Pe teme de psihologie ( XXXV ) : Ion Zamfirescu , despre personalitate si cultura
Anul 2007 care se va incheia in curand este si anul centenarului nasterii profesorului universitar doctor docent Ion Zamfirescu (nascut la 7 august 1907 la Craiova – decedat, la o varsta venerabila, la inceputul anului 2002) , corifeu al stiintelor socio-umane, cu preocupari si lucrari de o mare valoare in varii domenii ca, de pilda, istoria filosofiei, filosofia culturii, filosofia istoriei, sociologia, pedagogia, psihologia, teatrologia, literatura universala si literatura romana, indrumator charismatic al tinerilor studenti dedicati culturii si cercetarii.
Pentru a cinsti centenarul nasterii marelui om de cultura, profesor al universitatilor din Bucuresti si Craiova, Editura Alma din Craiova a retiparit lucrarile sale “Orizonturi filosofice” (Idei, Oameni, Probleme de cultura) si “Destinul personalitatii (Contributii la cunoasterea omului si a culturii contemporane) aparute in 1942 la Bucuresti, Casa Scoalelor – acum sub titlul “Scrieri filosofice”, volumele I si II – sub ingrijirea profesorului universitar dr. Marin Diaconu.
Aceste lucrari, care ne intereseaza din punctul nostru de vedere, cuprind, dupa marturia autorului din cele “Cateva lamuriri’ de la inceputul primului volum, “conferinte, studii, comunicari, referate, dari de seama si articole de revista, rostite sau publicate la diferite intervale” intre anii 1934 – 1942. Perioada include si anii consacrati de autor pregatirii pentru concursul de titular al conferintei de filosofia culturii si filosofia istoriei – castigat la Universitatea din Bucuresti. (La Universitatea din Cluj, Lucian Blaga preda aceleasi discipline).
Dupa 1947-48, organizarea si planurile de invatamant ale institutiilor de invatamant superior romanesc sufera modificari impuse dupa instalarea regimului comunist in Romania, disciplinele incredintate conf.univ.Ion Zamfirescu fiind desfiintate. Reorientandu-si pentru moment preocuparile, acesta se consacra teatrologiei (va scoate, printre altele, patru volume din Istoria universala a teatrului), literaturii universale si literaturii romane, pastrand, insa, si interesul pentru problematica domeniilor abordate anterior.
Desi lucrari din tineretea autorului, de acum 65-70 de ani, cartile reeditate in acest an (lansate in noiembrie) isi pastreaza actualitatea si pertinenta, iar pentru a face o prezentare completa, exhaustiva a lor ar trebui sa citam studii sau articole intregi, ori extrase dezvoltate, deoarece fiecare cuvant, fiecare sintagma reprezinta esenta. In principal, referirile la personalitate si cultura sau, mai bine zis, la realizarea personalitatii prin cultura – sunt cuprinse in studiul “Destinul personalitatii” cu care se deschide volumul al doilea, acesta fiind si titlul volumului respectiv din editia princeps din 1942.
Autorul se opreste mai intai asupra ideii de destin pe care o considera greu de definit, “poate chiar imposibil de definit” Dupa un consistent excurs despre ceea ce s-ar putea spune in legatura cu destinul “in gandirea si vorbirea noastra curenta” si pe baza diferitelor teorii,se exprima parerea ca destinul nu caracterizeaza viata oricarui om, ci doar viata omului “diferentiat”, “acolo unde incepe sa se manifeste simtul valorilor”. Destinul apare la omul “care creeaza, care slujeste si apara ideea vietii superioare ; anume a vietii ridicata deasupra nivelului ei instinctual, spre un orizont creator, transcendent”. Un asemenea om, se spune in incheierea referirii respective la destin, este “omul-personalitate”. Lamurind ce este personalitatea, se va intelege mai bine ideea de destin. Cu aceasta afirmatie, eruditul autor se opreste asupra conceptului de personalitate.
