Dimitrie Grama
Dimitrie Grama (nascut in toamna lui 1947).
Scriitor român din Danemarca. Poet, eseist si filosof, personalitate a medicinei europene. Poezie singulară, de o factură neobisnuită, denumită de autor cotidianul mistic". Cărti reprezentative: Dă-mi mâna ta, străine!", Pasărea melancoliei", Negutătorul de imagini", Voi lua cu mine noaptea", Bastian, şi alte confesiuni".Eseist si ganditor de o uimitoare originalitate,Dimitrie Grama pregateste cateva volume ce vor schimba total pozitia autorului in literatura romana:"Cotidianul Mistic" si"Omul-masina "ca si o culegere de eseuri cu caracter polemic pe teme culturale si sociale actuale.
Ultimul dalmat
Cunoștința lui Dimitrie Grama am făcut-o într-un mod neprevăzut și se datorează ideii, neobișnuite și ea, de a se face din nou Columna lui Traian, urmînd pe B. P. Hașdeu și re-înnoind, în lumina altui veac, acțiunea lui enigmatică. Numele apărea într-o scrisoare de acum aproape un an, conținînd sugestii și propuneri de contacte, de fapt un index de colaboratori posibili cu explicații de paranteză pentru cîțiva dintre ei. Erau acolo, pe lîngă mulți români din România, și vreo duzină de români de pretutindeni pe care Nicolae Danciu Petniceanu căci lui îi aparține acea scrisoare istorică (și nu exagerez denumind-o astfel) îi recomanda cu căldură și în mod aplicat și îi și descria cu acuitate de observator fin. Îi cunoștea prin frecventare ori intuiția lui de prozator cu lărgime de vedere lucrase, încă o dată, cu virtuozitate? Orișicum ar fi fost, sugestia ce mi-o dăduse m-a călăuzit într-un mod straniu pentru care, de fapt, i-am fost și îi sînt recunoscător și îndatorat.
Am trimis, deci, către toți cei ce mi se indicaseră din destule direcții o scrisoare circulară, cu caracter stereotip, redactată într-o formă protocolară dar, la drept vorbind, întărită în conținutul ei de a anumită deferență ce o nutresc față de omul care scrie; o am încă de dinainte de a fi și eu un astfel de personagiu și vremea ce a trecut de atunci mi-a făcut-o aproape o a doua natură. Mesajul se răspîndi în cîteva sute de exemplare, cu adresă precisă și răspunsurile ce am primit fuseră și ele foarte diferite. Cîteva sînt însă memorabile și, între acestea, nu pot uita pe cel al lui Dimitrie Grama. De fapt, nu un răspuns tradus într-o scrisoare cum primisem de la cei mai mulți ci un apel telefonic. Să fi fost într-o zi din vara lui 2004 cînd m-a căutat la birou, pe telefonul secretariatului, un domn din Danemarca. În Danemarca nu știam decît pe Eugen Lozovan, care îmi trimisese, cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, un teanc de cărți uimitoare; le-am citit de cîteva ori de atunci și pînă acum și le prețuiesc și azi în felul meu tăcut și grav. Dar Lozovan devenise, într-o vreme ce n-o identific, doar un nume adunat pe-o carte. Deci nu putea să fie acel domn. La celălalt capăt al firului, cum se zice, era Dimitrie Grama, așa s-a recomandat. O voce caldă, distinsă, un timbru clar, ușor tremurat ori așa mi s-a părut prima dată amintind parcă, în chip răscolitor, de vocea lui Traian Filip, care însă nu mai era pe lume. Vorbea o românească de o tulburătoare acuratețe, de fapt într-un registru lămurit, adică purificat, ce îl întîlnisem la doar cîțiva