cu Theodor Cristian Popescu
Raluca Bălan: Înainte de a veni la interviu am aruncat o privire peste CV-ul tău si am descoperit două spectacole Shakespeare, un spectacol Tennesse Williams si unul Eugen Ionescu; în rest, spectacole cu piese din dramaturgia contemporană. Shakespeare, Williams si Ionescu au modificat cursul teatrului. Plecând de la această "descoperire", as vrea să-mi spui ce caută regizorul Theodor Cristian Popescu la un text de teatru atunci când se gândeste să-l monteze si, mai ales, ce anume trebuie să aibă acel text pentru a fi transformat într-un spectacol?
Theodor Cristian Popescu: De cele mai multe ori procesul nu este atât de constient. Ce caut pur si simplu la un text de teatru e un fel de incizie în complexitatea lumii. De fapt, la un moment dat, printr-un text se pare că ajungi cumva la vibratia lumii, ca într-o sectiune geologică: ai sansa să vezi straturile umanitătii, obiceiurile umane, familiale, psihologice, de toate naturile. Probabil că întâlnirea dintre un regizor si un text se produce pe coordonatele unei vibratii comune: unde sunt la un moment dat în evolutia mea personală, umană si ce anume văd eu printr-un fel de lupă care mi s-a pus în mână, si care-mi revelă ceva din lume printr-un text de teatru. Lucrurile sunt oarecum inconstiente. Pe de altă parte, eu stiu cum a pornit drumul ăsta, din când în când meditez la ceea ce fac, dar încă nu pot să trag niste concluzii cu valoare teoretică. Stiu că atunci când am pornit pe acest drum (pe mine m-a prins schimbarea din '89 fiind student în anul I), atunci când eu începeam să investighez ceea ce e teatrul si cum poate fi el folosit în întelegerea a ceea ce suntem noi, s-a produs brusc o schimbare colosală în jurul meu, si-atunci a trebuit, firesc, să mă întreb cu ce instrumente noi abordez acum realitatea care se schimba atât de repede. Si m-am orientat direct pe dramaturgia nouă, în principal cea britanică si americană, dramaturgia unui tip de societate care si-a impus într-un fel marca foarte puternic asupra lumii contemporane; mi se pare că suntem toti un pic anglofoni prin cultura americană si părintele ei, cultura britanică. Am început un drum deschis de această dramaturgie în speranta că găsesc un tip de teatralitate care să mă facă să înteleg cum anume lucrez eu ca regizor; nu neapărat în scriitura propriu-zisă, dar că lucrând un tip de scriitură care propune un anume tip de viziune a lumii, mai dur si mai transparent si mai contemporan pentru mine, nu voi exersa la infinit, ca într-o orchestră filarmonică, aceleasi bucăti de repertoriu clasic, ci voi încerca să aud sunetul lumii contemporane. Si de aici încolo, evolutia mea a parcurs tot felul de meandre.
R.B.: De fiecare dată când te uiti peste CV-ul unui regizor care are 13-14 ani de regie în spate, cum e cazul tău, găsesti aproape de fiecare dată un Cehov, Ibsen - autori de acest gen. Drumul tău ca si regizor s-a născut odată cu noua "formă" de a face teatru la noi în tară.
T.C.P.: Când am ales să plec si să călătoresc si să văd lumea si să mă stabilesc în altă parte si să mă echilibrez, mi s-a părut că îmi găsesc un punct de sprijin permanent în dramaturgia nouă, nu mi-a venit niciodată să ies din ea. Si desi din când în când am mai avut contact cu dramaturgia clasică, dar textele pe care le-am ales în acest caz sunt putin altfel: Ucigas fără simbrie al lui Ionescu e un text aproape uitat, Măsură pentru măsură si Coriolan sunt texte mai ciudate ale lui Shakespeare, socotite cumva de rangul doi - dar în care se întretaie tot felul de procedee si teme pe care mă interesa să le explorez, Auto-Da-Fe a lui Tennessee Williams e o piesă foarte scurtă, care a dat un spectacol de 25 de minute - foarte contemporan si foarte interesant ca text.
