Legende : Povestea Amazoanelor
O poveste de demult, când străbunicele voastre, nevestele primilor geto-daci, erau cele mai viteze femei din vremea aceea.
Pentru că tara era atunci cârmuită de femei, legende spune că se numea Femina.
- Dar cum se numeau?
- Le zicea amazoane. Ele umblau călare mai bine decât bărbatii. Aveau brate tari, ochi ageri si inimi calde. Din fugă săreau de pe un cal pe altul. Puteau călări pe sub burta calului. Regina lor se numea Pentesileea si se zicea despre ea că ar fi fost nepoata unui zeu din adâncile păduri ale Carpatilor.
- Era frumoasă regina?
- Da, era mai frumoasă decât Afrodita despre care atâta se povesteste. Înspre miazănoapte de gurile Istrului se pripăsiseră strămosii scitilor, un neam de războinici ce trăiau din jafuri si prăzi, ba se spunea despre ei că mâncau prinsii din lupte.
Amazoanele întăriseră paza vadurilor de la gurile Istrului, apărându-le cu vitejie când vrăjmasii încercau să le cotropească tara.
Odată, la o sărbătoare, bărbatii s-au întrecut în prea multă degustare a vinului, încât trei zile si trei nopti nu s-au mai oprit din cântece si jocuri. Dar când i-a coplesit oboseala si aburul băuturii, au căzut ca bustenii, încât nimeni nu-i mai putut urni de lângă amforele golite si sparte.
În acest timp, iscoadele au prins de veste că vrăjmasii se pregătesc să treacă Istrul. S-au aprins focurile din movilă în movilă, semn că se apropia primejdia. Amazoanele au dat să-si trezească bărbatii, dar ti-ai găsit să-i poată urni din loc. Bolovani!
Atunci Pentesileea, regina lor, supărată, a poruncit bătrânilor si băietandrilor să-i lege burduf pe cei adormiti si asa să-i lasă până se vor întoarce ele, de la Istru. Le-a mai poruncit să-si ia arcurile, săgetile si sulitele si să încalece; în frunte ce ea au pornit să întâmpine si să izgonească vrăjmasii. Cailor le crescuseră aripi la picioare, nici vântul nu-i putea întrece. Zburau, nu fugeau!
Vrăjmasii trecuseră Istrul si înaintau cu grijă. Când au văzut că dintr-un nor de praf, cu iuteala gândului, se reped amazoanele spre ei ca niste zeite invincibile cu pletele în vânt si cu arcurile încordate, Căpetenia hoardei a strigat la ai lui: „Nu le ucideti! Le prindem de vii! Sânt prea fru …” si până să-si termine vorba, amazoanele au si slobozit o grindină de săgeti, secerând pe cei din primele rânduri. Au ras si vrăjmasii, dar nu le-au putut nimeri, căci într-o clipă amazoanele au si alunecat sub cai, de unde au săgetat altă ploaie de săgeti, doborând al doilea val de dusmani. Năvălitorii erau buimăciti. Si, până să-si dea seama, amazoanele cu o vitejie năprasnică s-au repezit cu sulitele si cu copitele ascutite ale cailor cu care au spintecat tot ce le iesea în cale. Vrăjmasii le-au crezut acum duhurile războiului si, îngroziti, cei rămasi în viată au luat-o la sănătoasa, aruncându-se în Istru. După biruintă, amazoanele s-au în trap domol la Cetatea de scaun Tamer, unde au găsit bărbatii legati asa cum îi lăsaseră.
A doua zi, după porunca reginei, s-a adunat toată lumea în jurul celor ce încă mai dormeau bustean. Au turnat peste ei găleti cu apă rece până i-au trezit bine.
