Ferdinand - intemeietorul României Mari
Pe timpul în care familia princiarã locuia la castelul Benrath de lângã Dusseldorf, intinsii codri întunecosi si grãdinile bine îngrijite au fost locul de joacã pentru cei trei printi, Karl, Wilhelm si mai ales pentru „micul naturalist" Nando (nume de alint pentru Ferdinand). În anul 1880 de Pasti cei trei fii au fosat înscrisi la gimnaziul Hohenzollern din Dusseldorf. Cei trei printi din Sigmaringen mergeau zilnic la scoalã la Kassel si li s-a repartizat ca domiciliu castelul „Jagerhof" de la capãtul lui Prinzen-Allee. Drumul pânã la gimnaziu îl parcurgeau de cele mai multe ori pe jos. Celor trei domnisori li s-a asigurat asistenta unui instructor militar si a unuia civil în compania cãrora ei fãceau drumetii si excursii pe jos si mai ales cãlare. Printul Ferdinand cãlãrea un cal vânãt rotat de rasã, cu o coadã ce-i ajungea aproape pânã la pãmânt.
Dintre cei trei printi din valea Dunãrii superioare, printul Ferdinand de Hohenzollern era preferatul, datoritã „fizicului lui atrãgãtor si drãgut".
„Printul era drag tuturor, el era mereu prietenos, deschis, modest si avea un suflet delicat, poate prea sensibil cu maniere pe care le imprimã
o bunã educatie, era mereu bine dispus si amabil. Dar trãsãtura dominantã a firii sale în mãsura în care poate fi vorba despre asa ceva la o vârstã atât de tânãrã - era o atitudine foarte la locul ei."
In virtutea educatiei din casa pãrinteascã instructie bazatã pe disciplinã strictã, printul Ferdinand se supunea, de bunãvoie ordinelor pe care i le dãdeau profesorii si cei doi instructori. Intr-o zi a fost invitat la o familie cu care avea relatii de prietenie. În gradinã, tinerii au exersat tragerea la tintã cu arme de salon. Fiul gazdei arãta locurile în care împuscãturile perforau tinta. Pe cei prezenti îi frapa faptul cã printul nimerea mereu în cercul negru si cã tinta de carton prezenta efectiv o gaurã în acel loc. Unul dintre oaspetii tineri deveni neîncrezãtor. Din copilãrie obisnuit cu mânuirea armei de salon, nu putea sã-si închipuie o asemenea precizie a colegului sãu princiar, mai ales cã felul acestuia de a ochi era discutabil. Îl urmãri îndeaproape pe fiul amfitrionului la „marcarea" focurilor trase. Dupã fiecare foc tras de print, fiul amfitrionului se grãbea sã ajungã la tintã, cu un cui lung, tinut la îndemânã, fãcea o gaurã în cercul negru si apoi anunta radios: „Ati nimerit în centru si de data aceasta, Altetã!" La un moment dat, urmãritorul sãri în sus întelegând cacealmaua si-i ceru printului sã mai tragã o datã. Adolescentul princiar nu a nimerit tinta defel. Pe printul Ferdinand l-a supãrat foarte mult aceastã inducere în eroare, mai cu seamã cã si el crezuse cã trãsese realmente asa de bine. Ulterior, el avea sã devinã un entuziast al artei cinegetice, un maestru al tintirii.
De ziua Sfântului Martin, Ferdinand se plimba cu ceilalti colegi pe aleea din grãdina curtii princiare, iar când tintasii Sfântului Sebastian aflati sub protectoratul principelui de Sigmaringen plecau în mars la petreceri câmpenesti si trãgeau salva de onoare si cea de concurs asupra vulturului, printii erau prezenti si la aceastã serbare popularã.
Ca sã se dedice specialitãtilor militare, elementele serviciului de front - precum gimnastica, scrima, echitatia, tragerea - le învãta ca pe niste sporturi. Printii iesiti de pe bãncile scolii cu diplome de bacalaureat, se dedicau „specialitãtii militare" si dispuneau de aceste notiuni militare preliminare. De pildã, Printul Ferdinand, era un cãlãret si tintas destul de bun. Cãpitanul si consilierul Hock pe probleme militare afirma cã „amabilul fiu princiar" îi usura munca, deoarece din punct de vedere militar, era extraordinar de bine înzestrat, bun la marsuri, bun la trageri, avea o bunã voce de comandã si participa cu foarte multã însufletire la toate activitãtile. Se familiarizase foarte repede cu activitatea si cu camarazii.
În iarna anului 1885-1886, printul Ferdinand a luat parte la exercitiile de pregãtire individualã, mai târziu în coloane si în front de companie, apoi la exercitiile de gimnasticã, luptã la baionetã si ochire, apoi la serviciul de gardã si la controlul munitiei, echipamentului si uniformei..
Întors de la jubileul de 50 de ani al reginei Victoria, maiorul print Wilhelm (viitorul împãrat Wilhelm al II-lea) a vorbit în cercul camarazilor sãi despre constatãrile sale privind activitatea nauticã si militarã din Anglia. La initiativa lui, în corpul ofiteresc a fost introdus si jocul de-a rãzboiul (pe mese de biliard).