R.B.: Ai vorbit de dramaturgia contemporană. Acum faci un spectacol George F. Walker (Geniul crimei), autor care îsi montează mai toate piesele. Legat de acest fapt el spunea: "Vreau să mă asigur că spectacolele mele au viată. Nu-mi doresc o apropiere intelectuală fată de piesele mele, apropiere atât de apreciată în teatrul canadian de astăzi". Cum vezi această afirmatie a lui, mai ales partea referitoare la "apropierea intelectuală"?
T.C.P.: Sunt absolut de acord cu el. Nici eu nu mă apropii intelectual de textul lui, mă apropii tot visceral. E un tip de scriitură foarte aproape de un anume univers cinematografic si literar nord-american, de o componentă a acestui univers, care ascunde metafora, spre deosebire de teatrul nou european care îti explodează metafora în fată. Eu cred că multă lume va iesi de la spectacol si va spune "ce bine m-am amuzat!" si asta pentru că nivelurile lui secundare - care sunt si cele mai interesante - sunt atât de bine topite într-un mecanism comic negru aproape perfect, încât nici nu stii dacă merită să faci întotdeauna eforturi pentru a te duce la ele. Însă părerea mea e că un tip de piesă ca a lui poate să genereze imense satisfactii în receptori, dincolo de primul plan afisat.
R.B.: Într-adevăr, un spectacol George F. Walker poate fi perceput pe mai multe niveluri.
T.C.P.: Părerea mea e că va fi perceput pe mai multe niveluri de unii oameni, dar, ca un bun nord-american, George F. Walker încearcă să pună un nivel întâi foarte solid, un nivel întâi în care dacă nu ai chef să te gândesti la altceva decât la ceea ce se întâmplă, vei petrece o oră si douăzeci de minute excelente. Apoi, dacă vrei să te gândesti la ce vezi si la ce auzi, ai mai multe niveluri care încep să-ti vorbească despre propria ta viată. Mie mi s-a părut interesant, dacă vin în România după atâtia ani, să vin cu un astfel de tip de text, care nu e usor de lucrat aici pentru că pare foarte simplu ca mecanism comic, dar care are un univers foarte aparte, pe care sper să reusim să-l descoperim si să-l aducem la suprafată.
R.B.: În România George F. Walker e foarte putin cunoscut.
T.C.P.: Este un foarte mare autor canadian si va fi descoperit si va deveni un clasic si aici, asa cum este deja un clasic în repertoriul nord-american.
R.B.: Atunci când se vorbeste despre piesele lui George F. Walker se vorbeste despre comedii negre. Autorul si le intitulează "comedii serioase".
T.C.P.: Un autor ezită să-si eticheteze propria operă, pentru că el stie că operele lui reflectă lumea asa cum o vede el.
R.B.: Vorbeai putin mai devreme de nivelurile de receptare ale piesei. Interesant e modul în care a fost construită piesa - pe o structură ce se aseamănă cu cea a tragediei grecesti. Tragedia greacă, ca modalitate de a scrie teatru, s-a stins, ceea ce se păstrează însă azi e sentimentul tragicului. Tragedia a apărut în antichitate, apoi la Shakespeare - pe un fundal istoric si social aparte. Cum ar arăta o tragedie a mileniului III, având în vedere că fundalul pe care e proiectată societatea de azi are toate datele necesare aparitiei unor noi forme ale tragediei?
T.C.P.: E o discutie în care oamenii de teatru se lansează frecvent, întrebându-se unde e tragicul si care sunt formele pe care acesta le ia azi. E cert că tragicul îmbracă astăzi forme mult mai subterane, mult mai greu detectabile decât în Antichitate, în Renastere sau în Clasicismul francez unde autorul îsi anunta piesa ca fiind o tragedie în cinci acte si stiai că acolo vei avea de-a face cu un erou care încearcă să-si învingă destinul si esuează. Acum e mult mai subterană constructia, dar părerea mea e că tragedia nu a dispărut, iar la George F. Walker e foarte prezentă; ceea ce identificăm si ne uneste imediat e acel sentiment de revoltă neputincioasă împotriva a ceva ce nu controlăm, care e în spetă moartea, înscrisă direct în codul nostru genetic; si odată ce murim, si nu noi decidem asta, tipul nostru de revoltă prin care încercăm să schimbăm ceva e finalmente tragic.
R.B.: În tragedia antică eroii erau zei; la Shakespeare eroii erau regi; astăzi, eroii sunt reprezentati de "scursurile" societătii.