Pentesileea a stârnit nevestele, fiicele si băietandrii în jurul dezmeticitilor. I-a mustrat apoi în fata lor:
- Bărbati sunteti voi? Luptători sunteti? Mai fricosi si mai slabi decât noi muierile! Întrebati-vă nevestele, fetele si flăcăiandrii să vă spună unde am fost ieri si ce am făcut noi acolo. Rusine să vă fie!
Bărbatii au lăsat privirile în jos. N-aveau ce spune.
- Ce zice bătrânul bătrânilor, cum să-i facem de râsul lumii, să le pese?
- Zic să-i rusinăm în fata fratilor nostri, geto-dacii de la apus de Istru, stiind că nimic nu-i mai umilitor decât să fii de râsul muierilor, iar acum si de râsul vecinilor.
- Asa să fie, zise regina, să li se dea pâine si apă, să fie legati de o mână si un picior, aruncati în care si peste Istru cu ei, să-i dăm în seama primului taraboste.
Pedeapsa a fost aspră si s-a săvârsit întocmai, pentru că datorită vitejiei, dreptătii si bunătătii ei regina Pentesileea era iubită si ascultată fără cârtire, de toată suflarea omenească din Femina.
Odată, după o iarnă mai aprigă decât cea de acum, în urma unei furtuni năprasnice, saptezeci de corăbieri au fost aruncati de valuri aici pe tărmul amazoanelor.
Nu s-au înecat pentru că corăbierii stiau să înoate.
- Ce facem cu ei, sunt mai mult morti decât vii? A întrebat pe regină o amazoană.
- Îi îngrijim până se înzdrăvenesc.
- Dar după ce prind puteri? A mai întrebat si sora reginei, Gema.
- Atunci îi folosim la îndeletnicirile necunoscute de noi, după ce aflăm ce meserii au avut în tara lor.
Amazoanele le-au dat corăbierilor hrană si adăpost, în care timp ei au deprins usor limba femeilor.
Într-una din zile, sora reginei s-a dus să vadă cum le merge sănătatea corăbierilor.
- Cum te numesti si ce meserie ai avut în tara ta? L-a întrebat Gema pe cel mai chipes corăbier.
- Sânt marangoz si mă cheamă Filos.
- Nu stiu ce-i aia marangoz.
- Marangoz înseamnă dulgher de corăbii.
- Te întreb si eu, zise marangozul, ce soartă ne hotărâti?
- Am să-ti spun când ne-om mai vedea.
Si a plecat fata cu ochii voinicului înfipti în inimă. Căci îndată ce-l văzuse fata se si îndrăgostise de băiat.
Gema i-a spus reginei că a vorbit cu corăbierul. După trei zile s-a dus iar la Filos, spunându-i:
- Dacă zici că esti marangoz, ce-ai căutat pe corabie?
- Călătorim si noi pe ape, ca atunci când se strică corabia s-o putem repara.
- Eu zbor cu calul meu pe uscat, dar nu stiu de m-as încumeta pe mare, mai cu seamă de când v-am cules prăpăditi de pe malul mării.
- Câteodată un rău poate fi folosit spre binele omului.
- Nu înteleg ce vrei să spui, zise Gema.
- Vreau să zic că dacă nu ne amăgea Latronesul cu focuri în noapte pe insula lui si furtuna care ne-a aruncat aici, nu v-am fi cunoscut pe voi, despre care la început am crezut că neîngrăsati ca să ne vindeti scitilor, să ne sacrifice. Dar după ce am auzit despre vitejia si rânduiala vietii de aici, ne-am dat seama că ne aflăm pe mâini bune, zise Filos.
- Îmi place cum ai vorbit despre noi, îi răspunde Gema bucuroasă.
- Ti-ar place si mai mult dacă ai vedea un răsărit de soare pe mare, sau o noapte cu lună plină în leagănul molcom al corăbiei care taie lin oglinda cristalină a apei de stelele cerului…
- Este frumos ce-mi spui.
- Încă nu ti-am spus frumusetea insulelor cu grădini de vis, forfota porturilor, a oraselor cu palate de marmură si aur pe care le vedem în călătoriile noastre pe apă.