Preocuparea de a defini si de a studia personalitatea este veche. “Procesul ei a decurs de la simplu la complex, incluzand in el toata seria posibila de manifestari sufletesti, incepand de la psihismele elementare si terminand cu vointa rationala”. Din tot ce s-a gandit si s-a spus despre om si insusirile sale, rezulta ca el, omul, este purtator de spirit, iar “spiritul devine spirit, in masura in care el se manifesta intr-o persoana”. In continuare, sunt redate sistematic cinci doctrine antropologice formulate pana la data publicarii studiului. Doctrina antichitatii elene il prezinta pe om ca singura fiinta pamanteasca purtatoare a ratiunii, a intelepciunii. Prin aceste calitati, omul se pune in slujba cetatii si a concordiei dintre oameni si se poate ridica la o viziune armonioasa a lumii. Dar, pentru aceasta, omul trebuie sa aplice indemnul socratic “Cunoaste-te pe tine insuti !” Potrivit doctrinei crestine, omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinta libera, dar aceasta libertate l-a dus la pacat, fiind rascumparat prin jertfa lui Iisus Hristos Doctrina naturalista considera ca omul este un produs al evolutiei animale, un produs superior, diferentiat. Fiind un astfel de produs, “omul ar trebui sa aiba cea mai sigura vitalitate, cele mai precise instincte si cele mai bune arme de aparare”.In realitate, omul este expus la tot felul de pericole si amenintari, rezistenta sa fizica, instinctele, armele de aparare fiind slabe in comparatie cu alte vietuitoare. Omul privit ca produs al societatii – este ceea ce sustine doctrina sociologica. Socialul prevaleaza asupra celorlalte aspecte de viata, putand chiar sa “converteasca” animalul in om – homo faber. Interesanta este doctrina “sparturii sau, mai bine zis, a regresiunii biologice”. Paradoxal – dupa denumire, dar aceasta doctrina se bucura de trecere. “Ea pretinde ca, departe de a fi o fiinta puternica a naturii, dimpotriva, omul este o fiinta slaba a acesteia si, de aceea, el trebuie sa compenseze aceasta slabiciune prin puterea de anticipare si de infaptuire a constiintei sale”. Autorul studiului considera ca trebuie insistat asupra acestei doctrine fiindca ea faciliteaza prezentarea personalitatii in aspectul ei genetic. Asa cum am vazut la doctrina naturalista, omul este o faptura in regres din punct de vedere biologic – si, “daca s-ar lasa dus de tendintele naturale simple de care dispune, omul, ca faptura biologica, ar apune repede”. Nu se intampla asa pentru ca el dispune si de acel factor compensatoriu prin care lupta. Mijloacele prin care lupta, din biologice, devin sociale. “Forta care va creste de-acum inainte in el (in om – n.n.), asociindu-si puteri din ce in ce mai largi, va fi constiinta. Or, prin aparitia acesteia, drumul personalitatii va fi deschis. Momentul esential al procesului s-a petrecut. Ceea ce va trebui sa urmeze de-acum inainte, pentru realizarea deplina a acestei ridicari la nivelul personalitatii, vor fi mai ales diferentieri de forma si intensitati de grad”.
Ce inseamna, de fapt, aparitia constiintei ? Este un fapt oarecare sau un fapt epocal “de natura sa determine hotaratoare schimbari in viata omului ? – se intreaba autorul Constiinta se reazema pe memorie. “Memoria presupune imaginea si intelesul faptelor trecute. Insa acestea proiecteaza, in mod necesar, imaginea realitatilor viitoare. Odata cu aceste perspective simetrice in viata omului, apar categoriile complexe ale trecutului si viitorului”. Prezentul, care se interpune intre trecut si viitor, “cere reactiuni simple, conforme cu legea fizica si cea biologica a adaptarilor…. cum au toate animalele. Trecutul si viitorul cer, insa, mai mult. Amandoua acestea au domenii intinse ale caror capete iau forma unor abisuri….Neaparat o seama de aspecte ale lor trebuiesc intuite cu mijloace ce depasesc raza simturilor”. Pentru intelegerea trecutului sunt necesare : o frana critica spre a se opune pornirilor senzoriale, o anume capacitate emotiva, pietatea lucrurilor, transpunerea eului nostru intr-o lume trecuta. Trebuie sa fim drepti, obiectivi, sa avem o atitudine etica, sa selectam lucrurile cu buna credinta. Viitorul impune curajul anticiparilor logice, viziunea realitatii dincolo de “contingentele” curente. “In vreme ce prezentul se mentine in sfera cauzalitatii, implicand la tot pasul un lant determinist de fapte, trecutul si viitorul reclama perspective finaliste. Ele introduc in judecata noastra realitatea valorilor”. Omul care poate face fata acestor finalitati este “un om superior, omul-personalitate”, este acela care se simte liber in constiinta lui, care are o viata interioara dezvoltata, care simte ceva divin in el. Prin activitatea lui libera, el trebuie sa realizeze valori, trebuie sa creeze. “Fireste, trebuie sa creeze ceea ce este obiectul unic al creatiei : cultura. Aceasta reprezinta cea mai specifica trasatura omeneasca. Marca omului pe pamant, semnul distinctiv al umanitatii, aceasta e : cultura ! In ea se cuprinde toata gama valorilor omenesti : viata, adevar, religie, sensibilitate, metoda etc.”
Dupa toate cele aratate, “destinul personalitatii incepe sa se contureze, in linii precise si lamuritoare. Legea interioara, chemarea ineluctabila a acesteia nu poate fi decat una : cultura. Fara cultura, umanitatea nu poate exista si nici n-ar avea sens sa existe”. Luptele din razboaie, luptele pentru suprematii politice sau economice sunt trecatoare, in timp ce lupta pentru cultura este permanenta. “O actiune omeneasca fara un suport de valori culturale este o actiune nascuta moarta”. Este necesar, insa, ca orice creatie culturala sa fie gandita, sa fie ordonata metodic. Ea presupune anticipari, initiative care sa derive “din viziunea inalta si complexa a vietii”. Cel chemat sa conduca aceste demersuri este omul-personalitate. Cum cultura are doua functii – o functie creatoare si alta consevatoare, de pastrare a ceea ce s-a creat, a valorilor, omul-personalitate se poate implica in fiecare dintre aceste functii.
In calitatea sa “de creator si gestionar al culturii”, in munca de aparare a culturii, omul-personalitate trebuie sa rezolve o serie de probleme de viata si sa invinga multe dificultati.
Vom continua in numarul urmator al revistei.
Prof. Silvestru MORARU / Toronto
|
Silvestru Moraru 12/16/2007 |
Contact: |
|
|