T.C.P.: În trecut circula ideea că formele cele mai înalte ale umanului se regăsesc într-un destin nobil, astăzi, din ce în ce mai mult, trecând prin Arthur Miller - care a propus un tip de erou obisnuit, dar care era totusi în clasa mijlocie - se explorează viata celor aflati în straturile cele mai de jos ale societătii - lupta insectelor de pe fundul mâlului pentru supravietuire nu e mai putin nobilă; această viziune care spune că destinul e la fel de tragic si pentru musculite precum si pentru tigru e absolut valabilă. Atunci când propui ca personaj principal perdantul, looser-ul, într-un fel pierderea e scrisă în el însusi, în codul lui genetic, din primele replici îti dai seama că acest personaj nu are nici o sansă si-atunci mecanismul dramatic se concentrează pe felul cum reuseste el să supravietuiască la încă o încercare si nu să convingă zeii, ci să mai trăiască cinci minute; e un tip mult mai comic, mult mai ironic, mai negru, dar, în fond, e vorba tot despre noi.
R.B.: De ce ai ales să faci acest spectacol, Geniul crimei, la Teatru 74?
T.C.P.: Pentru că mi se pare că un tip de spatiu ca al vostru, care e complet nou si care încearcă să anime un turn dintr-o cetate care, în perioada în care lucram eu la Tîrgu-Mures, era complet mort, e locul în care trebuie să intri si să iei contact cu o dramaturgie nouă si cu un tip de expresie care merge în simplitate si în adevăr. Mi s-a părut că acest text e pentru un spatiu ca al vostru - un text nou, care introduce pe piata românească un autor de care nu se va mai despărti teatrul românesc. Doresc, într-adevăr, ca, dacă vom reusi să ne apropiem cu spectacolul de ce cred eu acum, Geniul crimei să fie ca o bază a unui repertoriu pentru Teatru 74, un tip de spectacol care contine paliere multiple, dar care dă satisfactie în primul rând la primul nivel.
R.B.: Care ar fi fost reactia publicului român si cum ar fi primit el acest spectacol, dacă ar fi fost montat cu zece ani în urmă?
T.C.P.: Publicul românesc nu e unul care cauzează probleme, care se ridică, trânteste usa sau huiduieste pentru că un spectacol îi contrazice tipul de repere ale realitătii. El, în general, dacă nu aderă la propunerea ce i se face, măcar face efortul de a se gândi si dacă abandonează un spectacol o face cumva reflectând asupra a ceea ce i s-a întâmplat; nu e un public violent în reactii. Eu cred că factorul cel mai pozitiv în schimbarea teatrală din România e publicul, care acceptă realmente cu bucurie lucrurile noi.
R.B.: Publicul caută un teatru care să fie foarte aproape de el, pe care să-l înteleagă, care să nu fie ermetic.
T.C.P.: Teama de public a unor oameni de teatru mi se pare de fapt teama de ei însisi, teama de a explora zone care îi pun pe ei într-o stare de disconfort. De câte ori s-au propus în teatrul românesc demersuri artistice care ies din anumite tipare si care cer un anume tip de investitie din partea spectatorului - de la spectacolele lui Hausvater (au pus cătuse florilor...) si ale lui Andrei Serban (Trilogia antică), apărute imediat după '89, până la lucruri foarte contemporane din anii nostri făcute de regizori foarte tineri care pun în discutie orice tine de uman - publicul a răspuns întotdeauna. Nu stiu nici un caz, în teatrul românesc, de spectacol interesant omorât de public.
R.B.: Cât timp va trece până când dramaturgia românească va putea tine pasul cu ceea ce se întâmplă la nivelul inovatiei în ceea ce priveste spectacolul de teatru?
T.C.P.: Se va întâmpla mai repede decât credem noi. Semnele pe care le descopăr venind în tară la intervale periodice de timp sunt din ce în ce mai bune. Eu nu m-am asteptat ca tineri actori să ajungă să-si scrie piese atât de repede, cum se întâmplă acum în România; mi se părea un fenomen tipic nord-american sau occidental.
R.B.: Să ne întoarcem un pic la George F. Walker si la spectacolul Geniul crimei. Nu pot să încerc să "descos" acest spectacol, întrucât produsul finit încă nu a fost scos pe piată. Însă as vrea să stiu ce astepti tu de la spectacolul acesta?