Fata a stat putin pe gânduri apoi i-a spus corăbierului:
- Am să vorbesc cu sora mea, regina, să te elibereze.
- Nu primesc decât dacă ne eliberează pe toti. Mai spune-i reginei că aproape de tărmul vostru este o insulă cu un templu plin cu comori cu piatra soarelui(chihlimbar) si multe podoabe scumpe si strălucitoare, mai cu seamă pentru voi femeile.
Gema a alergat la regină si i-a spus tot ce a auzise de la corăbier.
- Să mi-l aduci aici să vorbesc si eu cu el, porunci regina. I l-a adus îndată.
- Este adevărat ce i-ai spus surorii mele, sau esti min…
- Nu sânt mincinos, stăpână. Dacă ne ajutati, într-un pătrar de ziuă ne putem duce în insula zeului.
- Cu ce să vă ajut, spune, cu ce?!
- Cu învoirea de a tăia atâti copaci din pădurile voastre, câti ne trebuie pentru trei corăbii, în care timp femeile tale să teasă pânză albă.
- Ce faceti cu pânza?
- Să facem aripi corăbiilor cu care să zburăm si noi sub vânt, dar atât de repede cum zburati voi pe caii vostri.
- Bine, zise regina, mă învoiesc, dar nu mi-ai spus cine-i stăpânul insulei. De ce mi-ai ascuns?
- N-am vrut să vă sperii de acum. Stăpân este Latrones, despre care corăbierii spun că ar fi zeu, iar altii zic că este balaur.
- Nu mă tem eu de zei. Tata a fost nepotul zeului războiului.
- Dacă zici că esti fiică de zeu, ne ducem fără teamă, zise Filos.
Au fost dusi marinarii si marangozii în pădurile Babadacilor si, după scurt timp, în marginea mării de lângă Tamer, trei corăbii falnice se legănau asteptând să fie pornite la insula zeului. Pe locul jertfelor s-a pregătit sărbătoarea plecării pe mare.
- Lumea s-a adunat? Întreabă regina.
- S-a adunat.
- Si corăbierii?
- Si ei.
Să mergem si noi. Cum au ajuns, poporul a salutat cu mâna dreaptă pe inimă. Regina a răspuns la fel si a poruncit:
- Aduceti amforele cu apa de la Istru si de Euxinia! I l-ea dat Ursu. Acum dati-mi amfora mare cu apă de izvor si pe cea mică cu sânge amestecat. Gema i le-a adus dinainte. Acum regina ajutată de Glariza, au golit cele două amfore în cea mare, turnând apoi continutul amforei mici, după care cu un somoiog mare, făcut din fire de colilie albă, a stropit tot poporul, în timp ce regina însotită de amazoane au cântat:
„Zamolmitra, dioi, dioi, dioi,
Imesa bloi, bloi, blo,i
Macante trausi na dromos
Tazicasu bloi, bloi, bloi,
Zamolmitra dioi, dioi, dio!.”
Corăbierii au rămas încântati de farmecul melodiei.
Filos s-a apropiat de Gema întrebând-o:
- Ce-i cu apele si sângele amestecat?
- Pentru noi apa Istrului este sfântă. Ea ne potoleste setea când e secetă si nu ne aruncă, asa cum v-a azvârlit pe voi Euxinia.
- Dar cu sângele ce mai este?
Gema i-a răspuns lui Filos că în amfora mică era amestecat sânge de căprioară cu sânge de armăsar si tot atât suc de fructe si flori.
- Si ce rost are amestecul acesta?
- Are rostul că în timp de pace să fim ca florile si plăcute ca fructele dulci, iar în luptă să fim sălbatice ca armăsarii flămânzi si zvelte ca si căprioarele pădurii.
- Abia acum înteleg credinta voastră. Cine vă învată toate acestea? De la cine le stiti? Mai întrebă Filos.