Printul Ferdinand era un pasionat al sportului si în casa pãrinteascã din Dusseldorf si la Kassel unde frecventase scoala de rãzboi. La regiment i s-a ivit altã ocazie în acest sens, dar pe atunci interesul se îndrepta numai spre obtinerea de performante medii, nu de performante sportive de performantã. In ora sãptãmânalã de cãlãrie pentru ofiteri, el din totdeauna bun cãlãret, fãcea cu plãcere curse la trap la manejul gãrzii de husari, (fãrã a-si propune sã-si dreseze calul pentru vreun „record"). De asemenea, accepta cu plãcere invitatia unchiului sãu imperial la vânãtoarea de ziua Sfântului Hubert, ce se încheia cu masã vânãtoreascã la castelul de vânãtoare de la Grunewald.
Printul Ferdinand a continuat sã se pregãteascã nu numai în stiintele militare, el voia sã ajungã si în serviciul practic un bun maestru. La cerere s-a detasat la un curs ce se tinea la Institutul national regal de gimnasticã. A luat de asemenea parte la lectiile de scrimã.
Cea mai frumoasã experientã sportivã trãitã în perioada serviciului sãu la Potsdam a fost trasul cu pusca în vulturi, organizat anual în prezenta bãtrânului împãrat, „în împrejurimile bogat împãdurite ale Potsdamului, ori cui i se înmuia de cele mai multe ori inima, dacã aceasta era una si aceeasi cu cea de vânãtor din zilele tineretii." Fãrã îndoialã, din aceastã perioadã fericitã dateazã dragostea lui Ferdinand I pentru vânãtoare. Cei mai multi ofiteri ai regimentului erau înscrisi în „Asociatia cinegeticã a ofiterilor" împreunã cu ofiterii altor regimente din Potsdam si Berlin, aceastã asociatie organiza partide de vânãtoare în împrejurimile bogat împãdurite ale capitalei, iar încãlcãrile datinei vânãtoresti erau aspru pedepsite.
În afarã de aceasta, camarazii mai vârstnici îi supravegheau pe cei mai tineri si combãteau un fenomen care se propaga usor printre acestia din urmã: pasiunea pentru jocurile de noroc - jocuri care pe câtiva tineri locotenenti i-au silit sã emigreze sau sa-si schimbe profesia. In aceste conditii, Potsdamul s-a dovedit pentru printul de la Sigmaringen o scoalã bunã în toate privintele.
Pe locul de instructie strigãtele de comandã se amestecau cu sunetul clopotelor de la biserica garnizoanei. Printul Ferdinand stia cã pentru începutul serviciului zilnic ceasul din turn al acestei biserici de garnizoanã era hotãrâtor, si anume: „Primul ton la începutul jocului". De aceea, parola „punctual pânã la minut", imprimatã lui prin educatia de la Potsdam, a fost pentru el hotãrâtoare de-a lungul întregii vieti.
Nici o ramurã a serviciului militar nu i-a stârnit printului o plãcere asa de mare cum i-a stârnit tirul de la standul ofiteresc din crângul Katharina înconjurat de pãduri.
Printul împrietenit cu natura încã din copilãrie îi producea o realã încântare drumul prin parcul castelului de la Sanssouci, mai ales în zori. Aristocratii petreceau cele mai frumoase momente aici odatã pe sãptãmânã, la tragerile cu carabina ale ofiterilor, la care acestia trãgeau nu numai în tinte obisnuite, ci si în tinte vânãtoresti miscãtoare. Vânãtoarea de vulturi organizatã an de an în a doua jumãtate a lunii august se termina cu apogeul plãcerilor sportive. Printul Ferdinand a luat parte la aceste manifestãri în cei doi ani ai sãi de serviciu la Potsdam. „Sotul meu", relateazã regina Mãria, „vorbea totdeauna cu plãcere de frumoasa perioadã de la Potsdam." El îsi amintea totdeauna de vânãtoarea de vulturi. În anul 1890, principele Leopold îi relata unui vizitator, fost camarad de regiment: „Ambii fii trãiesc si trudesc la regiment." Prin aceasta, vesela vânãtoare de vulturi si-a serbat si ea o plãcutã resurectie în amintire. Era vorba de a doborî piesã cu piesã un vultur fixat pe o stinghie, demontabil, din lemn. Cine nimerea torsul pãsãrii era proclamat cel mai bun tintas. Dacã participai odatã la vânãtoarea de vulturi, dobândeai dreptul de a purta la caschetã o ramurã de stejar. Atât bãtrânul împãrat, care trãgea primul foc, cât si printii si printesele din familia regalã instituiserã premii. Dacã vulturul cãdea, familia regalã, ofiterii de stat-major si sotiile acestora se reuneau la cinã în cort. Restul corpului ofiteresc - printre care si locotenent print Ferdinand - si doamnele mai tinere luau masa sub cerul liber. La iarbã verde se si dansa. In anul 1887, vânãtoarea de vulturi a avut loc chiar de ziua de nastere a printului (24 august). Pentru ultima datã a fost prezent si împãratul. Cu cuvinte prietenesti de salut, el a trecut în revistã formatia alcãtuitã din ofiteri.
Obisnuita viatã de toate zilele a armatei începea cu serviciul zilnic înainte de amiazã cu o orã de instructaj. Apoi se fãcea instructie, se efectuau exercitii de mânuire a armei, de aliniere, de pas de paradã, de luptã la baionetã si de escaladare. Activitatea de dupã-amiazã consta din tintiri, gimnasticã, tirul si alte exercitii sportive. La petrecerile dansante din casa regimentului veneau printii si printesele doritoare de dans.
|
Jean Firicã 11/30/2007 |
Contact: |
|
|
