Demostene Andronescu
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii? E, Doamne, lumea plina de cuminti, E plin pamîntul de martiri si sfinti Atinsi de filoxera-ntelepciunii.
Tacuta-i gloata de-ntelepti ca sfinxul În fata lumii si-a nemarginirii Si-ascultator de rînduiala firii, Cu un plavan în jug trudeste insul.
Scîncesc cumintii-n chingile durerii Si, sîngerînd din rani adînci blîndete, Lînga neveste mor de batrînete, Necutezînd sa traga spada vrerii.
Boleste omenirea ca o junca Si nimeni nu-i ca sa-i sloboada sînge; S-a-mpotmolit istoria si plînge, Cu prora-nfipta într-un colt de stînca.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne Cu bîta de la spate, ca pe-o vita, Acestui veac sa-i puna dinamita Si evu-ntelepciunii sa-l darîme.
O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii? E lumea plina de-alde Sancho Panza Ce nu-ndraznesc sa mînuiasca lanza, Ci scutieri cuminti se vor cu totii.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii Sa traga spada si sa taie nodul? Tînjeste dupa glorie norodul Si nu-s Cezari sa-l treaca Rubiconii
Sloboade, Doamne,-n lume nebunia, S-o ravaseasca si sa o rastoarne, Ca un berbec sa ia pamîntu-n coarne Si-acestui veac sa-i surpe temelia!
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, județul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ținut de cumpănă între Moldova și Muntenia, Demostene Andronescu are parcă și ceva din blîndețea molcomă a moldoveanului, dar și ceva din încăpățînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) și de activism nestîmpărat (din care se nutrește luptătorul). Cuminte și necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate și visare, dintre real și ideal. Prin poezia lui trece adeseori cu o tristețe mai senină, de dor românesc umbra lui Don Quijote. Omul însuși are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic și indefinit de visătorie și nebunie, în sensul nobil (și adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generații: aceea a tînărului naționalism creștin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmășagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrșitoare a eroilor și martirilor rezistenței anticomuniste singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru național. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicație a singurului său volum de pînă acum: Generației mele de Don Quijoți striviți de prea marele lor vis[5].
|
Mitel Popa 12/27/2007 |
Contact: |
|
|