In cautarea spiritului pierdut - “Sarbatori, traditii, ritualuri, mituri…” de Julia Maria Cristea
“Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte/ Decat un nume, adunat pe-o carte/ In seara razvratita care vine/ De la strabunii mei, pana la tine/ Prin rapi si gropi adanci/ Suite de batranii mei pe branci/ Si care, tanar, sa le urci, te-asteapta/ Cartea mea-i, fiule, o treapta”. Asa isi incepea domnul Tudor Arghezi poemul “Testament”. O treapta este si cartea doamnei Julia Maria Cristea, “Sarbatori, traditii, ritualuri,mituri” . O treapta pentru un copil. Asa cum cartea, treapta pentru un copil, este ea insasi, un copil. Crescut cu ore lungi de invatatura. De studiu. De lectura a altor carti. De ganduri. De intrebari. Si raspunsuri.
Iata ce scrie in prefata cartii domnul Ion Ghinoiu: “ …o populatie care are anumite credinte, convingeri, conceptii, si traieste in conformitate cu acestea, chiar daca astazi ni se par false, absurde, arierate, este superioara unei populatii care ar detine toate adevarurile din lume, dar nu ar crede in ele, nu le-ar trai, si nu le-ar respecta”. Intr-adevar, citind capitole ale cartii, am avut sentimentul bizar al alunecarii abrupte, din modernitatea si confortul lumii contemporane, intr-o lume fantastica, in care superstitiile, panteismul, ritualurile pagane, imi copleseau saracele cunostinte crestine, de la care incercam, si incerc, sa gasesc o busola prin jungla civilizatiei de azi. Elementul comun, totusi, consta in aceea ca, in peisajul traditiilor poporului roman, alaturi de traditiile altor popoare ( caci cartea doamnei Julia Maria Cristea ofera o enciclopedie culturala a mai multor civilizatii si popoare ), oamenii lumilor si culturilor descrise credeau cu tarie in spirite, in duhuri, le inchinau acestora ritualuri specifice, le inglobau in calendarele existentei cu naturalete, firesc, si armonie. Asa cum cititorul atent poate numi cu usurinta superstitie elementele traditionale ale culturii arhaice, un cititor al timpurilor arhaice ar numi supersitie, relativ la cultura cuvilizatiilor de azi – cultul materialismului din care spiritualul, spiritele, si duhurile, au fost eviscerate, din care zeii au fost aneantizati, in numele progresului material. Dar daca duhurile si spiritele exista, daca viata noastra este o transhumanta catre o lume pur spirituala, cine se inseala? Culturile arhaice, sau cultura moderna, eviscerata de spirite?
Revenim, astfel, la celebrul pariu pe care filozoful Blaise Pascal ( intre altele, si inventatorul ruletei ) l-a oferit contemporanilor sai, si lumii: Pariati ca Dumnezeu exista ! Daca nu exista, nu veti avea nimic de pierdut! Daca exista, aveti totul de castigat! Se pare ca, in aceasta lumina, predecesorii nostri, chiar fara sa-l cunoasca pe Dumnezeu, personal, aveau o credinta, o intuitie a credintei, si , mai mult ca sigur, o intuitie bazata si pe experienta, si experiente, mult mai profunde.
Si apoi, de ce sa etichetez rapid - cu gandul inselator, poate, la duhovnicii de renume ai ortodoxismului - credintele populare ale poporului roman precrestin, drept superstitii? Apostolul Pavel, purtandu-si apostolatul prin Grecia, le-a vorbit grecilor astfel: Nobili greci, vizitand unul din mormintele cimitirelor voastre, am intalnit scris pe unul dintre ele urmatoarea inscriptie: Dumnezeului necunoscut. Pe acest Dumnezeu, pe care voi nu il cunoasteti, am venit sa vi-l fac cunoscut. Cate dintre ritualurile, datinile, traditiile, sarbatorile, miturile, poporului roman, nu se adreseaza aceluiasi Dumnezeu necunoscut, descoperit prin cumintenia vietii, fratia cu natura, respectarea cu sfintenie a ciclurilor ei de viata?
Cartea doamnei Julia Maria Cristea descopera frumusetea si credintele unei lumi de “rapi si gropi adanci”, “suite de batrani”, de stramosii nostri, cu adevarat, pe branci. Este lumea bucuriei lor, a victoriilor lor, sarbatorite cu armele spiritului.
“De la tatal meu am auzit atat de multe”, scrie doamna Julia Maria Cristea. “canta minunat si de bucurie si de jale” ( Intristeaza-te cu cei ce plang, bucura-te cu cei ce se bucura). “Doinele lui iti rupeau sufletul si, desi eram copil, plangeam de emotie, caci pe atunci nu stiam ce inseamna tristetea. Nimeni ca el nu traia atat de intens pricesnele pe care le canta in biserica Casa Domnului din Blaj, unde si acum exista langa altar, strana pe care e pusa o placuta de alama cu numele familiei – Dr. Av. Constantin Dinu Olteanu.
Au trecut zeci de ani de atunci si tot imi amintesc cuvintele celei mai frumoase Pricesne, care mi-a ramas pe retina sufletului ca un adevarat indreptar de viata. O redau aici, deoarece nu cred ca exista un ardelean, care sa nu fi auzit aceasta adevarata oda, inaltata Domnului:”Spune-mi mie Doamne, ce este omul/ Pe fata pamantului/ Praf si pulbere/ care-l bat vanturile/ Iara sufletul/ Este numai o scantea/ Doamne, Doamne, inaintea ta.”
“Sunt traditii pe care le-am cunoscut, ori vazute si traite, ori povestite de tatal meu, cu tristete si nostalgie ca “vremurile s-au schimbat” si s-au uitat datinile strabune, care ne definesc ca natiune. “Ne pierdem radacinile – spunea el ( tatal meu ) – si un popor fara radacini, ajunge sa fie precum ciulinii, dusi de vant pe coclauri”.
Peste trecerea inexorabila a timpului, poetul Tudor Arghezi isi continua Testamentul, asa cum doamna Julia Maria Cristea ne aminteste - cu eleganta a scrisului, documentare, si miez - traditiile, ritualurile, obiceiurile, miturile: “Ca sa schimbam acum, intaia oara/ sapa-n condei, si brazda-n calimara/ Batranii-au adunat, printre plavani/ Sudoarea muncii sutelor de ani/ Din graiul lor, cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Si leagane urmasilor stapani/ Si framantate, mii de saptamani/ Le-am prefacut in versuri si-n coroane/ Facui din zdrente muguri si icoane/ Veninul strans, l-am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea lui putere…/ Slova de foc si slova faurita/Imparechiate-n carte se marita,/Ca fierul cald imbratisat in cleste./Robul a scris-o, Domnul o citeste,/Far-a cunoaste ca-n adancul ei/Zace mania bunilor mei.”
Din aceeasi matca, din Chisinau, domnul Andrei Vartic pune corola de lumini spiritualitatii romanesti: „Nici un muºchi de pe faþa luminatã a bardului de la Mirceºti ( Vasile Alecsandri) nu s-a clintit a umilinþã intelectualã atunci când prezenta la Paris „Mioriþa”, „Toma Alimoº” sau „Monastirea Argeºului”. Revenea apoi în Þarã ºi raporta cu mândrie: România nu este o fundãturã a Europei, ci o capitalã a ei.”
|
Liviu Jianu 2/1/2008 |
Contact: |
|
|
