Inspiratii : Cadouri
Ce nevoie are românul de cadouri? Păi n-are!
Românul nu e milog, chiar dacă nu prea are de niciunele, si nu e nici sărac, dacă e să ne luăm după ce spune. Asa că, ce nevoie are de cadouri?
În ciuda aparentelor, ne incăpătânăm să pan-transportăm bagaje pline de surprize de fiecare dată când călătorim acasă, în România. Căci una e ce zicem si alta e ce facem.
E greu, e tare greu! Ori de câte ori o întrebăm pe mama ce să-i aducem, răspunde invariabil că nu vrea nimic, pentru că are de toate, doar sănătate dacă i-ar putea da Domnul cât mai multă! Tata la fel, să nu mai vorbim.
Cumpărăm asadar tot ce credem ca le-ar putea plăcea si tremurăm cu speranta că doar-doar nu va sfârsi undeva uitat prin vreun colt. Ce atâtea răzători electrice sofisticate, care trebuie montate înainte de folosire, respectiv demontate, spălate, clătite, sterse si depozitate la loc după utilizare?! Dar ce, răzătoarea manuală nu e la fel de bună? Vorba tatei, când se strică „pompa hidrofoare” din pivnită: ”nu era mai bine înainte, cu cumpăna de la fântână?...” Iar eu îi răspund invariabil că nu e nici o diferentă: te poti baza pe pompă la fel de bine ca si pe cumpăna de la fântână. E consecventă si se defectează garantat, cu precădere fix in seara de Ajun, căci nu degeaba vin apoi Dumnezei si Pasti...
Cu Whisky-ul scump, alt cadou inutil, nici nu merită să ne răcim gura. Nu face fată comparatiei cu o tuică adevărată de casă de-a noastră: nnnici nu te doare ccapul a ddoua zi, nnici nu vorbesti prostii, dddoar ddacă vrrrei să te ridici de la masssă si să mergi la toaletă, e mai grreu sssă fleehxezi ggenuchiii...
Să ne întelegem: nu suntem nici zgârciti, nici economi. Ba din contră, tocmai aici e problema. Nimic nu egalează bucuria întiparită pe fetele celor dragi când îi răsfătăm cu câte un cadou nimerit, acum după ce „ne-am ajuns”. Problema e ce dai si cui? Când nu poti aduce cadouri pentru toată strada, unde te opresti? Nu primeste vecinul la fel ca Tata Mare, sau ca îndrumătorul de la doctorat, nu?
Pentru că tot suntem în prag de Sărbători, m-am gândit că n-ar stica o privire mai atentă asupra unui punct atât de nimerit si de nevralgic. Mai ales când e privit dinafară, de la distante considerabile, chiar intercontinentale s-ar putea spune... Cadourile: un punct numai bun de pus la punct.
Îndeosebi România e ideală pentru „studiul de caz” al cadoului. Unde altundeva găsesti atâta temenea balcanică, înfrătită cu lingusitoarea vorbă dulce a „micii atentii”, amică bună cu caragialescul falset al lui „vai, dar nu trebuia..”, îndulcită cu masca buneicuviinte din dosul crestinescului „sănătate să fie, că restul vine el cumva”, soră bună cu indiferenta mimat altruistă din „să fie primit”?
Da´ chiar, ar zice unii, unde e problema? Adu´ vere cât poti, că n-oi zice nu! Că vorba ceea, nu s-o dezice acum si diaspora de propriul ei trecut, ornat de sacose pline cu haine din ajutoare! Ca să nu mai pomenim contributiile benevole si entuziaste la fondul clasei, pentru învătătoarea pe care oricum o veneram, „ca să primească si ea acolo un serviciu de cafea sau niste pahare de cristal de Medias la incheierea anului scolar!” Si câte si mai câte...
Dar să nu pierdem firul, că oricum spatiul e strâmt si măsurat. Pornisem de la întrebarea: ce anume dăm noi, ca să ne deosebim de restul lumii (să ne tină minte) dar, paradoxal, în acelasi timp si ca să nu iesim din modelele clasice, adică să nu facem gafe. Pentru că – hai să recunoastem - situatia e delicată.
Statutul nostru special de „român din lumea largă” ne favorizează; avem acces la o ofertă infinită în raport cu piata modestă de acasă. Basca faptul că acum dispunem de un buget mai amplu. Bineinteles cu conditia să vrem să-l jertfim pe altarul unei eventuale orgii cadoristice. Dar nu-mi fac griji, căci românul e darnic de fel.