- Le stim de la strămosii nostri întelepti.
- N-am văzut nici unul printre voi.
- Nai putut să-i vezi pentru că ei locuiesc în pesterile de la Gura Gobrozei, de la Adomos si în cea de lângă Galateea.
- Atunci cum vă învată?
- Ne învată de două ori pe an, când ies din pesteri la sărbătorile primăverii si ale toamnei.
- Cine-i zeul vostru, cui vă închinati?
- Este Zalmoxis. Dacă vrei să stii mai multe despre noi, întreabă-l pe Ursu, bătrânul bătrânilor, cum îi zice regina.
A doua zi în zori, ca niste lebede uriase, corăbiile încărcate cu amazoane, cu cai si arme, au pornit spre insula zeului. Pe mare amazoanelor le-a plăcut legănatul corăbiilor, sclipirea valurilor sub poleiala de aur a soarelui si cântecele corăbierilor bucurosi că sunt pe mare.
Cum au ajuns au înconjurat insula si au sărit cu caii din corăbii pe mal, printre stâncile din jur.
Cei patru pândari ce stăteau de pază în cele patru colturi ale insulei au alergat la templu spunând latronesului:
- Stăpâne, suntem pierduti. Din fiecare stâncă din jurul nostru au răsărit sute de amazoane si zeci de corăbieri.
- Nu vă temeti, ati uitat de copaci? Stati aici, să privim din turn.
În acest timp, regina Pentesileea a poruncit să se taie brâul de copaci din jurul insulei, dar din fiecare copac doborât iesea câte un rechin cu solzi de fier. Când erau loviti cu securile, din ochii si din solzii lor ieseau văpăi de foc.
Amazoanele, văzând primejdia, au tras săgeti în ochii rechinilor, care de durere s-au aruncat în mare.
Când au ajuns cu tăiatul brâului de arbori din jurul lăcasului, acum din copacii loviti se iveau broaste testoase cât bolovanii, cu carapacea din cremene si când erau lovite, scântei ieseau din securi, iar când scoteau capetele aruncau flăcări din gură.
Amazoanele au sărit cu caii peste ele si cum scoteau capul le si străpungeau cu sulita, omorându-le pe loc. Latronesul privea din turnul asezării. Când a văzut izbânda femeilor a spus slugilor:
- Astea sânt fiicele getilor de la Istru. Cunosc vitejia lor, dar nu stiu cum au îndrăznit să vină până aici. Du-te, Ian, si întreabă-le ce caută în insula mea.
Servul s-a dus, dar regina Pentesileea i-a spus că vrea să vorbească cu stăpânul insulei.
- Cu mine n-are ce vorbi, zise latronesul înfuriat si trântindu-se odată pe pământ s-a prefăcut într-un balaur fioros, acoperit cu solzi de granit si s-a repezit spre amazoane. Când bărbatii îl loveau, topoarele se frângeau. Balaurul s-a luat după ei. Atunci amazoanele cu un pâlc de călărete s-au aruncat pe coada balaurului si alte două pâlcuri din două părti deodată i-au săgetat ochii si urechile, încât l-au orbit si l-au surzit deodată. Fiara a urlat de durere, s-a rostogolit de trei ori si s-a ridicat în chip de latrones.
Amazoanele, gata să-l săgeteze.
- Nu trageti, strigă regina uimită de frumusetea latronesului.
- Trageti! Spune el cu ochii la regină.
- Nu trageti, porunci Pentesileea, vreau să ne întelegem omeneste.
- Ne întelegem dacă îmi spuneti ce căutati în insula mea.
- Am venit să-ti luăm comorile adunate de la miile de corăbierii jefuiti de tine.
- Si ce o să faceti cu bogătiile mele?
- Dar tu ce ai să faci cu ele?
- Eu le voi mări tot mai mult.
