Oameni intre oameni : Profesorul meu…
Am avut deodata impresia ca tot cerul se prabuseste. Inchipuiti-va, sa calci in Bucuresti pe ceea ce a mai ramas din pietrele trotuarului in cartierul pe care l-ai parasit acum patru decenii si sa dai nas in nas cu profesorul care te-a invatat la scoala cand aveai 8 ani.
Am facut repede socoteala, nu pe degete, cum te-a invatat el primele notiuni de aritmetica si nici cu “grifelul”, bucatica aceea de grafit care scartaia pe tablita neagra, si am realizat ca nu, nu se poate, e imposibil si visez. Omul avea pe atunci peste 40 de ani! L-am vazut acum mergand, usurel, cu burta inainte, o mana la spate, pasi masurati, mustata-perie sub nasul putin aquilin, un barbat bine si scund, si am trecut trotuarul pe partea cealalta sa ma apropiu de el, sa-l vad mai bine. Nu, desigur, nu era fostul meu profesor Serbanescu, ci doar fiul lui care ii seamana acum aidoma.
I-am dat binete, m-am recomandat, el rece in raspuns si i-am relatat ca am fost elevul domnului Serbanescu la scoala “ 47 de baieti Foisor”. Nu i-a facut nici o impresie, a zambit din convenienta si si-a vazut de drum, pierdut in cine stie ce ganduri…
*
Aveam 7 ani si ne-a primit in clasa 1-a A cu un zambet de parinte, nu s-a asezat la catedra ci a tras scaunul aproape de bancile noastre. Poate ca mai uit si eu dar ce mai retin inca este faptul ca ne-a vorbit de satul unde se nascuse, de parintii lui care aveau un septel redus si ca viata la Bucuresti i-a fost grea la inceput dar ca a razbatut printr-o disciplina auto-impusa si ca devenise professor in ciuda greutatilor inerente vietii. De avantajul si necesitatea imperativa a higienei si de a folosi sapunul, am auzit cu totii atunci pentru prima oara. Cu fiecare zi ce a trecut si fiecare an, l-am indragit mai mult. Invatasem cele patru operatii de aritimetica, foloseam tot mai rar radiera si buretele si il gaseam la intrarea pe usa scolii in fiecare dimineata cand eram randuiti sa ne spalam pe miini.
Cu profesorul Serbanescu ne-au prins zilele cand Garda si Capitanul isi facusera drum si in scoala noastra (und disparusera “Strajerii” si Teofil Sidorovici?) si zile de-a-randul cand eram fortati de catre directorul Matache (mai tarziu devenise preot) sa cantam osanale Capitanului, profesorul meu se intorcea cu spatele muscandu-si buza inferioara ca un semn al unei vadite nelinisti. Ticalosia curentului legionar nu intra in curriculumul sau. Sosise razboiul si il vedeam pe profesorul Serbanescu carand cateva aschii de lemn sau scanduri pentru casa si niciodata nu mi-a admis cand am insistat sa-l ajut.
Dar scoala asta “47 de baieti Foisor” mai avea si alti “profesori”, Butnariu, Popescu, Mirea, si pot scrie volume despre caracterul si cruzimea acestora in raportul lor cu baietandrii care au crezut ca a merge la scoala primara nu era tot una cu pedeapsa corporala, umilirea, frica.”Ti-ai facut temele? intreba racnind Butnariu ridicand amenintator o rigla grea de lemn. “Nu?” Degetela inghetate de copil trebuiau inmanunchiate si el te lovea peste ele cu furia unui dement. Popescu, un om slabut cu o mustata in furculita te calca in picioare pentru mai putine abateri. Mirea, un om rotofei cu fata rea de urangutan, a format doua siruri de copii, fata in fata si fratele meu a trecut printre ei in timp ce fiecare copil era obligat sa-i tranteasca un scuipat in fata. Ca a doua zi, domnul Mirea sa apara, non-chalant, la frizeria tatalui meu si sa se tunda “care`” pe gratis. Am omis intentionat sa le accord titlul de “profesor” Acestia nu meritau titlul pe care l-au murdarit si pestilentiat.
Paralela pe care mi-am permis sa o fac intre unii din asa numiti”profesori” sau invatacei cum le-ai zice am facut-o intr-adins. Cand, in al 4-lea an, eu si coreligionarii mei am fost azvarliti din scoala, profesorul Serbanescu a cerut cateva zile libere dar, locuind in cartier, mama mea, cu mine de mana, i-a facut o vizita acasa. Era devastat, ochii ii pluteau in lacrimi, “un barbat matur sa planga?” mi-am zis bietul eu. Fara un cuvant, ne-a condus la usa, s-a uitat afara grijuliu sa nu-l vada cineva, m-a imbratisat si mi-a dat cadou un creion chimic si o ascutitoare.
Profesorul Serbanescu a fost un OM, inainte de a fi fost educator si pot sa jur acum cu mana pe inima ca precis, mai mult ca sigur ca in lumea din care a facut el parte, au fost si altii, numerosi Serbanesti. Eu am avut privilegiul sa-l cunosc pe acesta si ma mandresc sa-i amintesc numele. Pacat ca fiul lui, daca era el, nu mi-a dat prilejul sa i-o spun.
Harry Beer / Toronto
|
Harry Beer 1/11/2008 |
Contact: |
|
|