Din păcate, aceleasi circumstante au si unele neajunsuri: departe de patrie si de evolutia pietei locale, pierdem notiunea valorilor existente la fata locului si riscăm să oferim ceva fatalmente nepotrivit. Dacă pe vremuri un parfum „Lux” nu putea fi scos din competitie decât eventual de un pachet de Kent, în zilele noastre te poti trezi oricând cu replica ofuscată: „ce-mi cumperi săpun? Insinuezi cumva că sunt un nespălat?!”
Daca iei ceva scump, esti tratat drept fandosit cu aere, care „vrea să ne scoată acum ochii cu câti bani are, de parcă asta e totul. Avem si noi bogatii nostri, si încă ce bogati; să se uite ei doar la cifrele de vânzări ale masinilor scumpe si-o să vadă că la Mercedes si BMW conduc pe plan mondial Rusia si România, ca două făclii în noapte...”
Dacă, în schimb, oferi ceva clasic-fără-de-moarte, ti se reprosează că esti întepenit în modele învechite, că nici măcar occidentul nu te-a putut trezi din letargie, că esti demodat si lipsit de elan tineresc. Într-un cuvânt, umbli cu vechituri, probabil pe mai nimic, de la anticariat.
Ferească Sfântul să aduci ceva ieftin, că te trezesti pocnit din senin cu dispret, adicătelea „uite cât ii suntem noi valabili, asa de prosti ne crede încât să nu stim cât valorează cadoul lui meschin; cinci bani găuriti, că mai mult mărunt n-a avut în buzunar la chioscul de ziare din aeroport, înainte de a veni încoace, ne-a mai luat la toti câte o bomboabă Kojac, că´ oricum nu valorăm mai mult în ochii lui!” Asa am pătit eu cu niste batice din mătase artificială imprimate cu motive de Miró sau Picasso (aoleu, se zice batice sau baticuri? – Doamne cum mai uităm când suntem plecati de acasă!) Am oferit aparentele chilipiruri mamelor prietenelor mele din Bucuresti. Bucuria lor a fost nestirbită, chiar dacă în ziua următoare am constatat cu stupoare că tarabele de kitch din capitală expuneau cu nerusinare exact aceeasi marfă la un pret incredibil de mic. Lucrul ăsta mă face si azi să rosesc. Dar pas´ de prinde orbul si scoate-i ochii!...
Si invers, un banal borcan cu ierburi deshidratate pentru aromatizat bucatele e primit cu mai multă bucurie decât un ceas elegant cu două diamante (e drept, foarte mici sub aspectul caratelor, dar orisicât, diamante). De te-întrebi disperat - nu fără motiv – ce Doamne-ajută să mai cumperi ca să fii pe gustul tuturor?
Dacă iei ceva care tocmai e la moda în vest, ti se reprosează că te dai mare, vrei să scoti ochii, umbli cu sofisticărisme. Pe sleau spus, nici n-ai iesit bine din tară că deja vrei să dai lectii si să indici directia de mers.
Măsura bucuriei cu care e primit un cadou e dată nu numai de cadou în sine ci si de greutătile cu care ai avut de luptat ca să-l achizitionezi. Iar dacă ai ajuns în nefericita situatie în care se asumă că n-ai greutăti cu găsirea „acului în carul cu fân”, atunci măcar să coste mult, ca să arate că ai făcut un efort, în cazul ăsta de ordin financiar. O verisoară pretentioasă de-a mea strâmbă din nas la mai toate. Conform principiului „om fi noi români, dar nu ne entuziasmăm chiar pentru orice fleac”, numai extraordinarul e satisfăcător pentru ea. Pentru „cadorisitoarea” de mine e o persoană incomodă, dar o si înteleg. Cui îi place să primească un ... nimic? Zău că-mi cade greu s-o judec tocmai eu care la rândul meu prefer în locul a zece chilipiruri ieftine, un lucru bun si de calitate. Asa că nu să nu fiu ipocrită si să nu arunc prima cu piatra...
