Gerge Filip - Poetul viselor rebele
Însingurarea poetului George Filip îsi are rădăcina în structura interioara cautătorului de idealuri, într-o lume în care nu-si găsește locul. Nelinistit si zbuciumat, poetul vesnic migrator, cel care nu stie de unde vine si unde pleacă, într-un galop etern, este excesiv caustic, mai ales înautoanalizele constientizînd povara destinului său diabolic, care-l poartă ca pe o umbră călătoare printr-un cimitir al misterelor
Pentru aceasta el se simte vinovat inimii sale si străin într-o lume în care tinerii, nespus de tineri, trec nepasători peste neînsufletitele pietre care gem din profundius.
Profetiile poetului sunt apocaliptice, dar imaginea blestemului de muze care se spînzură de propriile-i vise ne dezvăluie profunda melancolie a trubaduruluzi urzit de o romîncuță cu strărădăcinile prin Ardealul lui Goga si de un îndrăcitoltean-sergent, si care, fără să exploreze transcedentalul, este, de fapt, un meditativ preocupat de definirea propriei existențe.
Constient de desertăciunea viselor rebele, poetul poetul renuntă chiar la iluzia unei iubiri ideale, dorindu-ți doar o iubită-soră într-o nebunie, lucidă si abandonată în misterele unui templu păgân, fiindcă George Filip se simte singur si înstrăinat ca un brad răsărit aiurea pe malul Mării lui cea Neagră, sau ca un perigrin gonit de lumile ce spun atît de des "adio" poetilor si care-și clătesc
zdrențele si-si potolesc setea eterna la izvoare imaginabile și cu ape netămă-
duitoare...
NICOLAE STEFANESCU
- Montreal -
POEM VAGABOND
cine stie, hop-la hop,
unde plec, de unde vin
si de ce plînge pământul
când adorm pe flori de crin,
din ce ape sorb răcoare
si cu cine mă iubesc
pentr-o clipă sau o viață,
pui de om Dumnezeiesc
izvorât din pleoapa tatei,
cu pieptul bătut în zale,
să las prin omătul vârstei
urme vesnic neegale..
Marea mi-a-nfiat pe dig
rădăcini adînci de brad
si mi-a dat caii sălbatici
să-i ador ca un nomad
pînă va sfîrsi corida
si ospoătulva începe,
pentru sărbătoarea mamii
să uit fetele-sirepe
si să-mi geamă gându-n piatră
pînă va trăzni potop,
să rămân în dorul vostru,
cine stie, hop-la-hop...
IPOSTAZE
Am privit la Soare si l-am întrebat :
- Trupul peste suflet cine l-a-nseuat ?
Soiarele, eternu, blestemat de-a fi
Mi-a soptit spre seară _ cine poate sti...
Am strigat la Mare : văduvă nebună,
Turmele prin ceruri cine ni le mână ?
Marea, despletită, frântă de taifun,
Mi-a soptit spre ziua : nu stiu ce să-ți spun...
Am urcat pe Munte ca să fur din cer
Elixirul vieții, din vre-un giuvaier.
Muntele, semetul, mi-a soptit : măi frate,
Nimeni nu ajunge în eternitate.
Am strivit o floare. Eram beat de dor.
- Spune-mi tu, natură, totu-i trecător ?
Floarea dintre gresiitaina nu mi-a spus
Si spre altă viață s-a topit, s-a dus...
Am tocmit cu-n vultur : - Iți dezleg aripa
Dacă-mi spui ce-s zborul,aerul si clipa ?
Mi-a soptit plesuvul cu ochii-n tării :
- Niciodatată taina asta n-o s-o stii.
Am dorit iubirea. N-am stiut de ce
Si mi-am zis în sine : dragostea ce e ?
Pe la prînzul vieții...m-am incinerat;
Era pretul crimei că am întrebat.
Am cântat spre Lună, cântec omenesc,
Plănuind ăn sine s-o ademenesc.
Luna, sarlatana, când m-a prins în doi
A-ntins salul nopții peste amândoi...
Am găsit un câine, cîine vagabond :
- Ce sunt înteleptii si nebunii-n fond ?
Fara lanț, dulăul bun răspuns mi-a dat:
Nu mi-a lins nici mâna, nici nu m-a muscat.
