Lumea pe dos : Diaspora este o realitate
Am cunoscut pe vremuri, la Ploiesti, o familie, parintii si doi baieti, doi frati cam de varsta mea, cu care am fost bun prieten: Radu si Alin Urziceanu.
Radu, fratele mai in varsta, era un talentat scriitor, dar extrem de incomod pentru regimul comunist; Alin, era doctor stomatolog, foarte serios si cu dragoste de munca, cu singura meteahna ca nu prea accepta pesches.
Parintii construisera o casa pe doua nivele, intr-o zona frumoasa a Ploiestiului si cu totii locuiau ca o familie armonioasa.
La un moment dat, prin anii 80, Radu a profitat de o excursie si a ramas in Germania, stabilindu-se la Frankfurt; cunostea germana si spera sa se realizeze in cele ale scrisului.
Cel mic, Alin, s-a insurat, a facut copii si a ramas pe mai departe sa ingrijeasca de cei batrani. Cei batrani, fiind batrani, au murit la un moment dat, si tot asa a facut si regimul comunist.
Radu s-a intors in tara si a cerut jumatate din casa. Alin, revoltat, a explicat ca, in timp ce Radu huzurea in capitalism, el a tras mata de coada la coada de benzina etc. si a avut grija de parinti, asa ca fara discutie casa e a lui si nu vede de ce sa o imparta. Evident ca exagera, caci Radu a avut multe de indurat, si in Germania, daca nu esti neamt, ai de tras tot mata de coada, chiar daca ii zice Katze. De aici, o ruptura iremediabila intre cei doi frati.
Evident, povestea nu e noua, o stim din Biblie, dar se pare ca una e Biblia si alta e viata. Povestea celor doi frati putem s-o extindem, cu putina bunavointa, la tot natul roman.
Radu reprezinta diaspora romaneasca, cea despre care se tot discuta atata, ca de, se pare ca alte probleme nu mai sunt.
Cuvantul diaspora provine din greaca, insemnand “a imprastia” (diaspeirein, dia- + speirein “a semana”), ceea ce inseamna ca nu oricine cade sub incidenta acestui termen.
Doar cu multa bunavointa am putea spune ca romanii emigranti au fost “imprastiati” de venirea rusilor si a comunistilor. De fapt, cum se intampla de obicei, este un abuz de limbaj si nimanui nu-i pasa. Nici chestiunea emigratiei nu e asa simpla.
Se spune adesea ca America, si in particular Canada, este o tara de imigranti. Nu e chiar asa. Englezii, spaniolii si francezii nu au venit ca imigranti ci ca si cuceritori; nici pomeneala de o diaspora engleza sau franceza.
Canada a fost considerata pamant francez si apoi, dupa nenorocitul “razboi de 7 ani”, pamant al coroanei engleze; deci un englez cand se muta in Canada, el era tot home.
Alta a fost situatia italienilor, grecilor, polonezilor si romanilor. Acestia au emigrat din cauza saraciei, a razboiului, a regimului politic sau fugind de politie.
Ca si in orice tara din Europa, si cei veniti in Lumea Noua au fost niste “venituri” inainte de toate si nu o diaspora. Diferenta a fost ca in Europa nimeni nu s-a gandit (sau daca s-a gandit nu a facut-o), pana la Hitler, sa extermineze o parte din europeni pentru false si aberante motive.
In Lumea Noua, dupa exterminarea constiincioasa in numele religiei si a civilizatiei a popoarelor autohtone, s-a facut un mare gol si spatiile intinse aveau nevoie de populatie.
Iata de ce regimul imigrantilor a evoluat in bine pentru imigranti (caci, sa nu uitam, pe vremuri si in Canada au fost probleme; de pilda, daca nu vorbeai acasa engleza, te putea turna vecinul si o pateai).
Relatia dintre “diaspora” romaneasca si Romania a fost totdeauna incurcata si povestea de la inceput cu cei doi frati ne face sa intelegem de ce. De pilda, este corect ca cei din afara tarii sa aiba drept de vot, sa decida soarta celor dinauntru, cand ei nu vor patimi decat indirect, daca alegerea e proasta?
Pe de alta parte, dinafara lucrurile se vad adesea mai obiectiv si votul adus de emigranti poate fi de un real ajutor pentru viitorul tarii.
Fara indoiala, romanii din afara tarii, ca si multe alte natii, contin tot felul de elemente, dar majoritatea au ramas romani cu trup si suflet, indiferent din ce motive au emigrat. Este o situatie care trebuie acceptata asa cum e.
