Pe teme de psihologie ( XXXVI) - Ion Zamfirescu : un corifeu despre personalitate si cultura ( 2 )
“Personalitatea nu se capata, ci se cucereste”, spune profesorul Ion Zamfirescu à propos de dificultatile ce trebuie sa fie invinse in dobandirea, pastrarea si raspandirea culturii. Cultura adevarata se integreaza lent si metodic. “E nevoie…de atitudinile libere si personale ale eului sensibil. E nevoie de reculegeri, de interiorizari, de libertati intime, de o functionare neingradita a simtului critic”. In lume au fost intotdeauna forte care s-au opus nevoii de singularizare, de gandire intima a creatorului de cultura, forte nivelatoare, sustinatoare de idei sablon, de idealuri colectiviste, excluzand total sau minimalizand individualismul. Cultura presupune, de asemeni, si o anumita visare, “un simt artistic al vietii”– dupa expresia autorului, dar, din pacate, astfel de inclinari specifice sunt contracarate de dezvoltarea impetuoasa a tehnicii care impune o anumita standardizare, aspectul material al civilizatiei prevaleaza in raport cu partea spirituala, cu traditiile, intretinand “iluzia periculoasa” ca manuirea masinilor performante “poate forma totusi un om, ca ii poate acoperi convenabil o buna intindere a nevoilor lui sufletesti.Pledand pentru cultul formelor clasice, care se constituie intr-o alta trasatura necesara a culturii, studiul la care ne referim motiveaza orientarea respectiva prin armonia, unitatea, echilibrul acestor forme – propice pentru gandirea, inspiratia si viziunea creatoare a omului, cultura trebuind “sa ne apara ca o realitate exegetica”. Tot in formele clasice se regasesc regulile “adevarate, eficiente” care ii asigura culturii soliditatea si unitatea interioara, rezistenta fata de tendintele negative, neavenite – caci exista adversari si pentru stilurile clasice ale culturii. Fiecare epoca vine cu noutatile ei – si acestea “prind” fiindca sunt mai usor de inteles, nu presupun adancimea grava in plan sufletesc a stilului clasic. Unele dintre noutati se impun potrivit legii progresului si sunt omologate ca valabile in campul culturii. Altele, insa, poate cele mai multe, se pierd. “Iar cand esecul unora din aceste experiente este atat de vizibil, incat lumea simte nevoia unor reactiuni cu mare putere reparatoare, se aud, programatic, indemnuri ca acestea : “inapoi la intelepciunea batraneasca !”, “inapoi la cultul traditiei, al familiei, al bisericii !”, “inapoi la Kant !”etc” Exemple privind rezistenta si contradictiile intampinate de linia clasica a culturii putem gasi in orice domeniu al vietii spirituale – in religie, in arta, pana si in stiinta (indepartarea metodei fiindca ea ar limita, chipurile, elanurile omenesti, acreditarea unor teorii a caror valabilitate este contestata ori contestabila etc.), ca sa nu mai vorbim despre filosofie si morala (doctrine sceptice, agnostice, cinice etc. In domeniile spiritului exista o lupta grea, cu adancime, categoric mai grea decat lupta cu domeniile materiei. “Ce ramane, deci, cert e faptul acesta : ca pe umerii omului-personalitate apasa raspunderea celei mai grele, dar si celei mai esentiale lupte din viata umanitatii, lupta pentru cultura”. Autorul cauta sa raspunda si la intrebarea – Cum trebuie inteleasa victoria personalitatii in lupta sa pentru cultura cu diferitele adversitati ? Ca in orice lupta, ar trebui sa existe invingatori si invinsi, dar in lupta pentru cultura lucrurile nu stau chiar asa, ci este vorba de un proces, de un “mare lant procesual” in care “infrangerile nu sunt infrangeri pure si nici victoriile nu sunt victorii absolute”. Omul – creator si purtator de cultura se bucura, dar si sufera. Deci, “nu s-ar putea spune ca…personalitatea ar fi invinsa in sensul care da acestui fapt un inteles de abdicare si de lichidare a unui proces sau a unei nazuinte. Mai degraba se poate spune contrariul : ca personalitatea va fi intotdeauna triumfatoare”. In munca scriitorilor, poetilor, artistilor, renuntarile la unele pagini scrise, la unele lucrari incepute, pentru a fi reluat lucrul la operele respective in alta viziune – sunt trepte necesare in desavarsirea acestora, dupa cum repetarea unor operatii, incercari si experimente in munca de cercetare nu inseamna esecuri, ci trepte noi parcurse pentru gasirea si intelegerea adevarului. O cerinta ce se aplica in domeniile vietii spirituale este aceea ca victoriile sa se consolideze, cu simtul raspunderii, prin gasirea modalitatilor celor mai potrivite si sa se asigure valorificarea cat mai judicioasa a roadelor victoriei. Atat infrangerea – care este urmata de reluarea lucrului, a demersurilor adecvate pentru atingerea telului propus, “cu o si mai mare fervoare si pasiune” –, cat si victoria neta presupun sacrificii. “Or, este clar, subliniaza profesorul, ca aceste lucruri nu se pot obtine decat cu sacrificii si, mai ales, cu o constiinta a sacrificiului drept datorie si conditie integrata a calitatii de om”. Sacrificiul nu se pierde, rodeste – si, in aceasta privinta, autorul devine un vizionar la data elaborarii studiului de care ne ocupam : “Omul-personalitate este pregatit sufleteste sa intampine, din partea cercurilor imediate in care isi desfasoara actiunea sa, nu numai neintelegeri si indiferenta, dar chiar si ostilitate. Cati oameni de inima si de convingeri n-au murit urati, exilati, lapidati, pusi la index, contrazisi de contemporanii lor, chiar in vederile lor cele mai clare si cele mai patrunse de spiritul umanitatii !” Si mai departe : “Aceasta nu inseamna ca actiunea lor s-a pierdut. Dimpotriva, ea s-a incorporat in masa generala a framantarilor omenesti, a adus in cuprinsul acesteia fermentii unei revizuiri sau noi instaurari de valori”. Ne intrebam daca spiritul de sacrificiu, sacrificiul in sine poate fi compensat prin ceva. Raspunsul este afirmativ. Compensarea se realizeaza prin sentimentul datoriei implinite care da echilibru, seninatate suprema, impacare intima, facandu-l pe om bun, generos, intelegator al semenilor sai. O asemenea acceptare superioara a vietii sta si la indemana oamenilor obisnuiti.