- Noi le vom împărti, zise regina, tu esti unul, noi suntem sute.
- Rămâneti aici si ale voastre să fie toate bogătiile mele.
- Nu ne părăsim tara pentru comorile lumii.
- Atunci ce ati mai venit aici unde eu sânt stăpânul si zeul Euxiniei?
- Esti un zeu mincinos. Nu esti zeu, esti piratul, latronesul mării! Atragi prin flăcări noaptea naufragiatii si când li se sparg corăbiile de stânci, îi jefuiesti si îi ucizi, în loc să-i ajuti să-si scape viata. Acestia, zise regina, arătându-i pe corăbieri, au avut noroc că i-au adus valurile pe meleagurile noastre. Acum trebuie să le facem dreptate! Luati-l, Filos cu sapte de-ai tăi si legati-l de un catarg, dar vedeti să nu se trântească jos.
- De ce să nu se trântească? Întrebă Gema, sora reginei.
- Pentru că atunci îl pierdem, spuse bătrânul Ursu, se preface în cine stie ce lighioană si ne mai dă de furcă.
După ce au luat comoara din temnita clădirii, amazoanele cu corăbierii au plecat înapoi în Femina. A treia zi au tinut sfatul alcătuit din regina Pentesileea, bătrânul bătrânilor si Glariza. Îndată ce au hotărât în sfat ce să facă cu comoara si corăbiile, pe locul de jertfă, bătrânul Ursu cu un glas de tunet a dat grai hotărârii care suna asa: O corabie să fie dăruită corăbierilor, să fie liberi să plece în tara lor. Alta să fie dăruită celor patru foste slugi ale latronesului si matrozilor care vor să rămână în insulă, pentru ajutorarea naufragiatilor, iar a treia să rămână în stăpânirea noastră.
De asemeni, a mai hotărât sfatul ca a treia parte din comoară să li se dea corăbierilor, altă treime să fie trimisă fratilor nostri, geto-dacii, de pe Istru, care ne-au găzduit bărbatii, drept plată si ajutor.
Latronesul să fie luat de corăbieri si vândut grecilor, să-l folosească în războaiele lor, iar pe marangozul Filos îl rugăm să mai rămână aici, să ne învete meseria călătoriilor pe apă. Filos a rămas bucuros, după ce si-a luat rămas bun de la ceilalti camarazi ai lui, care au plecat cu pânzele întinse cântând.
După plecarea lor, regina a hotărât nunta Gemei cu Filos odată cu întoarcerea bărbatilor de la fratii geto-daci. Au început pregătirile de nuntă. Acum Gema se întâlnea zilnic cu Filos.
- Să stii, Filos, că nunta noastră se va face în târgul Histerna de lângă pestera Gura Gobrozei.
- De ce tocmai acolo si nu aici în Tamer, unde văd că se adună sute de amfore pline cu nu stiu ce?
- Amforele sunt pline cu suc de fructe amestecat cu miere si subtiat cu apă din Istru. Să mai stii că nunta se face acolo, odată cu sărbătorirea primăverii, când marele preot ne va binecuvânta armele caii, si ne va cununa. Atunci amforele vor fi golite în cântece si dansuri, după datina strămosilor nostri.
Acum toate drumurile dintre Tamer si Histerna erau un dute-vino de amazoane, bărbati si care încărcate cu amfore pline, ce se îndreptau spre târgul de la poalele dealului, în care tăinuia pestera sfântă. Venise si ziua nuntii si a primăverii. Deasupra si în jurul pesterii erau însiruiti cântăreti din fluiere de os, ciobănesti, si din cavaluri haiducesti, iar mai jos un pâlc de tobosari si trâmbitasi.