dintre cei ce trăiau altundeva, pe glob, în patria imaginară a acestor cuvinte. Domnul Dinu Adameșteanu, Ioan Mirea, Léon Negruzzi erau un fel de con-locuitori cu Dimitrie Grama în acest idiom despre a cărui origină nu pot face nici un fel de presupunere. Nici astăzi nu-mi dau seama cînd apare și cum se constituie această limbă ce s-ar echivala cu noblețea rasială, adică o românească paradisiacă. O mai auzisem în cîteva locuri, foarte diferite și aproape fără altă legătură directă decît Rădăcina de unde, ca o floare neobișnuită de crin regal, ieșise și crescuse și nu se vestejise chiar și atunci cînd părea să dispară. O auzisem și în Basarabia și în Munți, în acele locuri fără timp imediat unde a vorbi după socotință este ca și cum s-ar repeta, în șoaptă, vorbele de Liturghie. Și am mai auzit-o, cînd și cînd, la românul pur, adică la acel prototip care, indiferent de așezările superficiale, vorbește din stratul cel mai necontingent, dintr-un izvor sufletesc unde nu se știe ce este mai izbitor decît cuvîntul cîntărit și noblețea modului însăși de a simți. Dimitrie cunoștea însă această limbă ideală; o dobîndise cîndva și-mi vorbea într-un fel ce mi se părea că vine din alte vremuri, dintr-o vechime de ev boieresc.
Omul se echivala cu felul lui de a vorbi. Avea într-adevăr un gen de boierie ce identific de îndată căci o înțeleg pe căi inefabile, ce nu-mi pot explica, de fapt, căci nu are legătură cu genealogia. Întîi de toate, Dimitrie Grama își arăta uimirea de a fi chemat să scrie pentru Columna și nu înțelegea de unde îmi venise acest gînd; se temea chiar să nu fie o confuzie. Vorbea cu o delicatețe ce depășea buna-cuviință însușită și, mai mult ca sigur, con-substanțială, arătînd un suflet distins și elegant, o simțire lustruită prin exercițiu. Ne-am despărțit, nu foarte repede și, înainte să încheie convorbirea prin telefon, îmi promisese că voi primi cîteva din cărțile lui și, poate, și un grupaj de poeme noi. Căci Dimitrie era, scriitoricește vorbind, un poet ce aveam să descopăr în curînd. Cărțile sosiseră destul de repede, erau în număr de trei și apăruseră, parcă pe nerăsuflate, în doar cîțiva ani, anii recenți. Să fi fost, cum îi plăcea să spună, o creație de bătrînețe ori de amator? Nu mi-a dat acest sentiment. Era exact speța ce cultivam pe vremuri și încurajasem cînd, ținînd cronică literară la Luceafărul, eram încîntat să aflu valoare oriunde se putea afla, de obicei în afara cluburilor pseudo-selecte ce traduceau, de fapt, simple forme de asociație gregară cu caracter de coterie. Poetul dinafara saloanelor oficiale, independentul și, adeseori, refuzatul, cîteodată chiar poetul din Munți ori descurajatul cu prea puțină cutezanță își găsiseră la mine o înțelegere ce uimea cîteodată și adeseori nici nu se interpreta în datele ei simple și clare, lipsite de orice gînd ocult. Unii își mai amintesc și azi acei ani, alții, destul de mulți, au uitat ori socotesc că ar fi mai bine să uite căci, în lumea noastră destrămată moral, gratitudinea supără și fapta bună se învinovățește. Cred, însă, că esențială rămîne acțiunea pe care, fără s-o evoc decît rareori, am avut-o chiar dacă, sub imperiul uitării, a devenit aproape anonimă deși a lăsat urmă, o urmă fără identitate cunoscută acum.