“Vrem un rezumat al tuturor acestor dezvoltari ? se spune in incheierea studiului. Iata-l : innobilarea conditiei omenesti prin cultura si prin simtul viu al sacrificiului, acesta a fost si va fi, intotdeauna, destinul personalitatii”.
Intre scrierile cuprinse in cele doua volume ale profesorului Ion Zamfirescu, reeditate de curand si la care am facut referire in numarul trecut al revistei noastre, sunt si altele care trateaza probleme ale pesonalitatii si culturii. Asa, de exemplu, este articolul din “Orizonturi filosofice” intitulat “Om cult sau bazar de cunostinte ?” Fara a face prezentarea detaliata a articolului – cu clasificarile si sustinerile respective, cititorul isi poate da seama, din titlu, care este optiunea autorului. Vom cita numai o succinta prezentare a ceea ce autorul numeste “om instruit”: “Omul instruit nu stie prea multe lucruri, dar stie destule pentru a avea o icoana armonica despre lume, pentru a avea o structura mintala sensibila in permanenta la cunostinte noi si pentru a face din toate acestea o baza morala si un instrument pozitiv al actiunii lui in viata. Multe sau putine, cate or fi, lucrurile pe care le stie le stie, insa, bine, lamuritor, izbutind sa strecoare in ele, intotdeauna, o pasiune si o convingere dreapta, activa”. Nu cumva este vorba despre orientarea formativa in pregatirea omului, o problema atat de actuala acum ?
In volumul “Destinul personalitatii”, pe langa studiul cu acelasi titlu, care deschide volumul si pe care l-am prezentat in extenso, se cuprinde si articolul “}tiinta culturii”, de fapt o conferinta rostita la Radio in 1942. Subliniindu-se importanta culturii in viata practica a societatii omenesti, se prezinta diferite teorii clasice si contemporane cu privire la cultura, teorii ale ganditorilor straini si romani. Nu se neglijeaza legatura dintre notiunea de personalitate si cultura : “Conceptul de personalitate… se pare ca astazi isi gaseste putinta unei ancorari definitive in fapte care tin de domeniul culturii, al pastrarii si crearii ei”.In esenta, autorul pledeaza pentru constituirea unei stiinte a culturii – o ramura noua a stiintelor sociale. {n diferite alte scrieri ale sale, subliniaza si rolul scolii in formarea personalitatii umane. Nu se putea sa se eludeze rolul scolii tocmai de catre un stralucit om de scoala.
L-am cunoscut personal pe profesorul universitar Ion Zamfirescu in diferite imprejurari, intre altele venind adesea in mijlocul profesorilor si elevilor liceului la care imi desfasuram activitatea, Liceul “Fratii Buzesti” din Craiova, acum colegiu national, pe care-l absolvise cu decenii in urma. Intalnirile cu profesorul Zamfirescu erau pentru toti cei prezenti o adevarata sarbatoare. Vorbea deosebit de frumos, incantand auditoriul prin stilul sau ales, cald, academic totodata. In 1976, l-am sarbatorit, impreuna cu alti colegi de promotie, cu prilejul implinirii a 50 de ani de la absolvirea liceului. A doua zi dupa festivitatea respectiva, inapoindu-se la Bucuresti, mi-a adresat o scrisoare al carei continut il reproduc mai jos si cu care inchei aceste referiri la neuitatul profesor.
Bucuresti, 8 iunie 1976
Stimate Domnule Director,
Sunt inca sub impresia zilei de ieri. A fost, pentru mine, un eveniment memorabil. Cat putem fi de buni, de oameni, de legitimi sufleteste, in fata unor situatii ale sensibilitatii umane ! Nu voi uita niciodata multe lucruri : multimea aceea de figuri tinere din sala Filarmonicii, emotia comuna, solidaritatea profesionala din sala de consiliu, gandurile de prietenie pe care mi le-ati adresat cu generozitate, puntile morale pe care le simteam crescand mereu intre toti cei de acolo..
Cum sa va multumesc pentru toate acestea ? Pe de o parte, ma simteam coplesit de laude nemeritate, pe de alta parte, insa, mi se crea realmente un climat de incantare, intrucat in toate acestea simteam unsemn al celui mai scump fapt al existentei mele spirituale : scoala.
Va raman indatorat, cu prietenie, cu devotament, cu recunostinta. Va rog sa fiti interpretul acestor ganduri pe langa toti colegii mei de acolo si pentru toti colaboratorii Dv.din conducere care au gandit si realizat festivitatea de ieri.
Pentru Dv. personal, sentimentele mele de prietenie si pretuire, Ion Zamfirescu
Prof. Silvestru MORARU
|
Silvestru Moraru 1/13/2008 |
Contact: |
|
|