Încă o regulă de aur: nu se pretează pentru cadouri mostrele gratuite sau obiectele primite ca ofertă publicitară! Chiar dacă am auzit că la Bucuresti se cumpără pe bani grei flaconasele de probă de pe la parfumurile fine, e bine să rezistăm tentatiei de a pune la încercare ascutitul simt de observatie al celor dragi, care stiu prea bine să citească chiar si textele tipărite cu litere mici, indiferent în ce limbă străină ar fi ele („interdit ŕ vendre etc..) căci românul s-a născut poliglot. E tare neplăcut când cineva descoperă că i-ai făcut un cadou care pentru tine a fost gratuit. E meschin. Măcar cu atât mă pot lăuda după experienta asta, anume că am învătat să nu subaevaluez nimic, să ofer numai ceva care are si în ochii mei valoare, când vreau să fac un cadou din suflet.
În occident se poartă confectionatul cadourilor din propria mână. Abundă ideile în revistele pentru gospodine, care mai de care mai ingenioase. Pictăm, decupăm, trico- trico- tricoootăm, brodăm, scriem poezii, cântăm etc. Trezim muzele care dorm adânc în noi si creăm ceva pentru cei apropiati. Nimic de zis, asa împuscăm doi iepuri dintr-o singură lovitură. Pe de-o parte reactivăm si controlăm dacă încă mai există aptitudinile geniale care îi făceau asa de mândri pe părintii nostri când eram mici si, pe de altă parte arătăm apropiatilor nostri că mai putem si altceva, că am sacrificat timp si ne-am pus mintea la contributie, pe scurt ne-am gândit la ei. Oricât ar fi ele de stângace, dovezile noastre de dragoste vor primi garantat aplauze, pentru că nimeni nu se va îndura să ne dezamăgească, chiar dacă, poate, am cântat fals sau am cusut strâmb. Cine stie, poate că în viitor cândva cadoul nostru va valora o avere la o licitatie care va face lichidă mostenirea postumă a artistului pe care l-am fost fără să stim! Indiferent cum iese socoteala, vă garantez că nimeni nu va crâncni si nu va cerceta stadiul dentitiei calului nostru de dar, fie chiar si din simplul motiv că e cam greu să calculezi cât timp („time is money” – nu-i asa?) ne-a costat tricotatul unui pullover. Mult mai greu decât să afli cât a costat, de exemplu, un parfum de gata.
Dar dacă nu comentează nimeni, nu înseamnă automat că le-a si plăcut ce-au primit. Atentie mare! Cine pune într-un cos de răchită niste mere rumene din grădina proprie si le drapează cu un fular tricotat de propriile mâini, poate fi înteles ca ingenios dar poate la fel de bine să treacă drept zgârcit: „n-a avut bani să cumpere un cadou adevărat?”
Era să zic „ingentivitate” dar m-am corectat la timp, pentru că nu poti numi nici ingenios nici inventiv pe cineva care îsi cumpără o revistă si, urmând pas cu pas descrierea ilustrată, confectionează un cadou minunat marcă proprie, 100 % lucru manual. Dacă mai pui la socoteală si particularitătile nationale ale câte unei comunităti, plus preferintele speciale ale fiecărui individ în parte, ajungi să orbecăi mai abitir decât Magii în noapte, până l-au găsit pe Isus ca să-i dea odoarele.
Bunăoară mâine seară suntem invitati la un cuplu acasa. Gazdele noastre sunt un menaj mixt, ea frantuzoaică si el olandez. Noi doi, german cu româncă. Cu totii trăim în Spania. Mie, în calitate de „alma de casa” îmi revine sarcina de a alege „mica atentie”. În traducere, alma de casa înseamnă „gospodină casnică”. Luat mot-a-mot, înseamna de fapt „sufletul casei”. Pe româneste, asta ar fi cam numai „sufletul...” Revenind la cadou, am ochit deja confectia ideală, dintr-o revistă cu aranjamente creative de Crăciun. Un ingenios arici comestibil, confectionat dintr-un bol de brânză moale în care înfigem migdale pe post de ace, respectiv două stafide în loc de ochi. Migdalele sunt spaniole autohtone; rămâne de văzut dacă brânza va fi frantuzească sau olandeză, ca sa nu trezim animozităti în sânul gazdelor. În acest mod simplu am rezolvat problema multiculturalitătii cadoului nostru!
Lăsând gluma la o parte, hai să fim cinstiti si să recunoastem – oh, blândă usurare! - că majoritatea celor cu care ne vedem regulat, din proprie initiativă, se bucură sincer de revederea noastră si acordă aspectului cadourilor un rol mai degrabă secundar (chiar dacă nu tertiar, cuaternar sampd.) Ei si? Înseamnă asta automat că ne simtim absolviti de datorie?! Ba bine că nu! Cu cât mai sinceră bucuria celor care ne asteaptă cu drag, cu atât mai aprig impulsul nostru nestăpânit de a le face o bucurie, una adevărată, neasteptată si majoră, cum numai cineva care ne iubeste asa dezinteresat merită să primească. Căci si de-ar exista un singur individ pe lume care ne iubeste si fără cadouri, el e probabil întâiul care merită veneratia noastră!