Dimitrie trăia în Danemarca, scria în românește într-o țară nordică și avea doar legături literare capricioase, în sensul unui gen de libertate interioară care impunea, doar ea, ce să cultive adică să îngrijească și ce nu merita să-l tulbure ori să-l încurce. Libertatea ce însemna, la drept vorbind, absența vreunei dependențe mai pronunțate îi plăcea și îi crease, fără să aibă dreptate defel, impresia că e un scriitor amatoristic. Avea și o profesiune ce îl înlesnise, ceea ce, pentru concepția românească complet ininteligibilă însă omului liber care scrie fiindcă are de scris nu fiindcă trebuie să scoată cărți despre care să scrie bine câte cineva, întâmplător era de invidiat; dar, deopotrivă, de neînțeles, la rîndul ei. În sinea mea, cred și astăzi că, în lumea scriitoricească de aici, definită adesea printr-un amestec uimitor de ancilaritate și aroganță, de îndemnare în a face combinații și a cultiva cu interes, atitudinea lui era ex-centrică, nu se prețuia îndeajuns ori poate chiar deloc și nici măcar opera nu se citea, chiar dacă era lăudată de conveniență cu gîndul că poate ar aduce un cîștig oarecare, ce nu aș putea denumi fiindcă nu-l cunosc. Obicei balkanic, spirit dîmbovițean? Cred, mai degrabă, că, fiind cîte ceva din acestea, o astfel de atitudine reprezintă, încă, un strat rezidual unde încap o anumită vanitate traducînd dorința de a se obține gloria în viață și, încă și mai cu pondere, prudența de a se pune bine cu cei ce împart indulgențe, cu Stăpînii Gloriei. Însăși ideea că ar exista acești Stăpîni era un reziduu de pe vremea cînd acel feudalism de breaslă părea să aibă drept de viață și de moarte în fața oricui se încumeta să bage plugul în brazdă și să are pagina înțelenită.
Bineînțeles că Dimitrie Grama nu avea nici un fel de reprezentare în această materie; îl ferise Dumnezeu. El scria într-un timp nedeslușit, timpul lui; într-un fel in-determinat care, deopotrivă, era felul lui de a fi. Nu socotea că ar fi avut serie și familie de cuvinte potrivite în limba română, ceea ce nu ar fi însemnat că nu are tradiție ori că i se sustrăgea cu desăvîrșire chiar dacă, poate, el își închipuia că nu datorează nimănui, de pe aici, nimic. Odată cu timpul ce trecea, începusem să-l observ cu luare-aminte și să-i înțeleg multe din formulările ce mi se păruseră, mai pe la început, simplă declarație extravagantă, făcută cu scopul de a se prezenta mai altfel decît altcineva. Erau însă gînduri cu limpezime de izvor, avînd un gen de puritate originară, trăite nu scornite precum la alții ce practică un fel de jezuitism scriitoricesc, destul de obișnuit de altminteri, desemnînd, la ei, o viață sufletească inventată. Aici totul era primigen, direct și izvorît. Exista, de altfel, și un fel de uimire inimitabilă ce se băga de seamă cînd, mai rar dar nu atît de rar, Dimitrie începea cîte o divagație despre arta lui literară; o și suspenda destul de repede, cu sentimentul că se dezvăluie prea mult și, poate, cu o anumită impudoare. Dar, de fapt, nu avea dreptate. În mod vădit, gîndea interesant și autentic și de-aceea, la o vreme, m-am gîndit că nu ar fi fără rost să-l fac să vorbească mai descurcat despre cele ce ascundea; întîi de toate o experiență cu nota ei de inedit.
Dimitrie începuse să publice tîrziu, scria în românește în Nordul destul de îndepărtat (ca și cum, acolo fiind, ar fi scris într-o limbă necunoscută și încifrată), avea o profesiune ce îl introducea, în fiecare zi, mai adînc în misterul vieții, îi plăceau poeții spanioli, făcea poezie de plăcere, ori, cel puțin, așa lăsa să se înțeleagă. Nu erau puține argumente spre a-l face să-și dezlege caerul firului de cînepă al vorbelor ce, odată pornite, sfîrșesc prin a ne aduce un fel de beatitudine. Astfel încît, la o vreme, începurăm și noi, înțelegîndu-ne fără a comunica prea mult, să alcătuim o carte care, în mișcarea de aparent hazard ce o formula, trebuise să spună, de la sine, ceea ce avea de spus.