T.C.P.: Astept un tip de impact foarte direct, foarte liber cu publicul si care să dea mai mult decât pare la prima receptare. Asa voi încerca să construiesc spectacolul, pe un prim plan foarte solid si foarte simplu, aproape transparent de simplu si planurile secundar, tertiar etc. puse acolo în foite transparente care pot fi detectate. Chiar dacă cineva preferă sau vrea sau poate să rămână numai la primul plan eu încerc să-l servesc cu tot ce sunt eu capabil să dau la momentul ăsta din viata mea si din evolutia mea. Scopul meu e ca toată lumea să se bucure în egală măsură, indiferent de nivelurile pe care le poate percepe. E un tip de teatru nou si pentru mine, ca directete si e foarte greu să fii simplu si nu mi-e usor să-l construiesc atât de brutal de simplu, dar încerc si sper să ne apropiem de ce e în mintea mea la ora asta, asa ca tip de spectacol si, dacă reusim, poate rămâne aici un obiect artistic interesant.
Communiqué
Compagnie Theodor Cristian Popescu
Chčres spectactices et chers spectateurs assidus du théâtre Prospero
Nous vous offrons, en pré-vente, le tarif préférentiel de 22$ pour le spectacle La Femme d’avant valide pour la semaine du 12 au 16 février. Vous avez jusqu’au 9 février pour vous prévaloir de ce tarif en téléphonant ŕ la billetterie du théâtre Prospero au 514 526-6582.
La Compagnie Théodor Cristian Popescu présente
LA FEMME D’AVANT de Roland Schimmelpfennig
Du 12 février au 1 mars 2008, du mardi au samedi ŕ 20 h
LA FEMME D’AVANT D e Roland Schimmelpfennig
Mise en scčne Theodor Cristian Popescu
Traduction Bernard Chartreux et Eberh ard Spreng
Avec Sach a Samar, Chantal Dumoulin, Cristina Toma,
H ubert Lemire, Livia Sassoli
Concepteurs Jonas Veroff-Bouch ard , Lányi Fruzsina,
Nicolas Descôteaux
Premičre médiatique le 14 février 20 0 8 ŕ 20 h
Grand e salle du Théâtre Prospero
1371, Ontario Est
D u 12 février au 1 mars 20 0 8
D u mard i au samed i ŕ 20 h
Relations d e presse: Linda Soucy
(514) 524-70 66
lscom@ vid eotron.ca
" Je jure que je t'aimerai toujours "
Ces paroles, Frank les a prononcées voici une vingtaine d ’années, au cours
d 'un été. D epuis, elles n'ont cessé d e résonner dans l'esprit d e Romy
Vogtländ er. Aujourd 'h ui, au nom d e cette promesse adolescente, elle vient
réclamer son dű, s'immisçant avec d étermination dans la vie d e cet h omme
marié et pčre d e famille. Pour lui, ces mots du passé n'évoquent qu'un vague
souvenir; pour elle, ils ont valeur d e contrat.
Moment d 'affrontement oů les réalités s'entrech oquent et les logiques
s'affrontent au point d e faire éclater le temps et vaciller la raison.
L'Allemand Roland Sch immelpfennig est, ŕ 39 ans, une figure
incontournable d e la scčne contemporaine. Ses pičces arborescentes
expriment par la forme et le fond le caractčre aléatoire d e nos existences
peuplées d e ręves d 'ord re, d 'ach čvement et d e paix, quand tout n'est que
d ésord re créateur et ch aos. Avec pour seul vecteur, les passions h umaines.
En créant La femme d ’avant, le metteur en scčne Th eodor Cristian Popescu
clôt le cycle Sch immelpfennig entamé avec Push up, réalisé avec les
finissants d e l’École Supérieure d e Th éâtre d e l’UQAM en 20 0 5 et présenté
au Festival International d e Th éâtre d e Sibiu en 20 0 6, et continué avec
Une nuit arabe, présenté en coproduction avec le Th éâtre d e Quat’Sous en
janvier- février 20 0 7.
nota observator:
interviul preluat dupa : http://teatru74.ro/?id=64
|
Raluca Bălan 2/1/2008 |
Contact: |
|
|
