Alesesem acea sosea pentru a conjura blestemul provocat de viteza lor necuviincioasă, dispretuitoare a simplitătii naive din tărâmul acela de vis. Se pare că avea câte o astfel de cabană în fiece judet al tării, pe care nu avea timp să o viziteze aproape niciodată.
Totusi, fusese o dată la acest adăpost cinegetic învecinat traseului meu. Or, despre un amănunt al acelei vizite mi se vorbise în seara precedentă. Cu o săptămână înainte, dacă nu mai bine, de trecerea în viteză fulgerătoare a sirului de automobile nerusinat de luxoase, continând vânători improvizati, toate casele de pe marginea soselei, fără a fi sărită vreuna, fură vizitate de grupuri de dulăi în uniforme kaki cu petlite albastre, pentru inspectarea odăilor si a ogrăzii, în vederea observării a tot ce putea constitui o amenintare pentru seful statului. Ei nu ignorau că, desi plana o interdictie aspră asupra acestei ocupatii, zona ascundea braconajul localnicilor pieriti de foametea endemică ce bântuia orase si sate îngenunchiate de barbaria netoată a cincinalelor economice alcătuite fără minte. Mai exista o pricină de temere: localnicii ar fi putut îndrăzni să-si arate fără grijă mizeria de care căpetenia comunistilor nu voia să stie nimic. O refuza până si-n filme sau în emisiunile tv, chit că înfătisau români de acum două sau mai multe secole. Îl îngrozea faptul că tăranii contemporani nouă s-ar fi putut compara cu cei din trecut.
Cu prilejul acestor incursiuni sălbatice ale securistilor, li se tineau lectii gospodarilor si gospodinelor asupra purtării si tinutei obligatoriu de respectat la trecerea convoiului oficial. Oriunde s-ar fi găsit, în curte, grădină, livadă sau curtea de păsări, în pod, cosar sau în beci, oamenii se cuvenea, cu cea mai mare repeziciune, să se îndrepte către usa din spate a casei si să se încuie pe dinăuntru până ce aveau să fie înstiintati că li se îngăduia să-si vadă iarăsi de treburile obisnuite. În odaia din fată nu aveau permisiunea de a se apropia de ferestre, după ce le închideau grabnic si, dacă aveau, zăvorau pe dinăuntru obloanele. În lipsa acestora, trebuiau trase perdelele si să nu rămână umbră în apropierea lor. Era strict interzis să fie careva surprins că se uita afară, militienii postului din sat având în grijă stricta respectare a acestor indicatii.
Existau câteva elemente în această istorisire ce-mi răneau sufletul cu amintiri dureroase. Obloanele închise de la ferestre, interdictia apropierii de acestea, interdictia privirii pe fereastră afară, obligatia de a alerga într-un loc unde să nu ai contact cu semenii. Astfel de porunci se asemănau mult cu cele ce dirijau viata în închisorile pentru politici, pe unde trecusem în adolescentă. Inima mi se strângea de milă ascultând aceste relatări. Bietul plugar român împărtăsea, fără a sti, soarta detinutilor condamnati pentru ratiuni asa-zis politice, zăcând prin temnitele rosii. Nu numai că nu mai era stăpân pe munca sa, pe produsele acesteia, pe pământul lui, pe vitele si celelalte animale ale sale, pe uneltele agricole mostenite din părinti, pe dreptul la învătătură, pe viitorul copiilor săi, pe cinstea preotului si a învătătorilor din sat - sprijinul lui si sfatul său cel bun, dar nu mai era stăpân pe satisfacerea curiozitătii sale, pe dorinta de cunoastere a conducătorilor săi, pe văzul lui, pe libertatea sa de actiune, chiar de miscare. Eram profund indignat de cele ascultate. Întreg trecutul mi se revărsase în balta sufletului cu miasmele putrefactiei aduse peste vietile noastre de puterea-n stat. Simteam că nu mai aveau gust sfânt liturghiile ascultate, adulmecam urma diavolului prin asezările ce împrejmuiau locasul lui Dumnezeu.
Din nevoia curătirii duhului de invazia urâtului a cărei victimă mă aflam iar, decisesem să fac acest pelerinaj la binecuvântatele păduri neîntinate de spiritul comunismului.
Ziua se vestea splendidă, însorită fără a fi înăbusitoare, curată si îmbietoare la bucurie.
Din fata celei din urmă case întâlnite mă ademeni o priveliste neobisnuită, în totală discrepantă fată de gândurile negre ce mă bântuiau. Sta retrasă la vreo cincisprezece metri de marginea drumului, pe dreapta, rusinată parcă de sărăcia vizibilă în care se cufunda an de an. Un gard vechi mai rămăsese în picioare într-o parte a ogrăzii, iar altă aripă a lui sta prăvălită pe jumătate aiurea. La vreo doi pasi de usa de intrare, pe un scaun de bucătărie cu picioarele înfipte strâmb în glodul stropit cu iarbă, cu spatele la zidul fatadei coscovite, într-o umbră nesigură, din pricina adierii clătinând din loc, când si când, ramurile si frunzele ce o lăsau să cadă pe umerii săi, un bărbat. Mai curând înclina către vârsta de mijloc decât către tinerete. Era neras, după obiceiul celor mai multi locuitori ai satelor; în schimb se lăsa văzut de trecători învesmântat cuviincios. Acea pantaloni cenusii. Cămasa îi era era desfăcută la piept aproape până la jumătatea lui. Mânecile le avea suflecate până pe la coate. Nu-i citeam bine, din pricina depărtării, trăsăturile. Dar mi se păreau destinse, ale unui om fericit.
Pe fiecare dintre cele două picioare îndoite din genunchi, tinea câte un animal. De fapt, nu le tinea, ci acestea sedeau în delăsare, toropite de dragoste si de mângâierile lăsate să cadă asupă-le din podul palmelor iubitorului stăpân sau părinte. Un cucos încă pui si un motan. Bărbatul le distribuia simultan sau pe rând semnele căldurii sufletului său.
M-am oprit, surprins de apropierea îngăduitoare dintre dihănii, creată de iubirea stăpânului, egal împărtăsită lor. Era o imagine paradisiacă. Nu mă mai săturam de multa tihnă ce izvora din grupul celor trei. Omul m-a văzut si el. A simtit nevoia să-si explice situatia. A zis către mine: - “Prietenii mei...”
Rupându-mă cu greu de colbul unde mă tintuise tabloul celor trei, m-am întrebat în ce fel izbutea tăranul acela, cu cei doi prieteni ai săi, să-l sperie pe un comandant cu virtutile unui Nicolae Ceausescu.
|
Mihai Radulescu 2/5/2008 |
Contact: |
|
|