Și, fără să îmi dau seama, acest ghem necunoscut și pe care cred că nici măcar Dimitrie Grama nu-l cunoscuse ori, mai bine spus, nu-l identificase începu să se desfacă și să se traducă în șire de vorbe, în propoziții și, adunate fiind, într-un fel de mărturisiri care, adunîndu-se, îmi dădeau impresia unui ceva neobișnuit. Neobișnuită era, așa cum mi-am dat seama abia după o vreme, repeziciunea în a exprima, uimirea parcă fericită de a i se da ocazia să le comunice pe toate acestea de parcă ar fi stat acolo, ascunse undeva, și s-ar fi temut că nu vor ajunge vreodată la lumina zilei, existînd în acest fel. Erau un fel de mirare exuberantă și o destăinuire nerăbdătoare, alăturate și unui gen de magie a descoperirii identității, ce se desfășura, cu o fascinație ce întîlnisem rar, în fața ochilor mei.
Căci, de fapt, Dimitrie avea, la rîndul lui, un secret. Era, prin origină, un Aromân, adică un fel de român vechi, mai puțin inteligibil în conformația lui de Românie ideală, ce ar uimi în rotonditatea ei interioară, de corp geometric perfect. Dar, fără a și-o putea explica, el devenise, ca și alții, un Aromân călător (și nu Aromânul înrădăcinat) exemplificînd, în regimul dramei universale, condiția lui de ființă fără țară, ori, poate mai bine spus, fără țară tactilă. Gîndul că oricît s-ar fi străduit, locul lui nu este nici aici și nici acolo, un gînd tulburător de puternic, aproape ca o înfiorare năvalnică, situată în marginea stupefacției și a spaimei metafizice, mă impresiona de fiecare dată ce mi-l mărturisea ori îl presimțeam în cuvintele lui, totuși uimitor de românești. Abia tîrziu, după multă vreme, o vreme ce mi l-a apropiat fără cuvinte, am înțeles de unde îi veneau toate acestea. În felul lui, Dimitrie reproducea, ca un scenariu al Răului ce împrăștie Neamurile, frica ultimului dalmat, cel care, născîndu-se astfel în taina apariției lui pe Pămînt, presimțea că rasa i se stinge pentru totdeauna, pentru toate vremurile posibile, vreodată, și pentru vecii vecilor.
Pentru mine, ca scriitor (ori poate doar ca un om care scrie) însăși ideea că gîndul acesta ar putea exista, are un sens atît de tulburător și de inexprimabil încît numai arareori îl las să se constituie în cuvinte, înlăturîndu-l, ori de cîte ori îl presimt, cu superstiția că ar putea să devină vreodată realitate. Cred că era cîndva, înainte de anul 2000, cînd, fără să-mi dau seama de unde apăruse, m-am trezit spunîndu-mi șoptit că s-ar putea ca vreodată limba în care a scris Eminescu să devină o limbă moartă. Era una din acele formulări care, venind ca fulgerul și aducînd o profeție,devenea dintr-o dată sfîșietoare prin însăși impresia de ireductibil ce lăsa să se bănuiască. Această sfîșiere indescriptibilă o trăiesc și azi, cînd se întîmplă să presimt doar că se apropie acest gînd. Căci dacă moartea definitivă mi s-a părut că ar putea fi uitarea și risipirea, o risipire de tot și de toate ce ar fi rămas de la vreo ființă vie, moartea cuvîntului ce te-ai străduit să încorporezi mi se pare atît de cumplită cum numai închipuirea că Universul se va stinge mai poate fi, în fulgurațiile noastre de vietăți ce își întrevăd sfîrșitul veșnic, rar și îngrozitor.
|
Artur Silvestri 11/24/2007 |
Contact: |
|
|