Pe sesul de la poalele pesterii, bărbatii si amazoanele erau rânduiti o parte si alta călări, carele cu bătrânii în ele pe latura dintre ei, iar la mijloc regina Pentesileea între Ursu si Glariza, avea în fată pe Gemina si Filos, toti îmbrăcati în alb si cu fata spre pesteră. Când Pentesileea regina a fluturat o năframă albă, au bătut tobele. După altă fluturare, a răsunat valea de cântecele fluierarilor si ale trâmbitasilor. La a treia fluturarea a năframei, toată valea s-a umplut de o tăcere prelungă. Gura pesterii s-a luminat si din ea s-a arătat un dac înalt, cu o frunte lată, cu o podoabă de plete ce-i cădeau coliile pe ceafă, ca si barba-i zburlită usor de adierea unui zvon de zefir. A ridicat bătrânul bratele-i osoase de sub mânicile largi ale vesmântului său cenusiu, cu mâinile într-un fel de binecuvântare, apoi si-a oprit mâna dreaptă în dreptul inimii, iar cu stânga ridicată în sus, marele preot Durbaneu a grăit puternic:
- Pace si apărare, pace în libertate, pace în bucuria tuturor, iar vouă, tinerilor, unire, iubire si … si nu si-a terminat preotul vorba, fiind întrerupt de zbieretele ce veneau în fugă strigând:
- Fumegă movilele, vin scitii, săriti!
Nimeni nu s-a clintit. Un murmur sec a trecut prin multime si caii au început să necheze înfundat. La o poruncă scurtă a reginei, au golit amforele în pârâul de lângă izvor, au trecut cu caii prin apă si de acolo în goană nebună nimeni nu i-a mai oprit până dincolo de târgul Babadacilor. Scitii s-au repezit spre mijlocul apărătorilor, unde înaintau bărbatii. Amazoanele se despărtiseră în două pâlcuri mari, unul condus de Pentesileea si celălalt, de Gemina, pe alături, depăsind bărbatii, le-au căzut vrăjmasilor în spate, din două părti deodată. După o luptă cum nu s-a mai văzut de când sânt valuri pe mare, de când soarele e pe cer si de când bat vântoase prin Scitia Minoră, vrăjmasii au fost măturati din tară. Amazoanele însă au fost zdrobite de durere, căci regina lor fusese rănită de moarte, ea fiind în primele rânduri de luptătoare. Înainte de a-si da sfârsitul, regina l-a chemat pe Bătrânul Ursu si i-a spus cu glasul stins:
- Destul ati ascultat de femei, de acum să mai conducă si bărbatii. Să vadă si ei cât îi de greu. Faceti sfat si alegeti pe cel mai destoinic si mai viteaz. Eu plec la Zmolmitra. Să-mi face-ti rânduielile mortii în fata pesterii sfinte de la Gura Gobrozei.
Si a închis ochii pentru vecie, aceea ce fusese Pentesileea, frumoasa si viteaza regină a amazoanelor. Si după ce trupul ei a fost prefăcut în cenusă lângă pestera sfântă, dansurile si petrecerea arderii au tinut trei zile după datina lor.
După alte sapte zile, Filos i-a spus Geminei:
- Stiu cât de greu ti-a fost ca să înseli durerea sufletului cu veselia prefăcută a obiceiului vostru, de a petrece la moarte; dar o curiozitate îmi roade mintea.
- Ce vrei să stii?
- Nu înteleg ce puteri năzdrăvane ati avut voi atunci la insulă, când ati omorât monstrii ce ieseau din fiecare copac doborât de noi si de ce n-ati folosit acea vrajă si la apărarea bunei voastre regine?
- Această vrajă o avem numai odată la sapte ani, asa că este bine să nu mai pomenim despre ea. O vor povesti si altii, n-ai grijă.
... Si asa a ajuns povestea peste văi si peste dealuri, peste ale Istrului valuri, de-a lungul tării până la malurile mării, despre vitejia, frumusetea, întelepciunea si bunătatea femeilor primilor nostri strămosi geto-dacii.
|
Mitel Popa 1/20/2008 |
Contact: |
|
|