Ei bine ce facem când e să-i multumim? Cum în afară de atasamentul nostru neconditionat si, din păcate, nematerializabil, nu ne vine nimic în minte care ar putea echivala cât de cât cu sentimentele lui sincere (evident, poate fi si o „ea”), nu facem decât să ne concentrăm si mai tare asupra potentialului nostru ascuns si atingem culmi nebănuite ale inventivitătii umane în căutarea cadoului potrivit. Păi ce să facem, Doamne iartă-mă, decât să spunem un „multumesc” firesc si normal, fără pretentii false si fără să cântărim recunostinta noastră pe balanta cadourilor?!
În altă ordine de idei, turistii din nordul Europei cumpără la noi rucsăcei tip patchwork din piele, sombreroruri mexicane (doar pentru că se vorbeste aceeasi limbă?!), fuste înflorate după model hawaian, espadrile comode si ieftine (în Spania nu le spune nimeni asa). Desi calitatea e ireprosabilă, am ajuns să nu cumpăr nimic din chilipirurile astea, de frică să nu mă dau de gol cândva, când persoanele care le-au primit m-ar vizita si ar vedea cât de accesibile au fost. Să nu creadă lumea că m-am zgârcit sau să nu pară că m-am descotorosit de cineva în treacăt. Căci cu cadourile e o filozofie întreagă pe care, în treacăt fie spus, n-o vom desfăsura acum în toată splendoarea ei, având totusi milă de răbdarea Măriilor Voastre!
Goana după cadouri nu e altceva decât o continuă alertă cu teama de esec; să nu jignim, să nu trezim aversiuni, invidie, ură sau dispret. Vă mai amintiti întrebarea aparent inofensivă a colegului de bancă după Sărbători: „ce ti-a adus Mosu´?” Nu ne simteam si pe atunci tentati să mintim, ca să-i trezim invidia?
În preajma Crăciunului rulează adesea un film de succes în care Arnold Schwarzeneger îsi riscă până si viata pentru a cumpara ultimul exemplar dintr-un anumit stoc de jucării pentru fiul lui. După lupte seculare care au durat ... un film, îi înmânează mândru fiului sau trofeul, dar pustiul îl dă altruist mai departe („dar din dar se face rai”, îngerasul!) si-l mai si mustră pe tăticul iubit, conform optimistului motto american „tăticul meu e cel mai mare, jucăria era doar un surogat pe lângă el”. Care va sa zică, după mintea mea, numai ceva obtinut „cu sudoarea fruntii” are sanse să recolteze iubirea si respectul celui vizat. In dubito, de-a fi să optăm iar pentru clasicul fular si cutia de praline obisnuită sau pentru un scump dar în definitiv banal parfum la modă, important e că suntem prezenti noi însine în mijlocul celor dragi si că împărtim cu ei buna dispozitie si preaplinul sufletesc. Cine are ochi, să vadă!
Asa că bagati de seamă ce si cum cumpărati de Sărbători!
Urarea mea pe anul acesta: dă-ne Doamne sclipirea de geniu pentru a găsi cadourile potrivite fiecăruia dintre cei dragi, seninătatea de a trece usor peste eventualele gafe în alegerea noastră si banii necesari pentru a ne putea permite luxurile astea două!
Dar ce ma zbat eu atâta cu sfaturile?! Probabil că – dupa cum îi stă bine românului prevăzător – cadourile sunt deja de mult cumpărate si ambalate, ascunse bine si gata pentru a fi etalate la timp sub pom.
La anu´ si la mai multi ani!
P.S. Un sfat cu efect garantat (deja testat în practică): vă recomand să începeti chiar de acum, sub pomul de iarnă, cu notatul dorintelor celor prezenti (pe ascuns, bineînteles). Măcar la o parte din ele le puteti da un ecou cu proxima ocazie. Atare mică atentie o merită cei dragi ...dar în fond o merităm si noi.
G.C. S. Benissa
|
Gabriela Calutiu Sonnenberg 12/4/2007 |
Contact: |
|
|