E bine sa intelegem ca nu exista probleme insolubile, ci numai probleme prost puse.
Auzim adesea romani laudandu-se in gura mare ce popor deosebit suntem caci l-am avut pe Stefan cel Mare, pe Mihai Viteazul, pe Decebal.
Nu cred ca este cineva care sa il iubeasca mai mult pe Stefan cel Mare decat mine (desigur nu ma gandesc la fanatism sau la cazuri patologice); imi place de Stefan cel Mare chiar si pentru ca iubea mult femeile, caci el a intruchipat la romani cavalerul ideal, bun razboinic, curtenitor si dragastos cu femeile si supus total Bisericii ortodoxe. Asa au fost si marii cavaleri ai Cruciadelor.
La fel de multa admiratie am pentru Decebal, despre care am scris randuri cu miez. Dar de aici pana la a trai pe spinarea lor e un pas incomensurabil si chiar o blasfemie.
Pe vremuri, un tramvai a dat in masina mea din neatentia vatmanitei. Respectiva la judecata a cerut clementa, argumentand ca are 2 copii; i-am replicat ca, daca vrea, am sa fac, precum Stefan cel Mare, zece copii, daca e vorba sa ne batem in copii.
Tot asa cu trecutul istoric: nu ne putem bate cu alte natiuni in cine a avut regi mai viteji. Americanilor si chinezilor, de pilda, nu le pasa nici cat negru sub unghie de Decebal. Pe ei ii intereseaza cine sunt romanii astazi.
Categoric ca m-as bucura sa vad Romania rotunjita si bogata ca atunci dupa 1918. Dar la fel s-ar bucura bulgarul sau ungurul sau grecul…
Ce incercam sa formulam aici este ca trebuie sa traim timpul nostru, timpul prezent si sa dovedim cine suntem acum si aici.
Asta a incercat Eminescu sa transmita in Scrisoarea III, nu doar nostalgia trecutului glorios.
Viata se traieste nu din nostalgie in nostalgie, ci din realitate in realitate. E bine ca am avut un Mihai Viteazul, dar nu ne ajuta sa rezolvam problemele actuale.
E timpul sa acceptam realitatile asa cum sunt ele, bune, rele. Hic Rodos, hic salta.
“Diaspora” romaneasca exista si e o realitate. Ca de ce exista, ca ce face si ce drege, cat de bine traiesc membri ei sau cat de rau, nu asta e esential.
Fiindca e o copilarie sa se creada ca etichetele schimba ceva din fundamentele vietii. Romanul a trait si pe vremea vacaritului si pe vremea lui Vacaroiu. A trait si cu fanariotii si cu Ceausescu si cu matusa Tamara. A facut aceleasi gesturi de baza, oriunde ar fi fost.
“Diaspora” romaneasca nu e o problema, nu constituie un subiect care sa necesite discutii si controverse. Asa cum Eminescu nu e o problema, nici Decebal. Decebal si-a taiat gatul si l-am vazut pe Columna imortalizat; el si-a facut treaba. Eminescu si-a dat sufletul producand o opera geniala; si-a facut treaba.
Diaspora, asa amalgamata cum e, isi vede binisor de treaba ei.
Asa ca va invit pe toti “Noi, Romanii”, sa ne vedem de treaba.
Sa sarim din spinarea personajelor istorice si sa ne vedem de treaba, noi, cei de astazi, cat ne pricepem de bine.
Sa acceptam realitatile prezente ca date initiale si sa rezolvam problemele in consecinta.
Lumea de astazi este o lume mult prea complicata pentru a ne putea permite luxul sa ne ciondanim pe false pretexte, sa ne cautam nod in papura, caci si papura s-a saturat de mentalitatea asta de talcioc.
De cand Adam a fost alungat din rai toata omenirea traieste in diaspora.
Ar fi o nebunie sa speram ca, pentru a fi fericiti, vom muta inapoi lumea in rai; tot asa, nu putem muta romanii imigrati inapoi in Romania. Dar tare bine ar fi daca Romania ar incerca sa apara ca o gura de rai.
Publicatia Observatorul va invita, ca deobicei, la o discutie sincera si serioasa , prin rubricile sale, asupra relatiiilor care trebuie sa fie intre cei din diaspora si relatiile pe care diaspora trebuie sa le aiba cu tara mama.
|
Mircea Tamas 2/1/2008 |
Contact: |
|
|