Am avut un frate. Mama l-a promis
Pe un brat al tatei, intr-un colț de vis.
Fratele, mai mare, m-a vîndut hain,
Azi îmi duce dorul, eu sun tot străin.
Am zărit o râma. Se căznea prin colb.
Ma simțeam alături și maret și orb.
Râma relativă nu mi-a spus nimic;
Ea stia prea multe, eu eram prea mic...
CÂNTEC STERP
Ti-a suflat, iubită soro,
Vânt uscat din Mongo-D,oro,
Cu pas sprinten ca de ciută
Peste lehuzia mută
Si la nasteri ti-au stat rele
Sub fereastră, sterpe iele
Cu luceferi stinși sub bluze
Si stigmat amant pe buze,
Blestemând pe prag de masteri
Clipa sfintei tale nasteri.
"frunza vârstelor rămasă
pocăită fără rasă,
ca o floare fără cântec
si cu nesământă-n pântec
te ăndoi ca plopul toamna
si esti curva si esti doamna
matelotilor ce-n ere
se fac vâsle de galere,
domnilor cu ochii sângeri
mituind triburi de îngeri,
te faci arc sub popi curvari
moi în crez, cu boase tari,
pruncilor de dinamită
le duci trupul în ispită,
frunza vârstelor rămasă
nezeiță, fără rasă
ce te vinzi ca o nebună
pe aur sau pe minciună..."
Soră, sora mea, femeie,
Stiu în lume o moschee,
Prin desertul de nisipuri,
Fără glas si fără chipuri,
Cu un hoge, fost valav,
Mercenar intu Alah,
Care roagă stlele,
Vântul, Marea, ielele :
Doamne, bunuzle, cunună
Un poet și o nebună !
GÂND IN OGLINDA
Trec tinerii, nespus de tineri,
Spre sâmbătă plecați din vineri,
Călcând pe piatra care geme
Încorsetată de blesteme.
seara cu aripi de columbă
pe patul nopții reci sucombă
și fii hoților de cai
se-ndrăgostesc ca-n luna mai
si potrivesc măiastre chei
pentru uitatele femei
în carea floarea vârstei zace
făcându-lr statui de pace.
Pasul de-o clipă se asterne
În neaua vârstelor eterne,
Pescari în lotcă or să vie
Spre-o nuntă care întârzie,
Vin mult va curge spre Ignate
Si fetele nemăritate
Vor vrea să afle-n somn apatic,
De ce mă țin flăcău tomnatic ?
TZrec tinerii, nespus de tineri
Spre sâmbătă plecați din vineri,
Doar eu, poetul melancolic
Imi port destinul diabolic...
CHEMAREA TRUPULUI
nebunul meu cu ochii verzi
când plângi uitarea nu te doare
acolo unde vei dormi
acolo-ți vom sădi o floare
va fi un semn pe infinit
despre o umbră călătoare
ce-a stat cu-o palmă pe pământ
si-o alta sprijinită-n Soare
din sensul nostru relativ
si cu grădini aromitoare
aI rupt un fruct de adevăr
iubind miralila licoare
nebun cum toti nebunii sunt
prin doruri te-ai prelins în Mare
si ți-ai dorit să porti poveri
prin stepa vietii de eroare
pentru un pumn de adevăr
ti-ai dat copilăria care
mereu te strigă înapoi
naivă ademenitoare
opreste-te pe crezul meu
ca pe un colt de dezmerdare
si caii sufletului tău
îi voi hrăni cu clipe rare
voi pune prunci să-ti cînte-n cor
si să te scalde cu mirare
dar fugi o clipă din hazard
si evadează-n oarecare
aici prînzim asa frumos
si oamenii îsi cer iertare
că pute timpul a trotil
si-a uniforme militare
când vii din neodihna ta
s-aduci un semn de întrbare
în care să-i ardem pe rug
pe dirijorii de fanfare
dar vino si-ai să vezi cum e
pornim imensa vânătoare
de-a îngerii ce fug din rai
cu lanțuri sfinte la picioare
la cina vieții obosim
iar pruncii ne stropesc cu Soare
iar tu, nebunul meu vei fi
un prinț al intrigilor rare...
|
Nicole Stefanescu 12/3/2007 |
Contact: |
|
|
